Obiceiul de a ne da cu părerea oricând şi din orice poziţie este bine înrădăcinat în comportamentul nostru. Asta n-ar fi o problemă dacă ne-am limita la viaţa sentimentală, la vedete şi la reţete de bucate. Problemele apar atunci când datul cu părerea pătrunde în judecata profesională.
Efectul de opinie/părere constă în a încerca să rezolvi o problemă urmând o soluţie care a dat rezultate în trecut. Pe termen scurt poţi rezolva problema, dar ratezi judecata. De exemplu, un jucător de şah care a memorat multe partide poate să identifice o poziţie actuală care să semene cu una cunoscută şi să aplice mutările consacrate. Asta dacă are noroc ca partidele să fie exact la fel. Dacă nu, ar trebui să fie atent pentru că soluţiile familiare nu sunt întotdeauna optime.
Mintea noastră este înclinată spre soluţii rapide datorită evoluţiei. Asta ne-a asigurat supravieţuirea într-un mediu ostil. Progresul însă a venit în urma gândirii lente care analizează problema în contextul ei specific şi caută soluţii noi.
Marii maeştri de şah nu joacă pe pilot automat cu adversari de talia lor, ci analizează atent fiecare mutare şi consecinţele ei. Acest lucru e dificil chiar dacă şahul are un număr limitat de piese şi reguli fixe. Ce ne facem însă în medicină, unde realitatea e fluidă, iar regulile nu sunt fixe. Trusa de scule cognitive este redusă în urgenţe, unde ai de urmărit câţiva parametri vitali şi de reacţionat cu promptitudine. Urgenţele vitale în medicină reprezintă exemplul cel mai frumos de gândire rapidă. În schimb, în cazurile complexe şi trenante, această trusă este insuficientă şi inadecvată. Avem nevoie de o trusă de scule cognitive mult mai complexă şi mai bogată ca să diagnosticăm, de exemplu, o durere cronică, sau o scădere în greutate, sau o tulburare mintală. În aceste cazuri trebuie să ne folosim gândirea lentă şi scumpă dobândită prin studiu şi experienţă îndelungată. Chiar şi în aceste cazuri tentaţia unei judecăţi pripite persistă.
De multe ori în practica clinică suntem tentaţi de soluţii rapide la probleme pe care le identificăm fără efort. Riscul este să trecem uşor în zbor peste problema reală a pacientului. Iar riscul real este al pacientului! De aceea, probabil ar trebui să păstrăm într-un colţ al minţii avertismentul privind pericolul rutinei în practica medicală. Uneori şi rutina poate ucide. Părerea mea!