Medicina este, prin excelenţă, o profesie dedicată studiului continuu şi cercetării exhaustive, având ca scop prevenirea şi tratarea suferinţei umane. Mai mult decât în alte domenii de vârf, în medicină procesul educaţional adoptă trăsături vocaţionale, esenţiale pentru modelarea viitorilor specialişti şi dătătoare de siguranţă pentru populaţie, unica beneficiară a acestui efort public de pregătire a acestora.
În ultimele decade, informaţia medicală a ajuns la dimensiuni greu de cuantificat şi, în acelaşi timp, imposibil de procesat de o manieră eficace. Specializările, apariţia de subdomenii ale aceleiaşi ramuri medicale, dezvoltarea exponenţială a industriei farmaceutice şi competiţia strânsă în sfera cercetării ştiinţifice au condus la crearea unui rezervor imens de date şi informaţii care, nu de puţine ori, au dat naştere la atitudini mai puţin coerente, adesea chiar contradictorii. Lipsa numitorului comun în unele domenii, a stabilităţii informaţiei şi mobilitatea datelor obţinute prin cercetare oferă o alură de „imperfecţiune” ştiinţei medicale, estompată însă de măiestria practicării la nivel de „artă” a acesteia de către profesioniştii medicali.
Alături de variabilitatea unor informaţii ştiinţifice, particularităţile şi diversitatea patologiei umane adaugă un plus de dificultate efortului sistemului medical de a rezolva eficient şi proactiv ansamblul problemelor de sănătate care afectează populaţia unui areal. În plus, cerinţele privind îngrijirile, venite din partea pacienţilor şi a societăţii în întregul ei (care, în fapt, finanţează şi reglementează tot ceea ce se întâmplă în sistemul de asistenţă medicală), au devenit tot mai riguroase faţă de calitatea serviciilor medicale, siguranţa actului medical sau creşterea accesibilităţii la prestaţii profesionale din ce în ce mai sofisticate. Corpul medical a reacţionat în aceeaşi direcţie, a dezvoltării şi diversificării serviciilor oferite, încercând să ţină ritmul în primul rând cu avalanşa de date şi informaţii ştiinţifice noi, dar şi cu noutăţile tehnologice, cu modificările de mediu economic, demografic şi social (şi, nu în ultimul rând, financiar), în care este nevoit să profeseze.
Toate aceste modificări şi-au pus amprenta şi pe educaţia medicală, de la cea universitară de bază până la pregătirea vocaţională de specialitate. La aceste niveluri s-au produs modificări periodice ale curriculumului de pregătire, respectându-se noutăţile ştiinţifice, dar şi noile concepte didactice de instruire a adultului. Însă practicarea profesiei medicale presupune studiu îndelungat, de-a lungul întregii vieţi. Acest proces nu este lăsat la voia întâmplării, doar ca opţiune benevolă a medicului. Este reglementat de colegiile medicilor din întreaga lume, sub forma certificării şi recertificării calităţii de medic cu drept de practică. Pe baza unor credite, numite credite de educaţie medicală continuă (EMC), obţinute prin participarea la manifestări ştiinţifice (conferinţe, ateliere), specializări, competenţe, proiecte sau programe specifice. Trăsătura comună a unor astfel de activităţi o reprezintă „oferta” de educaţie/informaţie, fără a lua în calcul „cererea” – şi anume, nevoile reale de instruire/informare ale medicului, aşa cum le percepe el însuşi ca urmare a unui proces de autoevaluare şi identificare a propriilor cerinţe educaţionale. Adesea nu există o congruenţă între „oferta” furnizorului de EMC şi „cerinţele” de instruire ale beneficiarului. Concluzia trasă de experţii în educaţie medicală, bazată pe zeci de studii ale fenomenului, a fost că acest proces educaţional, aşa cum a fost statuat la începuturile lui, nu îi este de ajuns medicului pentru a-i asigura o pregătire, informare şi creştere a performanţei individuale de-a lungul vieţii profesionale. În consecinţă, a fost definit procesul de dezvoltare profesională continuă (DPC), dar nu separat de domeniul EMC, ci evoluând în cadrul acestuia. În acest proces, medicul decide în mod independent ce direcţii de instruire şi ce competenţe ar fi necesare pentru dezvoltarea sa individuală ca profesionist, propunându-şi un plan de învăţare pe termen lung (lifelong learning). Astfel, dominaţia „ofertei” ar fi echilibrată de nevoile reale ale beneficiarului procesului de educare-instruire. Fără îndoială că dezvoltarea noului concept a fost benefică pentru ideea de progres profesional individual, în consecinţă oferta de programe educaţionale, masterate şi competenţe s-a dezvoltat în acelaşi ritm. Totuşi, după ani şi zeci de mii de programe/conferinţe/ateliere adaptate cerinţelor, circumspecţia a luat locul entuziasmului. Contrar aşteptărilor finanţatorilor sistemelor sanitare din lume, indicatorii principali de morbiditate, dar şi indicatorii de eficienţă economică nu s-au ameliorat în paralel cu estimările. Unele studii au arătat neconcordanţe între tendinţa manifestată în procesele educaţionale, dar şi în opţiunile de dezvoltare individuală, pe de o parte, şi nevoile reale de îngrijiri şi servicii medicale pentru populaţie, pe de altă parte. O metaanaliză condusă de Forstelund şi colab., pe 81 de studii, publicată în Cochrane Library, a arătat rezultate modeste privind îmbunătăţirea competenţei şi performanţei individuale după parcurgerea unor programe educaţionale şi, respectiv, rezultate sub medie privind impactul acestor programe asupra aşteptărilor pacienţilor.
