Strategii curente de fotoprotecţie

Introducere

Mulţi oameni nu ţin seama de riscurile la care se supun prin expunerea prelungită şi neprotejată la soare, cu atât mai mult cu cât nu cunosc faptul că între momentul agresiunii radiaţiilor solare asupra pielii şi apariţia unor efecte serioase, cum este cancerul cutanat, se scurg intervale de timp considerabile, de la 20 până la 30 de ani.

În prezent, fotoprotecţia prin intermediul filtrelor şi ecranelor solare a devenit o strategie importantă de apărare faţă de radiaţia ultravioletă care induce deteriorarea pielii. Produsele fotoprotectoare actuale conţin diverşi agenţi chimici de sinteză, compuşi anorganici, compuşi naturali din plante, alge sau alte surse marine, prezentându-se într-o gamă largă de formulări, cu performanţe îmbunătăţite din punctul de vedere al eficienţei şi acceptabilităţii cosmetice.

Mijloace naturale de fotoprotecţie

Corpul uman dispune de câteva mijloace de autoprotecţie (bariere) faţă de acţiunea razelor solare, în particular a radiaţiei ultraviolete (UV). Cele mai importante bariere sunt reprezentate de îngroşarea stratului cornos şi de formarea melaninei în melanocit.

Stratul cornos

Stratul cornos, stratul superficial al epidermului, se îngroaşă la expunerea repetată la radiaţia UV, ca urmare a favorizării procesului de diviziune mitotică a celulelor epidermice. Îngroşarea stratului cornos (hiperplazia epidermică) se produce în 4-7 zile de expunere la soare şi împiedică pătrunderea în piele a radiaţiilor eritematogene.

El constituie cea mai eficace barieră biologică faţă de absorbţia, reflexia şi dispersarea razelor UV. La nivelul său se absorb radiaţiile cu lungime de undă scurtă.

Palmele şi tălpile nu sunt niciodată arse de soare, deoarece stratul lor cornos este mai gros în comparaţie cu straturile epidermice mai subţiri care acoperă alte zone ale corpului.

Melanina

Melanina, pigmentul specific pielii, este produsă de melanocite, celule speciale situate în stratul bazal al epidermului, care reprezintă sub 1% din populaţia celulară epidermică.

Bariera melanică constituie ecranul biologic cel mai important, deoarece absoarbe mai mult de 90% din radiaţiile UV care traversează stratul cornos. Granulele de melanină, care se formează în celulele stratului bazal, migrează sub acţiunea radiaţiilor UVB spre stratul cornos, unde sunt oxidate sub acţiunea radiaţiilor UVA.

Iniţial (după circa 20 de minute) se produce pigmentarea imediată şi după 24 de ore apare pigmentarea persistentă, ca rezultat al fotooxidării melaninei, fără ca acestea să ofere o fotoprotecţie viitoare. În schimb, pigmentarea întârziată (bronzarea), care se produce la 48-72 de ore de la expunere şi care reprezintă adevărata melanogeneză, este cel mai important răspuns al sistemului pigmentar cutanat la acţiunea radiaţiei solare.

Capacitatea fotoprotectoare a pigmentului melanic este legată de proprietăţile fizico-chimice ale melaninei. Aceasta acţionează ca un filtru optic, dispersând radiaţiile solare prin difuzie. În plus, are şi rol de ecran biologic prin capacitatea de a se combina cu produsele toxice sau carcinogene (radicali liberi) rezultate din reacţiile fotochimice.

Apărarea pielii prin bariera pigmentară variază de la un individ la altul, în funcţie de culoarea pielii. La rândul său, aceasta depinde de capitalul genetic al fiecărui individ, respectiv de conţinutul în melanină şi de capacitatea melanocitului de a produce mai multă melanină.

În funcţie de cantitatea de pigment melanic prezentă, fotosensibilitatea pielii variază de la un individ la altul, inclusiv de la o rasă la alta. La persoanele de culoare, granulele de melanină sunt dispuse în toate straturile epidermice, inclusiv în stratul cornos, în timp ce la persoanele aparţinând rasei albe, acestea se găsesc doar în straturile profunde, bazal şi suprabazal, ale epidermului.

