De ce este medicina o profesie autoreglementată?

Stăteam cu prietena mea psihologă la o înghețată pe terasa Castelului „Can­ta­cu­zi­no” din Bușteni și admiram în tăcere crestele însorite ale Bucegilor. La un moment dat a apărut un domn ce părea construit din accesorii vestimentare, însoțit de o domnișoară foarte vocală. În scurt timp, chelnerii au fost somați să se prezinte la masa cuplului, iar portofelul și mobilul au fost etalate ostentativ. După ce s-a mai potolit agitația, prietena mea, care a fost neobișnuit de tăcută în această împrejurare, mi-a spus că incidentul îi amintește de o situație întâlnită în terapie. Un tată de condiție materială bună, afișată cu oarecare superioritate, s-a prezentat la cabinet cu o fetiță pre-pubertară, care refuza să-i vorbească. Omul a pus pe masă un plic gros cu bani, cu mult peste tariful afișat pe ușă, și i-a cerut să se ocupe de copilă ca să o facă să vorbească. Omul părea hotărât și sigur pe el că știe ce vrea să cumpere. „Dar oare știa?” s-a întrebat prietena mea. „Și tu ce-ai făcut în cazul ăsta?” am întrebat-o. „Deși am nevoie de bani ca orice om, am refuzat plicul și am reprogramat fetița pentru evaluare. Copilul era normal psihologic, problema era tatăl, în mare parte absent și în general abuziv.” 
Clienții din zilele noastre - pentru că nu este corect politic și nici economic să-i numim bolnavi, suferinzi sau pur și simplu prost crescuți - cred că știu ce cumpără de la medic sau psiholog. O scurtă navigare pe net te face competent în domeniu și după ce compari prețurile și voturile utilizatorilor te duci la fix și cumperi serviciul medical dorit. Nimic mai simplu! Dar tot ce este simplu și clar de la bun început este în general și greșit. În cazul psihologului, majoritatea părinților nu fac decât să-i transmită acestuia responsabilitatea creșterii și educării copilului. Ei își închipuie că banii le vor rezolva problema la fel ca la restaurant. Cu cât dai mai mult, cu atât primești mai multă mâncare și băutură și te bucuri de atenția chelnerilor. Într-o relație cum e cea terapeutică din­tre medic/psiholog și omul presupus su­fe­rind, această abordare nu ține. Este ca și cum le-ai plăti prietenilor tăi bani ca să capeți mai multă prietenie de la ei! Oamenii cu mulți bani și educație puțină își închipuie că banii fac ca dorințele lor să devină automat dorințele tuturor celor implicați. Banii lor reprezintă un dizolvant al nuanțelor și diferențelor: orice tabu social sau psihologic devine aparent accesibil. Psihanalizând această abordare, prietena mea crede că „banii reprezintă o satisfacție-substitut și ca dovadă copiii disprețuiesc banii pentru că ei au nevoie de dragoste și îngrijire din partea părinților”. Dacă nu ai lucrul real pe care ți-l dorești, atunci măcar ai bani cu care crezi că poți să-ți cumperi ceva similar. Totuși banii pot cumpăra mai mult, dar numai din anumite lucruri, în schimb, îți dau iluzia că poți cumpăra mai mult din orice. 
În profesia noastră nu poți să-ți cumperi o „vindecare”, după cum nu poți să-ți cumperi un vis. Prea puțini bani pot face ca un tratament să nu fie disponibil, dar prea mulți nu-l fac mai eficient. Desigur, în situații de penurie, mita poate face ca un tratament să fie disponibil preferențial. Într-o țară săracă și cu un stat slab și corupt poți să-ți cumperi un rinichi, într-o țară civilizată cu legi strict aplicate - nu. Și atunci ce cumpără pacientul de la medic sau psiholog, pentru ce plătește el? Pacientul plătește pentru un mijloc, nu pentru un rezultat. Medicul îi pune la dispoziție competențele, tehnologia și empatia sa. Rezultatul rămâne mai mult sau mai puțin incert. Actul medical nu poate fi evaluat la fel cum numeri micii în farfurie sau halbele de bere, sau vezi cât sunt de proaspeți. Este ciudat cum oamenii acceptă cu ușurință faptul că dacă îți iei o cameră la un hotel de cinci stele nu înseamnă că ai garanția unui somn bun cu vise plăcute, în schimb acceptă mult mai greu că mai mulți bani nu-ți asigură vindecarea. Deși medicina a progresat enorm, oamenii continuă să se îmbolnăvească și să moară. Poți să-ți cumperi cea mai modernă proteză de șold, dar s-ar putea ca osul să nu reziste; poți să-ți pui cel mai scump stent, dar s-ar putea să faci infarct în altă parte; poți să-ți montezi cel mai performant cristalin, dar s-ar putea ca retina să nu facă față; poți să iei cel mai nou medicament, dar s-ar putea să nu-l suporți. Corpul medical a scris și a implementat protocoale și proceduri, producătorii și autoritățile de reglementare au stabilit standarde de calitate, dar nimeni nu poate ști cu certitudine cum va reacționa organismul pacientului. De exemplu, în spitalele care au protocoale și proceduri de bună calitate și aplicate strict, calitățile personale ale chirurgului influențează doar în proporție de 5% rezultatul operației, în schimb, calitatea biologică a organismului pacientului influențează rezultatul în proporție de 95%. 
Consumatorul de servicii medicale vrea certitudini, așa că până la urmă totul se învârte în jurul evaluării actului medical și a întrebării cine să o facă. În acest caz este evident că o navigare pe Internet nu este suficientă și doar un membru al profesiei medicale are expertiza să facă asta. De aceea, fără excepție, în toate țările civilizate, legiuitorul a cerut organizațiilor medicilor să-și definească practica și standardele de calitate. În asta constă autoreglementarea și ea se datorează faptului că noi, medicii, avem ceva esențial de oferit, ceva care nu poate fi evaluat doar în bani. 
Colegiul Medicilor din România face acest lucru în mod curent și transparent prin comisiile sale. Cea mai importantă este, fără îndoială, Comisia de disciplină, pentru care spre sfârșitul lunii au loc alegeri în toată țara. Este cred de datoria noastră să participăm la vot pentru a întări încrederea publicului în profesiunea medicală.