Medicina este, prin excelenţă, o pro­fe­sie dedicată studiului continuu şi cercetării exhaustive, având ca scop preve­ni­rea şi tratarea suferinţei umane. Mai mult decât în alte domenii de vârf, în me­di­ci­nă procesul educaţional adoptă tră­să­turi vocaţionale, esenţiale pentru mo­de­la­rea viitorilor specialişti şi dătă­toa­re de siguranţă pentru populaţie, uni­ca beneficiară a acestui efort public de pre­gă­ti­re a acestora.

În ultimele decade, informaţia medicală a ajuns la dimensiuni greu de cuantificat şi, în acelaşi timp, imposibil de procesat de o manieră eficace. Specializările, apariţia de subdomenii ale aceleiaşi ramuri medicale, dezvoltarea exponenţială a industriei farmaceutice şi competiţia strânsă în sfera cercetării ştiinţifice au condus la crearea unui rezervor imens de date şi informaţii care, nu de puţine ori, au dat naştere la atitudini mai puţin coerente, adesea chiar contradictorii. Lipsa numitorului comun în unele domenii, a stabilităţii informaţiei şi mobilitatea datelor obţinute prin cercetare oferă o alură de „imperfecţiune” ştiinţei medicale, estompată însă de măiestria practicării la nivel de „artă” a acesteia de către profesioniştii medicali.

Alături de variabilitatea unor in­for­ma­ţii ştiinţifice, particularităţile şi di­ver­si­tatea patologiei umane adaugă un plus de dificultate efortului sistemului me­di­cal de a rezolva eficient şi proactiv ansamblul problemelor de sănătate care afectează populaţia unui areal. În plus, cerinţele privind îngrijirile, venite din partea pacienţilor şi a societăţii în întregul ei (care, în fapt, finanţează şi re­gle­men­tea­ză tot ceea ce se întâmplă în sis­te­mul de asistenţă medicală), au deve­nit tot mai riguroase faţă de calitatea ser­vi­cii­lor medicale, siguranţa actului me­di­cal sau creşterea accesibilităţii la pres­ta­ţii profesionale din ce în ce mai so­fis­ti­ca­te. Corpul medical a reacţionat în aceeaşi direcţie, a dezvoltării şi diver­si­ficării serviciilor oferite, încercând să ţină ritmul în primul rând cu avalanşa de date şi informaţii ştiinţifice noi, dar şi cu noutăţile tehnologice, cu modificările de mediu economic, demografic şi social (şi, nu în ultimul rând, financiar), în care este nevoit să profeseze.

Toate aceste modificări şi-au pus amprenta şi pe educaţia medicală, de la cea universitară de bază până la pregătirea vocaţională de specialitate. La aceste niveluri s-au produs modificări periodice ale curriculumului de pregătire, respectându-se noutăţile ştiinţifice, dar şi noile concepte didactice de instruire a adultului. Însă practicarea profesiei medicale presupune studiu îndelungat, de-a lun­gul întregii vieţi. Acest proces nu este lăsat la voia întâmplării, doar ca opţiune be­ne­volă a medicului. Este reglementat de colegiile medicilor din întreaga lume, sub forma certificării şi recertificării ca­li­tă­ţii de medic cu drept de practică. Pe baza unor credite, numite credite de edu­ca­ţie medicală continuă (EMC), ob­ţi­nu­te prin participarea la manifestări ştiinţifice (conferinţe, ateliere), specializări, competenţe, proiecte sau programe specifice. Trăsătura comună a unor astfel de activităţi o reprezintă „oferta” de educaţie/informaţie, fără a lua în calcul „cererea” – şi anume, ne­voi­­le reale de in­strui­re/informare ale me­dicului, aşa cum le percepe el în­suşi ca urmare a unui pro­ces de au­to­eva­luare şi identificare a pro­prii­lor ce­rin­ţe educaţionale. Adesea nu există o con­gru­­en­­ţă între „oferta” fur­ni­zo­ru­lui de EMC şi „cerinţele” de in­strui­re ale bene­fi­cia­ru­­lui. Concluzia trasă de experţii în educaţie medicală, baza­tă pe zeci de stu­dii ale fenomenului, a fost că acest pro­­ces educaţional, aşa cum a fost statuat la începuturile lui, nu îi este de ajuns medicului pentru a-i asigura o pregătire, informare şi creştere a per­for­man­ţei individuale de-a lungul vieţii profesionale. În consecinţă, a fost definit procesul de dezvoltare pro­fe­sio­na­lă continuă (DPC), dar nu se­pa­rat de domeniul EMC, ci evoluând în cadrul acestuia. În acest pro­ces, medicul decide în mod inde­pen­dent ce direcţii de instruire şi ce com­pe­ten­ţe ar fi necesare pen­tru dezvol­ta­rea sa individuală ca profe­sio­nist, pro­pu­nându-şi un plan de în­vă­ţare pe termen lung (lifelong lear­ning). Astfel, dominaţia „ofertei” ar fi echilibrată de nevoile reale ale beneficiarului procesului de educare-instruire. Fără îndoială că dezvoltarea noului concept a fost benefică pentru ideea de progres profesional individual, în consecinţă oferta de programe educaţionale, masterate şi competenţe s-a dezvoltat în acelaşi ritm. Totuşi, după ani şi zeci de mii de programe/conferinţe/ateliere adaptate cerinţelor, circumspecţia a luat locul entuziasmului. Contrar aşteptărilor finanţatorilor sistemelor sanitare din lume, indicatorii principali de morbiditate, dar şi indicatorii de eficienţă economică nu s-au ameliorat în paralel cu estimările. Unele studii au arătat neconcordanţe între tendinţa manifestată în procesele educaţionale, dar şi în opţiunile de dezvoltare individuală, pe de o parte, şi nevoile reale de îngrijiri şi servicii medicale pentru populaţie, pe de altă parte. O metaanaliză condusă de Forstelund şi colab., pe 81 de studii, publicată în Cochrane Library, a arătat rezulta­te modeste privind îmbunătăţirea com­pe­ten­ţei şi performanţei in­di­vi­dua­le după parcurgerea unor pro­gra­me educaţionale şi, respectiv, re­zul­tate sub medie privind im­pac­tul aces­tor programe asupra aş­tep­tă­ri­lor pacienţilor.