În funcţie de fenotip (culoarea părului şi a pielii), se disting mai multe tipuri de piele care răspund diferit la expunerea la soare în ceea ce priveşte dezvoltarea eritemului actinic, bronzarea şi susceptibilitatea la cancer cutanat. Fenotipul pielii determină măsuri diferenţiate de fotoprotecţie (tabelul 1).

Acidul urocanic

Acidul urocanic, component al transpiraţiei, pare să joace de asemenea un rol fotoprotector. Este un agent antisolar reversibil, deoarece prezintă două forme izomere. Forma „trans“, izomerul aflat în piele, absoarbe radiaţiile UV eritemogene cu lungimi de undă < 320 nm şi trece în forma „cis“. Deşi reprezintă un important ecran natural, acidul urocanic nu conferă o fotoprotecţie atât de bună ca melanina şi stratul cornos.

Lipidele cutanate

Lipidele de pe suprafaţa pielii sunt şi ele capabile să absoarbă radiaţiile UV. Se observă că doza eritematogenă este mult mai mică după degresarea pielii.

Sistemul de reparaţie a ADN-ului

ADN-ul reprezintă cea mai importantă „ţintă“ moleculară a radiaţiilor ultraviolete. Modificarea ADN-ului sub acţiunea razelor solare are implicaţii asupra diviziunii şi ansamblului de sinteze celulare. Celulele expuse radiaţiilor UV (cheratinocite, fibroblaste) dispun de mai multe mecanisme de reparaţie a leziunilor ADN-ului. În mod obişnuit, un sistem enzimatic recunoaşte aceste leziuni şi sintetizează în locul lor un lanţ ADN normal. Însă expunerile intense şi repetate la soare pot produce modificări ale acestor mecanisme şi astfel pot să determine apariţia cancerelor cutanate.

Părul

Părul reprezintă şi el o barieră fotoprotectoare naturală, protejând capul împotriva radiaţiei solare puternice din timpul zilei. Căderea părului, dar mai ales calviţia precoce, predispune la cheratoza pre-epitelomatoasă a părţii superioare a scalpului.

Fotoprotecţia cu ajutorul agenţilor ecran şi filtru

Agenţii ecran şi filtru sunt substanţe fotoprotectoare care acţionează pe două direcţii, şi anume prin absorbţia radiaţiilor solare şi prin difuzarea (ecranarea, împrăştierea) acestora.

Substanţe (agenţi) ecran

Sunt substanţe care asigură protecţia antisolară prin reflectarea şi difuzia razelor ultraviolete, vizibile şi infraroşii, nepermiţând ca acestea să fie absorbite de piele. Agenţii de ecranare sunt substanţe de natură anorganică (minerală) care se prezintă sub formă de pulberi inerte, de culoare albă, cu putere mare de acoperire, fiind considerate „ecrane“ de natură fizică sau „blocuri“ fizice la radiaţiile solare.

Principalii agenţi ecran utilizaţi în preparatele fotoprotectoare sunt:

• talcul

• dioxidul de titan

• oxidul de zinc

• caolinul

• oxidul de magneziu

• silicatul de magneziu, oxidul de fier etc.

Cel mai utilizat agent ecran este dioxidul de titan, care la o concentraţie minimă de 5% are capacitatea de a reflecta 90% din radiaţiile UV şi vizibile. Pentru obţinerea unei dispersări satisfăcătoare a pulberii în preparatul fotoprotector este necesar ca dimensiunea particulelor să fie mică (de circa 2nm)  în fapt ecranarea maximă a luminii vizibile apare la dimensiuni foarte mici ale particulelor de pulbere (de circa 220 nm).

Agenţii ecran de origine minerală au numeroase calităţi (capacitate de protecţie mare, stabilitate bună, eficienţă şi inocuitate, cost redus), însă prezintă inconvenientul că la aplicarea pe piele conferă un aspect de „mască“ albă, inestetică.

