Medic, caut vacanţă!

„Moartea oricărui om mă vlăguieşte, pentru că şi eu sunt parte a omenirii... de aceea, niciodată să nu faci întrebare pentru cine bat clopotele... pentru tine bat.” 

John Donne

Textul de mai sus, aşezat de Hemingway în cunoscutul său roman Pentru cine bat clopotele, îl consider o metaforă-emblemă a temei pe care mi-am propus să o aduc în discuţie. Spunea cineva că gradul de civilizaţie al unei ţări este dat de antiteza dintre „înăuntru” şi „afară”. Dacă noţiunea de „înăuntru” se opreşte la poarta casei tale, dincolo de care strada, cartierul, parcul, comunitatea devin „afară”, adică locul unde poţi arunca gunoiul cu indiferenţă şi abandona grija pentru celălalt, civilizaţia este moralmente primitivă. Pe măsură ce „înăuntrul” tău se extinde înspre „afar㔸 stradă, cartier, parc, comunitate, confortul moral ce defineşte o civilizaţie creşte direct proporţional. Ceea ce se numeşte „legea bunului samaritean” defineşte tocmai această evoluţie a celor două concepte. În esenţă, legea defineşte generic obligaţia celor fără pregătire medicală de a interveni în situaţii în care viaţa sau sănătatea cuiva este în pericol iminent. Şi pentru asta i se acordă beneficiul exceptării de la orice fel de răspundere civilă sau penală, indiferent de rezultat. Se încurajează ajutorul, prin eliminarea oricărei inhibiţii. Nicio răspundere civilă sau penală.

În societăţile civilizate, legea bunului samaritean îşi are resursa în zona moralei. În altele, care parcurg încă paşi timizi către morala publică articulată, resursa legii bunului samaritean se extrage din zona juridicului (în România, Legea 95/2006, art 88). Pentru un medic însă, drumul a fost parcurs odată cu depunerea jurământului lui Hipocrate. Antiteza „înăun­tru”/„înafară” dispare odată cu rostirea lui. Din acea clipă, medicul poartă cu sine, în permanenţă, această povară, nobil asumată, în serviciul comunităţii.

El este prizonierul de conştiinţă al unui jurământ cu valoare morală înaintea şi deasupra legii. Şi care nu se opreşte la poarta spitalului.

Legea bunului samaritean s-a cristalizat în forme juridice, în diferite ţări, inclusiv în România. Legea sănătăţii prevede că „persoanele fără pregătire medicală care acordă primul ajutor de bază în mod voluntar, pe baza indicaţiilor furnizate de un dispecerat medical sau a unor cunoştinţe în domeniul primului ajutor de bază, acţionând cu bună-credinţă şi cu intenţia de a salva viaţa sau sănătatea unei persoane, nu răspund penal sau civil.”

Exceptată de răspundere, civilă sau penală, este deci doar „persoana fără pregătire medicală”.

Codul penal românesc prevede însă şi o infracţiune, aceea de „lăsare fără ajutor”:

„Omisiunea de a da ajutorul necesar (...) de către cel care a găsit o persoană a cărei viaţă, integritate corporală sau sănătate este în pericol şi nu are putinţa de a se salva se pedepseşte (...).” Aici, după cum se vede, legea penală nu mai limitează răspunderea la persoanele „fără pregătire” şi, mai mult, vorbeşte despre ajutorul necesar, adică despre acele manevre care se impun ca „necesare” în raport de contextul patologiei în care se intervine.

Este, evident, vorba despre pregătirea specifică în materie de prim ajutor. Sunt, ca medic, doar un „bun samaritean”? Greu de acceptat. Am ceea ce legea numeşte, generic, „pregătire medicală”. Deci nu pot vorbi despre lipsa competenţei, a cunoaşterii manevrelor necesare de prim ajutor, şi asta chiar dacă e vorba de situaţii care depăşesc specialitatea mea.

Dacă la bunul samaritean e doar o problemă de conştiinţă, în cazul meu este vorba de un profesionist. Dacă vreţi, un prizonier al vocaţiei, din care am înţeles să-mi fac o profesie. În clipa în care omul de lângă mine cade, colţul de stradă sau avionul cu care călătoresc alături de el devine spital. Unul câteodată mai eficient decât spitalul însuşi. Şi asta pentru că omul devine, prin forţa împrejurărilor, pacientul unic, cel către care se îndreaptă atenţia tuturor: însoţitoarele de bord, pasagerii şi, dacă are noroc, medicul aflat întâmplător la bord. Ca o curiozitate, un studiu constata că, din acest motiv cel puţin, oamenii se află de 10.000 de ori mai în siguranţă într-un avion decât în malaxorul procedurilor standard dintr-un spital. Şi asta pentru că răspunderea, atunci când e a tuturor, devine întotdeauna a celuilalt…

Mi-aduc aminte de o întâmplare hazlie: într-un autobuz arhiplin, o femeie rămasă pe trotuar ezita să urce şi întreba pasagerii aflaţi pe scară unde e staţia terminus. Nimeni nu răspunde, fiecare e convins că este de datoria celuilalt s-o facă. La care femeia concluzionează cu haz: aţi urcat cu toţii, fără să ştiţi unde mergeţi… Dincolo de hazul întâmplării, întrebarea rămâne: poţi invoca lipsa competenţei de prim ajutor doar pentru că eşti medic de altă specialitate decât urgentistul?

Un medic, indiferent de specialitate, trebuie să poată acorda prim ajutor calificat şi, ca o consecinţă firească, cursurile de BLS (basic life supprt) şi ALS (advanced life support) ar trebui să fie obligatorii în facultate şi incluse în fiecare an din rezidenţiat. Interesant de ştiut este faptul că în România există, pentru angajatorii din sectorul public şi privat, obligaţia de a instrui personalul în acordarea primului ajutor. Curiozitatea face că, în curriculumul medical al facultăţilor de medicină, cursurile de BLS şi ALS sunt opţionale! Este ştiut faptul că deprinderea manevrelor specifice, mai ales în acest domeniu, se dobândeşte şi se menţine prin repetări periodice. Cineva definea profesionalismul ca fiind asumarea conştientă a propriilor limite, ca o primă condiţie pentru a le putea depăşi. Cursurile de BLS şi ALS trebuie să facă parte din această asumare. Rândurile de faţă se vor o pledoarie în acest sens.