Pe de altă parte, nici acești bani puțini nu sunt utilizați în mod coerent, pentru a asigura serviciile de bază necesare îngrijirii populației. Nu am pus, până în prezent, nicio strategie în aplicare, deși există mai multe pe hârtie, unele realizate cu experți străini. La ora actuală se știe și este dovedit că o asistență medicală primară funcțională, care să asigure îngrijirile medicale de bază și prevenția principalelor boli care au un impact economic mare, poate scădea cheltuielile în sistemul de sănătate. Se pare că unii decidenți politici consideră că acest lucru înseamnă să finanțezi cât mai puțin medicina de familie.
Pentru a înțelege mai bine întrebarea și graficul propus în numărul anterior, ar trebui să revedem câteva noțiuni. Cheltuielile de sănătate pe cap de locuitor, exprimate în Euro PPP, măsoară consumul de produse și servicii medicale, ajustat cu puterea de cumpărare în valuta țării respective. Se referă atât la cheltuielile din sectorul public, cât și din cel privat, legate de serviciile medicale, sănătatea publică, programe de prevenție și administrație. PPP - Purchasing Power Parity (Paritatea Puterii de Cumpărare) - este o metodă folosită pentru a ajusta puterea de cumpărare a unei monede, într-o unitate de măsură internațională (în cazul nostru, Euro PPP), deoarece bunurile și serviciile au prețuri diferite în unele țări comparativ cu altele.
Rata anuală de creștere (annual average growth rate) a cheltuielilor de sănătate pe cap de locuitor, în perioada 2005-2015, ne arată și mai clar diferențele dintre țări în ceea ce privește modul în care este privit sistemul de sănătate (conform aceluiași Raport OECD Health Statistics 2016). În perioada 2005-2009, România a avut o rată de creștere a cheltuielilor pentru sănătate de 4,1% pe an (media UE28 = 3,1%). Aparent am avut o creștere un pic mai mare decât media europeană. Da, pentru o țară cu un sistem de sănătate pus la punct, rata de creștere poate fi în regulă dacă se situează la valori atât de mici (Marea Britanie=3,3%, Olanda 3,1%, Germania=2,8%, Belgia=3,2%, Franța=1,7%)! Dar, dacă ne uităm la cifrele celorlalte state foste comuniste, vedem cine a investit cu adevărat în sănătate, în dorința de a recupera diferențele față de lumea liberă: Slovacia=12,2%, Polonia=8,4%, Estonia=9,4%, Lituania=7,4%, Serbia=5,6%, Cehia=5,4%. Criza economică din 2009, evident, s-a reflectat și asupra cheltuielilor din sănătate, în toată Europa. Astfel, în perioada 2009-2015, România a avut o rată de creștere a cheltuielilor pentru sănătate de 0,7%, la fel ca și media europeană! La fel, țările cu un sistem de sănătate coerent, și evident cu o economie bună, au putut să reziste, deși chiar și aceste țări au o creștere de 1-1,2%. Dacă ne uităm la țările foste comuniste, acestea au rate de creștere a cheltuielilor de la 1,8 la 3,6%, cu excepția Bulgariei, care pare să vină puternic din urmă, cu o rată de creștere de 5,8%. Toate aceste țări au avut problemele legate de recesiunea economică, dar au putut să-și gestioneze resursele astfel încât sănătatea să sufere cât mai puțin. În același timp, media europeană de 0,7% reflectă și câteva țări mari care au avut creștere negativă importantă în perioada crizei economice (de exemplu, în Grecia, unde cheltuielile s-au redus cu 6,6% anual, iar în Portugalia cu 2%, fapt care a tras în jos media).
La ce a condus această „economie”? În primul rând a condus la o stare generală de nemulțumire legată de sistemul medical românesc. Poate cel mai bine este exprimat în graficul din figura 2 - nevoile nesatisfăcute privind examenele medicale din motive financiare, geografice sau liste de așteptare, publicat în EHCI 2014. Conform Raportului EHCI din 2016 (European Health Consumer Index), sistemul nostru de sănătate este pe ultimul loc, 39 (coborând de pe 32 în 2015). Raportul ia în calcul 48 de indicatori privind performanța sistemelor medicale, drepturile pacienților, accesul la servicii medicale, accesul la medicamente și eficiența cheltuirii banilor. România este singura țară care a primit sub 500 de puncte (497 din 1000), după Muntenegru, Bulgaria și Albania!
Dacă ne uităm peste indicatorii de sănătate ai României, putem să ne dăm seama de situația în care am ajuns, iar pe de altă parte, putem bănui care vor fi costurile pentru o însănătoșire a sistemului de sănătate din țara noastră. Speranța de viață este mai mică - 75 de ani - față de media europeană, de 80,9 ani. Mortalitatea prin cancerul de col uterin este de 39,4 la 100000 (locul 1), iar mortalitatea prin cancerul hepatic este 9,2 la 100000 (locul 4). Rata bolilor prevenibile în România este de 332/100000 (media UE=204), rata mortalității prevenibile fiind de 296 la 100000 (media UE=119). În Euro Diabetes Index 2014, suntem la fel, pe locul 27 din 30. Raportul menționează: „România are nevoie de o revizuire fundamentală în domeniul tratării diabetului. Monitorizarea regulată a diabetului şi accesul la servicii trebuie să se îmbunătățească. În prezent, echipamentul destinat managementului bolilor este aproape în întregime absent”. În Euro Heart Index 2016, România este pe locul 23 din 30 de țări, cu alte cuvinte, nu foarte rău. Raportul arată că rezultatul este datorat „combinației dintre stilul de viață nefavorabil și un sistem care nu răspunde nevoilor naționale în materie de boli cardiace”. Economiile legate de medicamente se reflectă prin rata medicamentelor vândute decontate în sistemul public de 25%, în timp ce Cehia are 65%, Ungaria aproape 50%, iar țările vest-europene înspre 100%.
Putem continua cu cifre legate de economia de personal medical. România produce poate mai mulți absolvenți de medicină decât am avea nevoie, dar nu îi putem angaja. În permanență ne lovim de aceeași poveste cu posturile blocate, deși spitalele nu au personal suficient. Proporția medicilor care lucrează în sistem este de 2,7 la 1000 de locuitori, față de media EU=3,5, iar statele avansate, unde, culmea, migrează și medicii români, au 4-6 medici la 1000 de locuitori. Aceeași situație în ceea ce privește asistentele medicale – în România avem 6,2 asistente la 1000 de locuitori, față de media UE de 8,4, țările avansate având până la 10-16 asistente la 1000 de locuitori. Și putem continua, dar spațiul nu ne mai permite.
Ce este de făcut? Colectarea mai bună a banilor pentru sănătate, inclusiv pentru persoanele scutite (cine le-a scutit ar trebui să acopere acele costuri). Adoptarea unei strategii coerente de dezvoltare și funcționare a sistemului de sănătate, pe baze științifice, care în mod obligatoriu trebuie să susțină și să dezvolte serviciile oferite de asistența medicală primară și ambulatoriul de specialitate. Și de luat în calcul, dacă nu ar trebui chiar crescută contribuția la Fondul Unic de Asigurări Sociale de Sănătate. De fapt, partea de „sociale” nu este asigurată de stat, ci se bazează aproape în totalitate pe contribuțiile asiguraților!