În prezent, s-a obţinut o nouă generaţie de asemenea compuşi, cu o mare putere de reflexie a radiaţiei solare din cauza dimensiunii lor reduse, nanometrice, care astfel au avantajul de a fi total transparenţi după aplicarea pe piele.

În formularea produselor antisolare, un agent ecran se foloseşte asociat cu substanţe cu rol de filtru selectiv.

Agenţi filtru (filtre solare)

Ingredientele active care pot acţiona ca agenţi filtru UV sunt compuşi organici de sinteză aromatici (cromofori), majoritatea având în moleculă o grupare carbonil şi o grupare aminică sau metoxi situate în poziţia orto sau para faţă de gruparea carbonil. Această configuraţie permite absorbţia energiei corespunzătoare radiaţiilor UV şi reemiterea lor sub forma unor cantităţi mici, inofensive, de lumină vizibilă sau căldură.

Spre deosebire de agenţii de ecranare, care realizează o protecţie fizică totală faţă de radiaţia solară, agenţii filtru asigură o protecţie doar pentru anumite radiaţii solare, cu lungimi de undă situate în domenii specifice, astfel filtrând selectiv radiaţiile UVB şi UVA lungi sau scurte.

Agenţii fotoprotectori filtru au proprietăţi fizico-chimice, inclusiv spectrale, bine cunoscute, sunt ieftini, posibil instabili şi pot interacţiona cu materialele ambalajului produsului.

În cadrul lor se disting:

• agenţi filtru cu spectru îngust de absorbţie, al căror maxim de absorbţie este situat între 290 şi 320 nm; aceştia absorb în zona UVB eritematogenă;

• agenţi filtru cu spectru larg de absorbţie, care pot absorbi radiaţiile cu lungimi de undă de până la 400 nm (în UVB şi UVA). Expunerea la UVA conduce direct la bronzarea pielii, fără a se produce eritemul specific UVB. Cu toate acestea, radiaţiile UVA pot produce distrugeri ale ţesuturilor elastice şi contribuie la formarea cancerelor cutanate.

Pe lângă această clasificare, în care se ţine seama de spectrul de absorbţie, ingredientele active fotoprotectoare se mai pot diviza în categorii diverse în funcţie de structura chimică, denumirea comercială sau denumirea produsului în care sunt încorporate, criterii întâlnite în literatura de specialitate sau în practica curentă. Asemenea clasificări sunt redate în tabelul 2.

În următoarele tabele sunt prezentate exemple de filtre UVB cu spectru îngust sau larg de absorbţie, inclusiv concentraţiile recomandate a fi folosite în formulările fotoprotectoare.

Formularea produselor fotoprotectoare

Utilizarea preparatelor fotoprotectoare constituie strategia cea mai importantă care asigură o bronzare uniformă a persoanelor expuse la soare şi previne efectele dăunătoare ale radiaţiei solare.

Produsele de protecţie solară pot conţine una sau mai multe substanţe fotoprotectoare, dizolvate sau dispersate într-un vehicul. La formularea lor, alegerea agentului fotoprotector, a concentraţiei sale şi a modului de prezentare a produsului are o importanţă deosebită pentru eficacitatea fotoprotecţiei.

Filtrele solare se adaugă în concentraţii de obicei până la 10%, pentru a limita riscul de intoleranţă locală, iar agenţii ecran se folosesc în concentraţie de până la 85%, având o mare putere de acoperire.

Formele de prezentare acoperă o gamă largă de produse, de la soluţii hidroalcoolice sau uleioase, geluri, emulsii fluide (lapte) creme de tip A/U sau U/A până la spume, şampoane, balsamuri, stick-uri, fiind destinate aplicării pe faţă, corp, păr sau în zone fragile (nas, buze, conturul ochilor).

