De când mă ştiu, atunci când a trebuit să scriu despre copilărie, obiceiuri de sărbători sau bunici, m-am rătăcit printre cuvinte. Prea multe sau prea puţin aproape de ceea ce voiam să transmit.

Am să încep mărturisind, cu curaj, că mi-a fost întotdeauna greu să aleg între atâtea poveşti şi amintiri despre locul în care basmul e în fiecare gest şi în fiecare zi.

Prin urmare, ezit.

Ce s-ar putea spune despre un doctor care are curajul de a-şi mărturisi ezitarea, întreb? E preocuparea, temătoare, de-a ajunge la rezultatul dorit sau nesiguranţa pe care ţi-o dă neputinţa? Şi pentru că vorbeam despre copilărie şi obiceiuri ca despre un basm, am să încep pe măsură.

A fost odată ca niciodată un loc uitat de lume, un sat cu drum de pământ care şerpuia de o parte şi de alta a pârâului, fără uliţe, în care Postul Paştelui era ţinut cu sfinţenie.

Bunicul meu, singur, tată a şapte copii, stătea în prima casă. Dincolo de ea răsărea dealul cu pădurea de frasin şi brad. O şură mică, un podeţ cu două scânduri peste izvorul care se auzea din orice colţ al odăii ne despărţeau de ea. Primăvara venea întotdeauna însoţită de cele şapte săptămâni de linişte. Un popas al trupului, un răgaz al sufletului.

Perioada postului avea reguli simple şi respectate cu sfinţenie, dăruite unui scop: ţineai post să nu ţi se strâmbe gura, să nu mori „încuiat”, să fete iapa mânji frumoşi sau să scapi grădina de furnici...

Începea cu Lunea Curată sau Spolocania. Era ziua care te pregătea pentru cele şapte săptămâni de oprelişti... În ziua asta lungă, se spălau vasele, mesele, bucătăria, soba, vatra, uşile, dulapurile şi al totului tot. Uneori, bunicul se oprea la cârciumă şi bea ceva mai mult în Lunea Curată, să ardă urmele de carne şi de rău. Mătuşa Cuţu, care-l mai ajuta la treburi, de necaz, înăcrea borşul, şi-l îngropa în putină (trebuia chiar să tragă pe cineva de păr, să fie necazul mare şi acreala bună). Urmau Marţea Încuiată, Miercurea Strâmbă, Joia Iepelor, Vinerea Urzelii şi Sâmbăta lui Sântoader, fiecare cu povestea şi ritualul ei menit să te facă să uiţi de foame. Mai apoi postul intra în linie dreaptă până de Florii.

Erau reţete simple, fără „mâncăruri de post” şi alte substitute menite să umple cucernic burţile, fără conştiinţa păcatului. Asta ar fi fost, îmi spunea bunica mea, ca şi cum ai încerca să-l minţi pe Dumnezeu... Postul e, întâi de toate, un popas în care cuvântul-cheie este cumpătarea. Un răgaz culinar mai degrabă decât un festin vegetarian, zile lungi de aşteptare, deopotrivă dureroase, dar şi pline de speranţă. Fără ulei, fără vin, doar turte de grâu sau mălai şi câteva legume gătite în grabă. Borşul holtei - o fiertură de ceapă cu borş acru, tămăduitoare, purificatoare. În zilele bune se gătea fasolea în fel şi chip, dar, dintre toate bucatele de post, scrijelele şi turtele mi-au marcat copilăria. Asta pentru că-n orice casă era o sobă cu lemne pe plita căreia se coceau bucuriile postului. Cartofii tăiaţi în felii, nu foarte groase, aşezate una lângă alta direct pe plită. Le lăsam până când se rumeneau pe o parte, le întorceam repede cu nerăbdarea copilăriei şi cu frica de a nu ne pârli degetele. Presăram sare grunjoasă şi le mâncam fierbinţi. Copii fiind, aveam voie să ne „spurcăm” cu lapte acru, care transforma masa în poveste (femeile care alăptau nu înţărcau copiii în zi de post, ca să nu le facă „viaţa sacă”). Doar vinerea posteam şi noi „pentru orişice ne-am pus în gând”.

Pogăcile, adică turtele de grâu sau mălai, trebuia să ni le coacem singuri şi să le atingem doar noi, să le mâncăm rupte în pumn, iar ce rămânea împărţeam cu animalele din ogradă. Cei norocoşi aveau parte de povirlă - magiun de prune scăzute, fără zahăr, în care mai găseai şi câte un miez de nucă... Zilele treceau fără ca noi să simţim nimic din greul postului. Schimbă ce-ai în farfurie şi pofta va fi pe măsura acelui conţinut...

Îmi aduc aminte că, după ce-am intrat la facultate, bunicul mi-a vorbit cu dumneavoastră, „din respect pentru şcoala pe care o faceţi”. În Postul Paştelui, la rândul meu, mi-aş dori să mai pot spune „dumneavoastră” celor care ne-au aşezat pe calea vieţii.

Mai sunt locuri ca acelea şi oameni ca ei?

Ani şi morminte dorm între întrebare şi răspuns, spunea Ionel Teodoreanu, în Casa umbrelor.