Eficienţa mediocră a unor ac­ti­vi­tăţi educaţionale (indiferent sub ce for­mă – de la prezentarea academică şi până la programele educaţionale in­te­rac­ti­ve sau ateliere de abilităţi) a fost îndelung cercetată în ultimele două decade, rezultatele fiind oarecum surprinzătoare – ambele părţi ale balanţei, atât „oferta” furnizorilor de educaţie, cât şi „cererea” individuală, având fiecare o pondere în statuarea limitelor metodelor educaţionale folosite. Calitatea programelor, conţinutul, tehnicile eronate sau greşit aplicate, biasurile, dar şi influenţe comerciale din exterior întreţin o eficienţă scăzută a demersului educaţional. Referitor la beneficiar, studiile au evidenţiat erori în autoanaliza şi identificarea propriilor carenţe profesionale, focalizarea pe domenii secundare, puţin importante pentru dezvoltarea carierei, şi perceperea eronată a mesajului educaţional sau informaţional.

Este de aşteptat ca experţii în for­ma­re profesională medicală să îşi concentreze eforturile viitoare pe identificarea unor proceduri care să amelioreze în mod real ca­li­ta­tea şi eficienţa activităţilor edu­ca­ţio­na­le, dar şi pe identificarea unor in­stru­men­­te care să crească acu­ra­teţea pro­­ce­­su­­lui de formare şi im­pac­tul be­­ne­­fic asupra sănătăţii po­pu­la­ţiei. Une­le organizaţii profesionale sau in­sti­tu­ţii academice şi-au format deja pro­to­coa­le de evaluare a pro­gra­melor oferite, şi-au înnoit curriculumul uni­ver­si­tar şi au alcătuit echipe de ana­li­ză, certificare şi adoptare de pa­che­te educaţionale, o atenţie parti­cu­la­ră punându-se pe identificarea ero­ri­lor şi a biasurilor şi pe eliminarea interferenţelor comerciale sau a acelora susceptibile de conflict de in­te­re­se. În unele cercuri de experţi se vorbeşte despre modelarea şi im­ple­men­ta­rea unui nou concept, dez­vol­ta­rea profesională bazată pe câş­ti­ga­rea de competenţe, în care in­ter­ven­ţia instituţiilor oficiale sa­ni­ta­re să capete un rol major în ale­ge­rea temelor mari, abordabile în programele de educaţie medicală. Scopul? Dirijarea educaţiei/instruirii medicale către un deziderat, dorit de orice cerc al puterii politice şi economice, şi anume ameliorarea indicatorilor sanitari, scăderea costurilor şi diversificarea serviciilor oferite populaţiei. Deşi ar părea tentantă la prima vedere, o astfel de abordare ar conduce, ine­vi­­ta­­bil, la îngrădirea independenţei pro­fe­sio­nale a breslei medicale şi a instituţiilor academice şi de forma­re vocaţională. Pentru evitarea unui ast­fel de deznodământ ar fi re­co­man­dat ca organizaţiile medicale in­de­pen­den­te şi universităţile să co­la­bo­re­ze şi să preia iniţiativa prin pro­gra­me de cercetare de sănătate pu­bli­că şi oferte specifice de training ba­za­te pe nevoile populaţiei, reale şi iden­ti­fi­ca­te prin aceste studii.

Indiferent de tendinţe, viitorul edu­ca­ţiei – şi, în mod particular, al edu­ca­ţiei medicale academice şi vo­ca­ţio­na­le – rămâne incert. Starea de pericol epidemic cu care se con­frun­tă omenirea a impus măsuri ex­cep­ţio­na­le privind învăţământul şi in­strui­rea, ridicând totuşi semne de în­tre­ba­re faţă de eficacitatea acestora şi, mai ales, faţă de efectele asupra pre­gă­ti­rii profesionale a absolvenţilor, in­di­fe­rent de nivel şi de domeniu.

Fără a abandona misiunea trasată cu multe milenii în urmă de către sa­cer­doţii-medici şi învăţători ai artei în­grijirii suferinţei, educaţia medicală de astăzi se află în faţa unei provocări uriaşe – repoziţionarea con­cep­telor şi tehnicilor de învăţare şi in­strui­re practică în acord cu rigorile şti­in­ţifice şi aşteptările societăţii.