Pe lângă agenţi filtru, produsele pot conţine diverşi adjuvanţi care, deşi nu au efect fotoprotector direct, contribuie la creşterea eficienţei fotoprotectoare şi la îmbunătăţirea calităţii cosmetice.

Aceştia pot fi emolienţi (în soluţii), umectanţi (în geluri), siliconi pentru creşterea rezistenţei la apă (în emulsii), agenţi tensioactivi (în şampoane), ceruri pentru ridicarea punctului de topire (în stick-uri) etc. De asemenea, se adaugă, dacă este cazul, antioxidanţi, conservanţi antimicrobieni, parfum sau coloranţi. Conservanţii antimicrobieni pot prelungi perioada de valabilitate a produselor de protecţie solară; totuşi, fiind substanţe biologic reactive, majoritatea au potenţial alergenic şi pot induce dermatite sau alte boli inflamatoare ale pielii.

Suplimentar, formularea vehiculului poate conferi produsului finit caracteristici estetice (aspect, miros) sau uşurinţă la aplicare, aspecte care cresc acceptabilitatea şi complianţa consumatorului.

În prezent, cele mai multe produse fotoprotectoare conţin ambele tipuri de filtre (ecran şi selective), oferind astfel o bună protecţie împotriva radiaţiilor UVB şi UVA. Mai mult, dat fiind interesul specialiştilor dermatologi şi al consumatorilor privind fotoprotecţia, producătorii din domeniu recurg la încorporarea filtrelor solare nu doar în produse pentru plajă, ci şi în produse cosmetice uzuale, folosite pentru îngrijirea cosmetică pe tot parcursul anului şi chiar şi de către persoane care prezintă unele probleme dermatologice (acnee, melasmă etc.).

Rezumând, la formularea unui produs antisolar eficace se urmăreşte îndeplinirea următoarele cerinţe specifice:

• să conţină ingredientul fotoprotector în forma sa activă şi să nu conţină impurităţi care i-ar putea afecta proprietăţile (deplasarea domeniului de absorbţie sau diminuarea efectului filtrant);

• să absoarbă radiaţiile nocive înainte ca acestea să atingă celulele epidermului;

•  să prezinte inocuitate totală, dată fiind utilizarea repetată, pe suprafeţe corporale mari şi la persoane de vârste diferite;

• să aibă o bună stabilitate fotochimică;

• să prezinte o bună rezistenţă la căldură şi la umezeală/apă (waterproof);

• să fie capabil să se fixeze în stratul superficial al epidermului, adică să prezinte substantivitate, pentru a-şi exercita rolul său fotoprotector fără ca să penetreze mai adânc în piele;

• să aibă o capacitate fotoprotectoare adecvată, exprimată prin intermediul factorului de protecţie solară (Sun Protection Factor - SPF);

Eficacitatea produselor antisolare

Eficacitatea unui produs fotoprotector se defineşte prin câteva atribute de calitate determinate de caracteristicile ingredientului activ şi ale formulării, precum factorul de protecţie solară sau indicele de fotoprotecţie, substantivitate, fotostabilitate, toleranţă locală, acceptabilitate cosmetică.

Factorul de protecţie solară (Sun Protection Factor - SPF) este definit ca raportul între doza de radiaţii ultraviolete care va provoca o iritaţie minimă (o doză eritematogenă minimă, MED) pe pielea protejată prin aplicarea unei doze standard (2 mg/cm²) de produs fotoprotector şi doza de radiaţie UV care produce o doză eritematogenă minimă pe pielea neprotejată (martor).

Doza eritematogenă minimă (MED) reprezintă cantitatea minimă de energie radiată care produce prima înroşire detectabilă a pielii protejate, prin expunerea la radiaţii de o anumită lungime de undă şi de o intensitate constantă.

Valoarea SPF a unui produs fotoprotector poate orienta consumatorul asupra capacităţii de protecţie a pielii de către produsul respectiv faţă de razele UV, în principal faţă de cele din spectrul UVB.

