Balanţa între Democraţie și Sănătate – un punct de echilibru necesar

„Fără echitate în sănătate nu poate exista o adevărată democrație.” – Paul Farmer (Universitatea Harvard, SUA)

De câteva luni bune, societatea românească este bombardată, la nivel subliminal sau mai fățiș, cu exclamații disperate de avertizare despre o iminentă pierdere a reperelor democratice în viața politică autohtonă. În condițiile actuale, amploarea și insistența unor astfel de mesaje au rolul, evident, de a atrage atenția asupra unei potențiale stări de fapt, periculoase, fără îndoială, și care, chipurile, ar amenința însuși soclul ordinii de drept din țara noastră.

Nu este locul și nici intenția autorului acestor rânduri de a analiza relația dintre principiile democratice și situația politică actuală de la noi. Totuși, pentru a delimita această introducere față de fondul problemei sugerate în titlu, ar trebui menționat doar atât: ordinea democratică este opusul tiraniei. Afirmația pare un truism, dar experiențele traumatizante ale omenirii de-a lungul istoriei o fac cât se poate de actuală și neinterpretabilă. Nu numai în sfera politică, dar și în administrație, educație sau servicii publice.

În medicină, democrația reprezintă un ideal fundamental al oricărei so­cie­tăți moderne, bazat pe accesul echitabil la servicii de sănătate, respectarea drepturilor pacienților și implicarea comunității în luarea deciziilor medicale. Acest concept presupune nu doar eliminarea inegalităților în sistemul de sănătate, ci și o responsabilitate colectivă pentru bunăstarea tuturor cetățenilor.

Sincronizându-se cu fundamentele noii ordini internaționale statuate în perioada postbelică, noi tendințe de modernizare a politicilor de sănătate publică au fost semnalate, inclusiv o modificare profundă a relației medic-pacient și în special a relației dintre sistemul medical și populație.

Termenul democrație medicală pare că nu are un istoric bine conturat. Totuși, anii 2000 aduc un curent al schimbării în privința relației dintre actorii administrativ-sanitari și populația beneficia­ră a serviciilor medicale publice. Legea sa­­ni­­tară din martie 2002, adoptată în Fran­ța, cunoscută ca Legea Kouchner (Bernard Kouchner, ministrul sănătății din Franța la acel moment), statua noi raporturi dintre furnizori și beneficiarii serviciilor medicale, introducând o reformă majoră a sistemului de sănătate din această țară. Principalele prevederi ale acestei legi le regăsim acum ca fun­da­mente ale sistemelor moderne de sănă­tate, și anume: dreptul pacienților la informare și consimțământ informat, recunoașterea drepturilor pacienților vulnerabili, repararea prejudiciilor medicale și dreptul la îngrijiri paliative.

Fără îndoială, ceea ce se înțelege astăzi prin „democrație sanitară/medicală” cuprinde mai multe principii și piloni importanți, suprapunându-se în mare măsură pe matricea democrației politice.

Astfel, un principiu esențial al de­mo­cra­ției în medicină este accesul egal și universal la îngrijiri de sănătate, indi­fe­rent de statutul economic sau social al in­di­vidului. Sistemele de sănătate publică bine dezvoltate, care asigură servicii gratuite sau accesibile, sunt un exemplu palpabil al acestei viziuni. De asemenea, respectarea drepturilor pacienților este un alt aspect crucial al democrației în medicină. Fiecare pacient trebuie să aibă dreptul la informare, consimțământ informat și opțiune asupra propriului tratament. Nu în ultimul rând, democrația în medicină presupune implicarea activă a cetățenilor în deciziile de sănătate publică. Politicile medicale nu ar trebui dictate exclusiv de puterea centrală, ci ar trebui să reflecte nevoile reale ale populației. Campaniile de conștientizare, consultarea publicului și transparența decizională sunt esențiale pentru menținerea unui echilibru democratic.

Prima lectură a acestor principii are darul de a oferi o imagine clară a unui sistem just, echitabil și generator de eficiență și chibzuință în utilizarea resurselor, toate acestea puse în serviciul populației beneficiare. Aplicarea acestora în viața reală este însă realizabilă, garantând în același timp siguranța sănătății individuale, dar și a sănătății publice? Căutând răspunsuri plauzibile, se intră, voluntar sau nu, pe terenul mișcător al dubiilor și limitelor.

