Regăsirea timpului pierdut

Începând cu anul 2010, în ziua de 19 mai, comunitatea medicală aniversează Ziua Mondială a Medicului de Familie. Cu fiecare ocazie, organismele internaţionale de reprezentare a acestui segment de profesionişti atrag atenţia asupra situaţiei acestei specialităţi, a rolului bine stabilit în sistemul de îngrijiri de sănătate, oferind, an după an, soluţii concrete de optimizare a problemelor cu care se confruntă.

În acest an însă, celebrarea Medicinei de Familie se desfăşoară în paralel cu o dramă mondială. O dramă care, alături de nenorocirile produse prin agresiune statală, are rolul de a atrage atenţia asupra unei probleme pe care omenirea nu a rezolvat-o încă, şi anume criza de timp. Criza de timp omniprezentă, care alterează posibilităţile de rezolvare a diverse alte crize: criza alimentară, criza energetică, criza politica şi de securitate globală.

Tragedia uriaşă care are loc de mai bine de două luni în mijlocul Europei constituie un moment de regândire a timpului pe care omenirea îl are (încă) la dispoziţie. Societatea de tip occidental, caracterizată prin prosperitate, muncă, inventivitate, democraţie, dar şi consum diversificat şi individualizat de bunuri şi servicii, este în mod brutal obligată să îşi reseteze din mers priorităţile şi să-şi regândească cheltuielile. Ţintele de dezvoltare îşi schimbă conturul şi conţinutul, iar direcţiile care vor fi adoptate de principalele economii naţionale (în concordanţă cu noile necesităţi şi cheltuielile prevăzute) deja se cristalizează. Probabil vor fi bugete mai mari pentru industria de apărare, energetică, alimentară şi de înaltă tehnologie, dar şi prevederi suplimentare, orientate către creşterea solidităţii aparatului administrativ şi de protecţie socială. 

În acest context politico-militar complicat, sectorul medical se confruntă cu noi provocări a căror rezolvare nu mai rămâne, de această dată, doar în sarcina profesioniştilor din medicină. Faţă de criza generată de pandemia de COVID-19, în care corpul medical, experţii în domeniu, au avut primul cuvânt şi au fost solicitaţi să ofere primii soluţii ştiinţifice de rezolvare a situaţiei, în actuala conjunctură sunt alte cercuri care trebuie să acţioneze în beneficiul păcii şi reinstaurării status-quo-ului anterior războiului. În acelaşi timp, dislocările uriaşe de populaţie, victimă a agresiunii armate, au favorizat importul unor probleme medico-sanitare particulare, dar şi apariţia unor noi încercări – lipsa tratamentului specific unor boli cronice, lipsa de experienţă a personalului sanitar faţă de particularităţile medicinei de război, uriaşe probleme sociomedicale şi umanitare.

Ajutorul internaţional nu a întârziat să apară, inclusiv sub aspectul asistenţei medicale de urgenţă şi al aprovizionării cu medicamente şi materiale sanitare, fapt ce a condus la o ameliorare a stării persoanelor refugiate şi la un control bun al situaţiei epidemice. Pe termen mediu şi lung însă se impun strategii şi politici noi destinate nu numai gestionării eficiente a oricăror situaţii de criză umanitară majoră, dar şi creşterii calităţii şi amplitudinii serviciilor medicale acordate populaţiei generale.

Este evident că punerea în practică a unor astfel de deziderate, în cazul ţării noastre, este mult mai complicată decât declaraţiile de intenţie. În mod cert, toate eşaloanele sistemului medical trebuie regândite, modernizate şi reorganizate conform necesităţilor reale ale cetăţenilor pentru servicii medicale şi conexe de bună calitate şi cât mai prompte.

Dintre toate componentele sistemului, Medicina de Familie reprezintă sectorul medico-sanitar care poate fi cel mai uşor de sprijinit, dezvoltat şi încurajat să-şi continue eforturile de creştere a calităţii profesionale. Argumente sunt suficiente pentru acest demers. În România, asistenţa medicală primară beneficiază de resurse umane cu o stabilitate remarcabilă a locului de muncă, activând într-o reţea naţională de cabinete medicale răspândite relativ omogen în teritoriu. Serviciile medicale asigurate sunt diverse şi acoperă în bună măsură nevoile de asistenţă extraspitalicească, în conformitate cu resursele oferite de societate. Deci, o bază solidă există şi este propice pentru noi direcţii de dezvoltare. Concomitent există o sumă de ameninţări de care autorităţile trebuie să ţină cont, nu numai pentru prezent, ci mai ales pentru viitor. Se semnalează deja un deficit de medici de familie în anumite zone geografice, în mediul rural şi în oraşele mici, deficit care se poate transforma într-un adevărat fenomen de deşertificare în următorii ani. Media de vârstă a medicilor de familie depăşeşte 50 de ani, iar numărul medicilor tineri intraţi în sistem nu acoperă numărul celor care ies. Birocraţia împovărătoare, sarcinile suplimentare şi alte obligaţii nepredictibile modifică dramatic balanţa dintre activitatea cuprinsă în curriculumul vocaţional şi cel auxiliar, deturnând adesea scopul şi specificul acestui sector medical esenţial. 

Contrar acestor stări de fapt, potenţialul de dezvoltare profesională în Medicina de Familie rămâne intact, cu condiţia participării puterii decizionale şi executive a statului în acest scop. Finanţarea este în continuare o problemă esenţială, dar şi rezolvarea birocraţiei, înlăturarea obligaţiilor secundare, de „balast”, fără tangenţă cu pregătirea vocaţională a specialiştilor din domeniu, acordarea unor facilităţi – economice, administrative şi de protecţie socială. Aceste condiţii pot fi considerate de unii diriguitori greu de rezolvat într-un timp rezonabil, dar procesul trebuie început.

Benjamin Franklin afirma că timpul pierdut nu va fi niciodată recuperat. Astăzi însă, progresul tehnologic, resursele umane şi financiare, viziunea şi dorinţa de progres pot contrazice această afirmaţie, aşa cum s-a întâmplat adesea în istoria recentă. Fundamental este ca aparatul politic şi administrativ să şi acţioneze în acest sens.

Altfel, timpul irosit până acum prin inerţie decizională se va materializa în viitor într-un defazaj major între cerinţele de îngrijiri tot mai multe şi complexe din partea populaţiei, pe de o parte, şi posibilităţile din ce în ce mai limitate ale sistemului public de a le face faţă.