Factorul de protecţie solară (SPF) al produselor variază între 10 şi 50+, alegerea acestora făcându-se în funcţie de gradul de expunere la soare, fototipul cutanat, vârsta sau starea fiziologică. Un produs cu SPF 30 blochează aproximativ 97% din razele UVB, cercetările ştiinţifice arătând că valori mai mari de 30 ale factorului de fotoprotecţie nu oferă beneficii suplimentare.

De menţionat că FDA (Food and Drug Administration) sugerează că pentru filtrele solare cu o valoare a factorului de fotoprotecţie mai mare de 30 să se folosească termenul de „SPF 30 plus“ sau „30+“. De altfel, FDA încadrează produsele de tip filtru solar în categoria produselor medicamentoase de tip OTC şi menţionează relaţia din tabelul 5 între valoarea SPF a unui produs şi capacitatea de protecţie faţă de arsura solară.

Substantivitatea reprezintă capacitatea agentului filtru de a se fixa în stratul epidermic superficial, fără a pătrunde în straturile mai profunde ale acestuia. Această proprietate asigură o protecţie de durată a pielii, fără a fi necesară o reaplicare frecventă a produsului, în condiţiile în care transpiraţia, înotul, nisipul, prosoapele şi îmbrăcămintea tind să-l înlăture şi pot spori nevoia de refolosire a acestuia.

Rezistenţa la apă este o altă caracteristică a unui produs fotoprotector care contribuie la eficacitatea acestuia. Conform reglementărilor oficiale, un produs declarat şi etichetat ca fiind rezistent la apă (waterproof) indică dacă preparatul îşi menţine nivelul SPF-ului după 40 de minute de imersie în apă sau după o transpiraţie abundentă, iar un produs caracterizat de producător ca foarte rezistent la apă trebuie să îşi păstreze valoarea SPF-ului nemodificată după 80 de minute, în aceleaşi condiţii.

Noi abordări în fotoprotecţia pielii

Pentru a proteja pielea de efectele dăunătoare ale expunerii la ultraviolete se caută noi strategii, prin care se urmăreşte valorificarea potenţialului fotoprotector al unor ingrediente de origine vegetală, aplicarea unor preparate topice cu antioxidanţi, utilizarea unor metode de fotoprotecţie sistemică şi, nu în ultimul rând, fotoprotecţia vestimentară.

Fotoprotecţia cu produse de origine naturală

Ultimii 10-15 ani au adus în atenţia cercetătorilor numeroase specii de plante a căror utilizare apare în tratate de medicină chineză şi indiană. Prin proprietăţile constituenţilor fitochimici conţinuţi, acestea contribuie la echilibrul hidrolipidic al pielii sau la captarea radicalilor liberi implicaţi în procesele de fotoîmbătrânire. Astfel, au fost demonstrate proprietăţile antioxidante remarcabile ale extractelor naturale, care datorită bogăţiei resurselor, compatibilităţii ridicate cu biochimismul uman şi efectelor terapeutice complexe au căpătat o importanţă deosebită în formularea produselor dermato-cosmetice fotoprotectoare.

Din categoria produselor de origine naturală se pot cita uleiul de susan, uleiurile de cocos, de măsline şi de arahide. Acidul p-metoxicinamic şi esterul izoamilic ale unor constituenţi fitochimici au fost identificaţi în diferite surse naturale, ca de exemplu rădăcinile plantei Kaempferia galanga, din Asia de Sud-Est, sau glucozidele antrachinonice conţinute în extractul de aloe care absorb radiaţia ultravioletă (300 nm).

Alte studii evidenţiază potenţiala utilizare a unor aminoacizi obţinuţi din coralii din apele mai puţin adânci din Marea Barieră de Corali australiană. Cercetările sunt încă la început, dar ele vizează posibilitatea obţinerii de noi agenţi de protecţie antisolară pentru utilizarea în preparate cosmetice şi de îngrijire.

Totuşi, trebuie menţionat că acele materii prime de origine naturală care pot absorbi radiaţiile ultraviolete au calităţi fotoprotectoare modeste în comparaţie cu cele ale filtrelor de sinteză.

