Sorina Cristea este psiholog clinician cu experienţă în terapie cognitiv-comportamentală, colaborator al Spitalului de Urgenţă Floreasca, precum şi al Policlinicii Băneasa din cadrul Enayati Medical City.

Ce anume v-a făcut să alegeţi această profesie?

Sorina Cristea: Eram copil când am constatat cât de mult îmi plăcea interacţiunea cu oamenii. Visam să fiu medic, să lucrez în spital, să fac bine oamenilor. Nu ştiu dacă mă gândeam, de fapt, să fiu un salvator, mai ales că acum, din rolul psihologului, realizez că nu e ok să fii salvatorul.

Aşadar, povestea mea începe cu Liceul sanitar şi continuă cu munca în Spitalul Militar şi, ulterior, în Spitalul de Urgenţă. Deci, lucrez de la 14 ani, iar prima dată am intrat în Spitalul Floreasca pe când eram la Liceul sanitar.

M-am angajat la Spitalul Militar, am terminat şcoala, apoi m-am mutat la spitalul în care lucrez de 30 de ani, la Floreasca, mai întâi ca asistentă medicală, iar, după terminarea Facultăţii de Psihologie, ca specialist.

Ce anume îl face pe cineva să aleagă această muncă, care din start presupune să filtreze cei mai aprigi demoni ai celorlalţi?

Sorina Cristea: Eu am făcut-o, pentru că am simţit la un moment dat, lucrând ca asistent şi văzând rolul medicului, interacţiunea cu pacientul, că se rupe ceva între cei doi. Simţeam nevoia să mai existe o pârghie, un tampon între ei, care mi se părea că lipseşte.

Medicina se ocupă cu precădere de corp şi lasă la o parte zona de emoţie, de sentimente, de stări, de echilibru psihic. Ne preocupăm de supravieţuire şi adesea lăsăm partea emoţională deoparte.

La mine asta a fost ţinta.

Care e cel mai complicat caz care vă vine în minte acum?

Sorina Cristea: Cel mai complicat caz, cel mai dureros a fost implicarea în evenimentul Colectiv. Dintre toate câte am experimentat eu în aceşti 30 de ani în Urgenţă.

La un moment dat, eram toţi excedaţi de rezolvarea problemelor zilnice, dar şi de neputinţa de a face faţă acelor emoţii care veneau dinspre familii, dinspre pacienţi.

Eu sunt singurul psiholog din Spitalul Floreasca şi încercam cumva să fac faţă şi colegilor mei, care au trecut prin burnout, prin toate stările psihice în aceste condiţii.

Apoi, a venit pandemia de COVID, când a fost tot o perioadă intensă, dramatică, dar parcă nu la fel ca la Colectiv.

Cum v-a schimbat această experienţă?

Sorina Cristea: Cred că am învăţat atunci să privesc viaţa cu alţi ochi.

Când eram mică, eu am trecut printr-un incendiu şi cumva m-am agăţat la propriu de această poveste a tinerilor de la Colectiv. Şi cred că am învăţat să mă bucur de lucrurile pe care le am, pentru că ajungeam acasă de la spital şi încercam să nu aduc poveştile de acolo acasă la copilul meu, la familia mea, să încerc să găsesc întotdeauna resurse şi modalităţi prin care să fac faţă, să fiu acolo atunci când e nevoie de mine. Sigur că s-au produs atunci nişte schimbări, în sensul că am început să fiu mai atentă la mine. Încărcătura emoţională de atunci a fost copleşitoare.

Chiar zilele trecute am participat la un eveniment cu unul dintre pacienţii de atunci, Alexandru Penescu, fiul profesorului Penescu. A fost internat două luni şi ceva, s-a luptat mult, prins între viaţă şi moarte, intubat, cu un prognostic destul de grav, iar supravieţuirea lui a fost absolut miraculoasă. Acum m-am bucurat aşa de tare să văd că face ceea ce şi-a dorit dintotdeauna să facă. Exersează greu, pentru că mâinile sunt încă în proces de refacere, dar cântă.

Colectiv a fost un eveniment tragic care ne-a lovit pe toţi. Într-un spital de urgenţă vezi în mod curent accidente auto, incendii, situaţii de o gravitate de neimaginat. Şi totuşi, Colectiv, poate din pricina faptului că accidentul s-a produs din pricina inconştienţei altora, poate din pricina vârstei victimelor sau poate din pricina acestui flux atât de mare de oameni, mutilaţi, a fost devastator. Plus că au fost mulţi, mulţi, foarte mulţi care au ajuns la spital, ambulanţele nu mai făceau faţă, tot holul spitalului era plin. Am în fiecare secundă în minte imaginea de atunci.

Ce anume face diferenţa între a fi psiholog într-un spital şi a fi psiholog într-un cabinet?

Sorina Cristea: Diferenţa este că la cabinet vin de cele mai multe ori oameni sănătoşi, să zicem, cu diverse probleme existenţiale. Cam aşa se prezintă cei care vin să facă psihoterapie.

La spital, adresabilitatea poate merge de la un caz de boli interne, până la cel mai greu caz de pacient oncologic, de pacient traumatizat sau de pacient chirurgical.

Ca specialist, stai faţă în faţă cu o paletă mult mai mare de boli decât suferinţa cu o cauză emoţională, să zicem. Şi atunci când suferinţa fizică se intersectează cu cea emoţională, lucrurile ajung la o complexitate mult mai mare decât într-un cabinet.

Sigur că şi în cabinet poate să vină un pacient care a experimentat o traumă fizică sau emoţională majoră, dar într-un spital, cum este cel de urgenţă, doar trauma este motorul care alimentează interacţiunea psihologului cu pacientul.

Cu ce vă mândriţi?

Sorina Cristea: Nu cred că mă mândresc, ci mă bucur când pacienţii îmi spun că în sfârşit e cineva acolo care îi ascultă, care îi vede altfel decât ca pe pacientul sau patul 4 ori 7.

Aş vrea să spun că sunt mândră că am un băiat de 15 ani. El este mândria mea. Profesional însă sunt bucuroasă, am o satisfacţie uriaşă când pacienţii se simt văzuţi şi ascultaţi.

Mă bucur enorm de mult atunci când văd în ochii pacienţilor că se simt diferit în momentul în care eu sunt acolo, stau de vorbă cu ei. E o stare de bine cumva, de linişte, poate şi de încredere, pentru că asta încerc să-i fac să dobândească: încredere în ce se întâmplă acolo, în tot procesul.

Mă gândesc acum la cartea lui Victor Frankl, supravieţuitor al holocaustului, care cita acest gând: „Dacă ai un ce, poţi trece peste orice cum”. Indiferent de ce se întâmplă, cred că putem trece peste orice. Iar ce încerc eu să fac este să fiu acolo, prezentă pentru oameni.