Există limite ale democrației sanitare?

Trăim într-o societate informatizată, în care fiecare individ este la un click distanță de un adevărat ocean de date medicale oferite de platformele media și motoarele de căutare pe internet. Majoritatea acestora sunt livrate într-o manieră nesistematizată și neîngrădită. Omul obișnuit este tentat să rețină doar acele informații care se pliază pe propriul nivel de analiză, propriile (pre)judecăți și convingeri cristalizate de-a lungul vieții. În multe situații, individul descoperă că a-și pune un diagnostic nu e tocmai greu (în opinia lui), iar a-și stabili propria schemă terapeutică nu ar fi un capăt de țară. De aici până la tentația de a-și negocia traseul în sistemul medical (incluzând procedurile de diagnostic și chiar terapia) nu mai este decât un pas. Un pas care poate conduce, adesea, la o evoluție nedorită sau chiar tragică pentru propria persoană.

Totuși, unde se trage linia dintre dreptul individului de a decide pentru sine și autoritatea experților medicali, materializată prin cercetare, ghiduri, tratate de medicină? Analizând acest aspect, ne putem întreba: este democrația în medicină un ideal realizabil sau doar o iluzie periculoasă?

Fără îndoială că, dacă respectăm principiul autonomiei pacientului, prima alternativă este mai plauzibilă – medicina poate și trebuie să fie aplicată de o manieră democratică. Autonomia pacientului este un pilon al eticii medicale moderne. Medicina participativă, care implică pacienți și medici într-un dialog deschis, este o direcție tot mai promovată în sistemele moderne de sănătate.

Riscurile deciziei informate: când opinia devine mai puternică decât dovezile

Pe de altă parte, creșterea autono­mi­ei pacientului vine cu riscuri sem­ni­fi­cative. Nu toate sursele de in­for­mații sunt credibile, iar fenomene precum dezinformarea pseudomedicală și teoriile conspirației au luat am­ploare. Un pacient poate refuza un tratament salvator din cauza unor surse neverificate sau a unei ne­în­cre­deri generale în instituțiile medicale.

Un exemplu grăitor este scăderea ratelor de vaccinare în anumite co­mu­ni­tăți, cauzată de frica indusă de in­formații dovedite a fi false. Aici in­ter­vine dilema: poate societatea să permită indivizilor să ia decizii care pun în pericol siguranța colec­tivă? Când autonomia individuală amenință binele comun, unde se situează limita democrației în me­di­cină?

Soluția nu este nici impunerea unei dictaturi a experților, nici lăsarea pacienților să se descurce singuri într-un labirint de informații contradictorii. Este nevoie de un echilibru: un sistem medical mai transparent, care să implice pacienții în deciziile lor, dar care să ofere și ghidaj bazat pe dovezi solide.

Profesioniștii din sănătate trebuie să comunice mai eficient, să ofere informații accesibile și să câștige încă o dată încrederea pacienților. La rândul lor, pacienții trebuie să se informeze responsabil, să pună întrebări și să fie deschiși la argumente bazate pe fapte.

În același timp, societatea în an­samblul ei trebuie să acționeze pentru stoparea tuturor surselor de dezechilibru și inechitate privitoare la sănătatea membrilor ei. Există încă grupuri sociale privilegiate care beneficiază de avantaje suplimentare. Discrepanța dintre urban și rural se menține. Transparența decizională și dezbaterile publice sunt încă o țintă de atins, fiind prea puțin active în viața comunității. Nu în ultimul rând, justificările de ordin economic sau infrastructură continuă să limiteze accesul la anumite servicii înalt performante.

În concluzie, democrația în medicină nu trebuie să genereze un conflict între medici și pacienți, ci un parteneriat în beneficiul tuturor. Autonomia pacientului este crucială, dar trebuie să fie completată de o educație medicală solidă și de o cultură a responsabilității colective. Iar societatea în ansamblu trebuie să depună toate diligențele ca balanța, fragilă de altfel, dintre resursele medico-sanitare și beneficiari să își câștige binemeritatul echilibru.