Fotoprotecţia sistemică

Printre agenţii orali care au fost studiaţi pentru efectul fotoprotector se pot menţiona o serie de antioxidanţi naturali sau de sinteză, precum acidul para-aminobenzoic, indometacinul, retinolul, steroizii, psoralenul, antimalaricele şi antioxidanţi cum ar fi vitamina A, vitamina C, vitamina E şi beta-carotenul, acidul cafeic, polipodiumul leukotomesul, zincul, compuşii polifenolici, izoflavonele, N-acetilcisteina, hidroxi-toluen butiratul.

Adăugarea de vitamine A, C, E şi F asigură o îmbunătăţire a efectului fotoprotector, dar şi refacerea epidermei degradate. Cei mai utilizaţi antioxidanţi cu capacitate fotoprotectoare sunt prezentaţi în tabelul 6.

Antioxidanţii sunt mai puţin eficienţi decât filtrele în prevenirea arsurilor solare.

Fotoprotecţia vestimentară

Fotoprotecţia vestimentară adecvată este cea mai la îndemână metodă de protejare a pielii, asupra căreia nu ne aplecăm mereu cu atenţia necesară.

Purtarea unor articole de îmbrăcăminte şi accesorii adecvate (pălărie cu boruri largi, ochelari de soare, halat de plajă, haine confecţionate din materiale potrivite) ar trebui să devină o obişnuinţă în viaţa de zi cu zi a oamenilor, în funcţie de zona geografică şi anotimp.

Materialele din care sunt confecţionate articolele de îmbrăcăminte şi accesoriile au un rol important în protejarea omului faţă de radiaţia solară, în particular faţă de radiaţia UV.

Ca şi filtrele solare, materialele vestimentare sunt caracterizate sub aspectul eficienţei de protecţie printr‑un parametru cunoscut sub denumirea de factor de protecţie la ultraviolete (UPF). Acesta este definit ca fiind raportul dintre doza de radiaţii necesară pentru a produce eritem pe pielea protejată de un material textil şi doza de radiaţii necesară pentru a produce eritem pe o piele neacoperită.

Pe baza valorilor UPF, determinate pe baza proprietăţilor absorbante ale radiaţiei UV, materialele de îmbrăcăminte sunt clasificate în 3 grupe distincte, şi anume:

Grupa 1. Poliesterul, considerat cel mai bun absorbant al UV.

Grupa 2. Lâna, mătasea şi nylonul.

Grupa 3. Bumbacul şi celofibra (fibrele de celuloză) sunt cei mai slabi absorbanţi, oferind cea mai bună protecţie solară.

O protecţie eficientă se poate obţine cu ajutorul materialelor de îmbrăcăminte al căror UPF este cuprins în intervalul 15-24, iar pentru o foarte bună protecţie, valorile sunt cuprinse în intervalul 40-50 şi 50+ (cea mai înaltă valoare permisă).

Diverşi factori influenţează valoarea factorului de protecţie al unui material textil, şi anume:

• ţesătura şi grosimea: materialele ţesute strâns şi mai groase au o valoare UPF mai bună;

• fibrele predispuse la strâmtare (care intră la apă) au UPF mai crescut în comparaţie cu cele care nu se strâmtează la spălat;

• tratamentul chimic cu agenţi înălbitori influenţează procesul de atenuare a razelor UV de către material;

• fibrele colorate au un UPF mai mare decât cele deschise la culoare;

• cu cât distanţa dintre ţesătură şi piele este mai mare. Cu cât îmbrăcămintea este mai lejeră, cu atât fotoprotecţia este mai bună.

De asemenea, pentru o mai bună protecţie UV sunt recomandate acoperirea braţelor, picioarelor şi a corpului, purtarea pălăriilor, eşarfelor, şepcilor, ochelarilor de soare şi a umbrelelor.