Eficienţa mediocră a unor activităţi educaţionale (indiferent sub ce formă – de la prezentarea academică şi până la programele educaţionale interactive sau ateliere de abilităţi) a fost îndelung cercetată în ultimele două decade, rezultatele fiind oarecum surprinzătoare – ambele părţi ale balanţei, atât „oferta” furnizorilor de educaţie, cât şi „cererea” individuală, având fiecare o pondere în statuarea limitelor metodelor educaţionale folosite. Calitatea programelor, conţinutul, tehnicile eronate sau greşit aplicate, biasurile, dar şi influenţe comerciale din exterior întreţin o eficienţă scăzută a demersului educaţional. Referitor la beneficiar, studiile au evidenţiat erori în autoanaliza şi identificarea propriilor carenţe profesionale, focalizarea pe domenii secundare, puţin importante pentru dezvoltarea carierei, şi perceperea eronată a mesajului educaţional sau informaţional.
Este de aşteptat ca experţii în formare profesională medicală să îşi concentreze eforturile viitoare pe identificarea unor proceduri care să amelioreze în mod real calitatea şi eficienţa activităţilor educaţionale, dar şi pe identificarea unor instrumente care să crească acurateţea procesului de formare şi impactul benefic asupra sănătăţii populaţiei. Unele organizaţii profesionale sau instituţii academice şi-au format deja protocoale de evaluare a programelor oferite, şi-au înnoit curriculumul universitar şi au alcătuit echipe de analiză, certificare şi adoptare de pachete educaţionale, o atenţie particulară punându-se pe identificarea erorilor şi a biasurilor şi pe eliminarea interferenţelor comerciale sau a acelora susceptibile de conflict de interese. În unele cercuri de experţi se vorbeşte despre modelarea şi implementarea unui nou concept, dezvoltarea profesională bazată pe câştigarea de competenţe, în care intervenţia instituţiilor oficiale sanitare să capete un rol major în alegerea temelor mari, abordabile în programele de educaţie medicală. Scopul? Dirijarea educaţiei/instruirii medicale către un deziderat, dorit de orice cerc al puterii politice şi economice, şi anume ameliorarea indicatorilor sanitari, scăderea costurilor şi diversificarea serviciilor oferite populaţiei. Deşi ar părea tentantă la prima vedere, o astfel de abordare ar conduce, inevitabil, la îngrădirea independenţei profesionale a breslei medicale şi a instituţiilor academice şi de formare vocaţională. Pentru evitarea unui astfel de deznodământ ar fi recomandat ca organizaţiile medicale independente şi universităţile să colaboreze şi să preia iniţiativa prin programe de cercetare de sănătate publică şi oferte specifice de training bazate pe nevoile populaţiei, reale şi identificate prin aceste studii.
Indiferent de tendinţe, viitorul educaţiei – şi, în mod particular, al educaţiei medicale academice şi vocaţionale – rămâne incert. Starea de pericol epidemic cu care se confruntă omenirea a impus măsuri excepţionale privind învăţământul şi instruirea, ridicând totuşi semne de întrebare faţă de eficacitatea acestora şi, mai ales, faţă de efectele asupra pregătirii profesionale a absolvenţilor, indiferent de nivel şi de domeniu.
Fără a abandona misiunea trasată cu multe milenii în urmă de către sacerdoţii-medici şi învăţători ai artei îngrijirii suferinţei, educaţia medicală de astăzi se află în faţa unei provocări uriaşe – repoziţionarea conceptelor şi tehnicilor de învăţare şi instruire practică în acord cu rigorile ştiinţifice şi aşteptările societăţii.