Am redevenit vânători-culegători

Internetul nu a reuşit deocamdată să ne schimbe radical modul de gândire. În schimb, a reuşit să ne modifice contextul în care gândim şi acţionăm.

Internetul este un imens parc de distracţii ce are de toate pentru toţi. El e un pas înainte faţă de televiziune, deoarece te obligă să te angajezi activ în căutare, nu doar să primeşti pasiv ce au ales alţii pentru tine. Iar căutarea aduce surprize. Nu urmăreşti Internetul, ci faci căutări (search) şi legături (link). Deci progresul necurmat al omenirii constă în faptul că pe Internet toţi suntem cercetători, exploratori şi descoperitori. Sigur, cu diferenţa nesemnificativă că totul se află la îndemână şi la un clik distanţă. Miracolul motoarelor de căutare constă în capacitatea de a-ţi arăta orice imagine sau text aflate în cele mai ascunse cotloane ale reţelei. Pe vremuri, şcoala şi meseria cultivau gândirea analitică şi sintetică şi reflecţia etică. Acum am devenit „vânători-culegători” de imagini şi informaţii. Acest fapt a accelerat imens circulaţia informaţiilor, dar nu înlocuieşte munca grea din laborator sau consemnarea minuţioasă a observaţiilor. Viteza cu care obţinem informaţii nu predispune deloc la meditaţie, înţelegere şi iluminare. În mediile academice nu-ţi mai acceptă nimeni un articol sau o cercetare, decât dacă numărul de pagini cu citate şi bibliografie depăşeşte numărul de pagini al lucrării propriu-zise. Mă întreb ce editură sau universitate ar mai accepta azi un articol fără bibliografie şi citate precum cel privind teoria specială a relativităţii publicat de Einstein în 1905? Sau, şi mai rău, ce instituţie academică ar lua în serios o lucrare precum Tractatus Logico-Philosophicus a lui Wittgenstein, complet lipsită de referinţe bibliografice? Adoratorii Internetului susţin că acesta a dat naştere unui nou tip de gândire în care minţile noastre individuale sunt conectate în reţele. Orice pagină de Internet este definită prin legăturile care duc la ea şi de cele la care ea face trimitere, iar valoarea ei este cu atât mai mare, cu cât are mai multe legături. Teoria gândirii relaţionale pretinde că este o imagine a reţelelor neurale din creier şi că poate explica aproape totul prin analiza relaţiilor din reţea. Totuşi, este o mare diferenţă între modelul matematic al reţelei şi lumea vie sau conştiinţa umană, care au în primul rând un conţinut. Relaţia vine abia ulterior. Şi atunci, cine produce conţinutul semnificativ? Probabil acelaşi număr redus de minţi creative care fac asta de când există omenirea. Vânătorii-culegători vor reuşi poate să deosebească o pradă gustoasă şi hrănitoare pentru minte de un banal furaj. Sau poate nu!