Recomandări privind fotoprotecţia

În cazul expunerii la soare, trebuie să fie îndeplinite trei cerinţe esenţiale:

Respectarea unor reguli simple de conduită

• evitarea expunerii între orele 11.00 şi 16.00, când radiaţiile eritematogene prezintă maximum de intensitate;

• evitarea poziţiei culcat, fără mişcare;

• expunerea să se facă progresiv, şi nu intensiv;

• utilizarea produselor fotoprotectoare, cu un SPF adecvat tipului de piele.

Evitarea substanţelor fotosensibilizante

• nu se vor folosi deodorante sau produse cosmetice conţinând esenţe volatile (bergamot, lămâie, cedru, lavandă);

• nu se vor aplica antihistaminice locale;

• nu se vor administra medicamente fotosensibilizante orale (sulfamide, tetraciclină, fenotiazine, acid nalidixic, antidepresive triciclice).

Utilizarea produselor cosmetice fotoprotectoare

• aplicarea se face cu 20-30 de minute înaintea expunerii la soare, cu scopul de a favoriza formarea pe suprafaţa cutanată a unei pelicule protectoare,

• reaplicarea se face la 15-30 de minute după ce a început expunerea la soare, fiind necesară o nouă aplicare după înot prelungit, transpiraţie abundentă, frecare de nisip sau cu prosopul, acţiuni care îndepărtează produsul fotoprotector de pe piele,

• aplicarea unei cantităţi suficiente de produs pentru a obţine o protecţie adecvată. Pentru a acoperi o suprafaţă medie de 1,70 m² (reprezentând suprafaţa corporală a unui adult) este necesară o cantitate de aproximativ 35 ml produs fotoprotector; este necesară aplicarea şi pe zona cervicală, faţă, urechi, scalp,

• utilizarea unui produs rezistent la apă (waterproof), cu un spectru larg de protecţie, care să conţină agenţi blocanţi atât pentru UVA, cât şi pentru UVB (SPF minimum 30),

• după expunerea la soare, se recomandă aplicarea unei creme hidratante pe toată suprafaţa corpului.

Referitor la fenotipul pielii, trebuie ştiut că:

• Fenotipurile 1 şi 2 au o sensibilitate foarte mare la soare.

• Fenotipul 1, nebronzându-se niciodată, trebuie să se protejeze de soare cu măsuri suplimentare, precum folosirea de creme fotoprotectoare de tip „sun block“ (cu SPF 30 sau mai mare) ce protejează şi împotriva radiaţiilor UVA, precum şi cu îmbrăcăminte şi ochelari de soare.

• Fenotipul 2 se bronzează rar şi foarte slab; pentru acesta se recomandă reducerea expunerii la soare şi utilizarea unei creme cu SPF minimum 30, asociată cu protecţie vestimentară şi ochelari de soare.

• Fenotipul 3 se poate expune la soare, dar progresiv şi limitat; preparatele fotoprotectoare trebuie să aibă un SPF de minimum 15.

• Fenotipul 4 se poate expune la soare progresiv; pentru protecţie se vor utiliza în primele zile preparate fotoprotectoare cu SPF minimum 10.

• Fototipurile 5 şi 6 au rezistenţa cea mai mare la soare, nu se ard dacă se expun progresiv; au nevoie de o protecţie minimă, iar produsele destinate au SPF între 2 şi 4.

Concluzii

Prevenirea arsurilor solare, reducerea riscului de apariţie a cancerului de piele, întârzierea apariţiei semnelor de fotoîmbătrânire, reducerea incidenţei cataractei sunt asigurate de folosirea produselor fotoprotectoare, alături de respectarea unor reguli simple de fotoprotecţie.

Pe de altă parte, este necesară o expunere moderată la lumina solară, preferabil vara târziu şi toamna devreme, pentru a menţine statusul vitaminei D în cursul lunilor de iarnă.

Fotoprotecţia prin purtarea unei vestimentaţii potrivite, căutarea umbrei şi folosirea produselor fotoprotectoare cu un factor de protecţie adecvat sunt strategii simple, uşor de urmat.