România 100 – Mândrie şi prejudecată

Plăcut lucru este să observi oamenii! De altfel, meseria de medic pe asta se bazează. Că ai sau nu ai talent de observator nici nu prea contează, pentru că petreci un an întreg să înveţi să observi. Semiologia o înveţi în anul al treilea, dar o dezvolţi şi o rafinezi toată viaţa. Şi mai plăcut lucru este să ţeşi poveşti pe baza celor observate. În practica medicală, procesul acesta se numeşte diagnostic şi prognostic, iar în viaţă – literatură. Nu e de mirare că mulţi medici ajung scriitori! Dacă în practica medicală ţesătura narativă trebuie să fie strânsă şi constrânsă de fapte şi dovezi ştiinţifice, în literatură poţi să sari la concluzii fără să deranjezi sau să faci rău nimănui. Aşa că, astăzi, dragă cititorule, editorialistul îţi propune să pluteşti alături de el pe valurile literaturii şi istoriei, dar fără a pierde ţărmul din ochi.

În urmă cu mulţi ani, nişte olandezi întreprinzători au hotărât să desfiinţeze stopurile din orăşelul lor şi să le înlocuiască cu sensuri giratorii în intersecţii. Doctorii cei mari, specialişti în comportamentul uman, au sărit ca arşi: nu se poate, va creşte inacceptabil numărul de accidente, circulaţia publică o va lua razna, iar violenţa în creştere va duce în final la destrămare socială! Adică se va ajunge la un război al fiecăruia cu toată lumea. Doctorii cei mari operau cu idei luate de-a gata, vorba lui Flaubert, iar pe fruntea lor scria Thomas Hobbes. Olandezilor nu le-a păsat de obiecţiile lor, iar  „nebunia”  lor a dat roade, pentru că au scăpat de ambuteiaje. Ce ştiau olandezii şi nu ştiau doctorii cei mari? Olandezii ştiau din practica lor comercială seculară că, lăsaţi liberi, oamenii sunt mai degrabă înclinaţi să coopereze. Pentru că nimeni nu doreşte să-şi pună în pericol viaţa şi avutul, fiecare îşi asumă o responsabilitate. Adică, în cazul nostru, şoferii sunt atenţi să nu intre în intersecţie până când ceilalţi nu au ieşit din ea, iar la rândul lor, ceilalţi sunt atenţi să te lase să ieşi înainte de a intra ei. În cazul intersecţiilor semaforizate, şoferii aşteaptă ca cineva – o autoritate – să le dea voie sau să le interzică să intre în intersecţie. În consecinţă, oamenii fie sunt neatenţi la schimbarea culorii semaforului, fie încearcă să-i păcălească pe ceilalţi, forţând trecerea prin intersecţie. De aici, accidentele! Spre surpriza mea, nu toţi oamenii sunt încântaţi de ideea olandezilor, deşi sensurile giratorii în intersecţii s-au înmulţit. Cred că aceste atitudini opuse faţă de o regulă banală de circulaţie reflectă diferenţe mai profunde ale modului individual de gândire şi ale psihologiei sociale. De ce această idee a apărut într-o ţară liberală şi nu într-o dictatură? Pentru că dictatura se bazează pe supunere şi control, iar liberalismul pe cooperare. Democraţia, dacă nu este susţinută de o veche tradiţie liberală, nu face decât să aducă la putere dictatori, prin votul majorităţii. În ambele sisteme oamenii sunt egali, dar în cazul dictaturii sunt egali în faţa dictatorului şi abuzurilor sale, iar în sistemele liberale sunt egali în faţa legii.

Aceste atitudini diferite se văd cu ochiul liber în România de azi. La 100 de ani de la Unire, avem încă atitudini diferite pentru că provenim din tradiţii diferite. Unirea Moldovei cu Ţara Românească s-a făcut prin deciziile celor două Adunări Elective. Erau ele elective, dar în relitate erau net dominate de elitele politice şi economice care au dorit să-şi facă o ţară. Construcţia a pornit deci de sus în jos. Că este aşa o dovedeşte celebrul discurs al lui Kogălniceanu ţinut pe 11 februarie 1861 în Camera Deputaţilor: „Domnilor, 2000 de boieri nu fac o naţie... socotiţi că o naţie nu are trebuinţă pentru apărarea drepturilor sale şi de alte manifestaţii mai energice şi mai unanime? Şi socotiţi că acestea le vom putea avea câtă vreme ţăranul nu va avea aceleaşi simţiri şi aceleaşi interese pentru ţară, întocmai ca şi clasele superioare?...  În îmbunătăţirea soartei ţăranilor văd tot viitorul ţării mele, văd fondarea naţionalităţii române.”

Discursul a fost ţinut pentru a promova reforma agrară prin împroprietărirea ţăranilor. Tot guvernul Cuza este cel care a introdus învăţământul primar obligatoriu finanţat de stat. În Transilvania nu a fost nevoie de reforme agrare de amploarea celor din Regat. Românii transilvăneni au păstrat din străbuni sau şi-au cumpărat fiecare metru pătrat de pământ pe care-l aveau în proprietate. Şcolile româneşti din Transilvania au apărut cam în acelaşi timp cu cele din Regat. Singura deosebire a fost că nu erau făcute de stat, ci construite şi finanţate prin contribuţiile voluntare ale românilor. Românii ar fi putut oricând să-şi trimită copiii la şcolile nemţeşti sau la cele ungureşti (gratuite), dar au dorit să aibă şcolile lor. Aici, dragă cititorule, este momentul să ne oprim şi să ne închinăm în faţa unor eroi.

Este vorba de toţi membrii şi susţinătorii Asociaţiei Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA). Preşedintele, Andrei Şaguna, era cleric ortodox, iar vicepreşedintele, Timotei Cipariu, era cleric greco-catolic. Când şi-au stabilit proiectul naţional, românii transilvăneni s-au unit dincolo de confesiune sau orientare politică. Timp de două generaţii, preoţii celor două confesiuni încheiau fiecare slujbă de duminică amintindu-le participanţilor că „soarele, pentru toţi românii, la Bucureşti răsare”. Efortul neobosit al membrilor societăţii ASTRA, precum şi dorinţa românilor de emancipare au făcut ca până la sfârşitul secolului al XIX-lea în Transilvania numărul şcolilor româneşti să-l egaleze pe cel al şcolilor ungureşti, să avem prima enciclopedie românesacă în trei volume şi să avem primele bănci cu capital majoritar românesc. Încununarea simbolică şi mândră a acestei emancipări a fost Catedrala Sfânta Treime din Sibiu, inaugurată în 1904 şi care a avut drept model nici mai mult, nici mai puţin decât Catedrala Bizantină „Sfânta Sofia” din Constantinopol. De aici încolo istoria a prins viteză. Unirea Transilvaniei cu Regatul României a fost un act de voinţă plebiscitar. Obştile săteşti şi orăşeneşti şi-au ales delegaţii care au mers la Alba Iulia şi au transmis votul comunităţii. Consiliul Naţional Român Central (CNRC) cuprindea un număr egal de lideri ai Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social-Democrat. Administraţia austro-ungară s-a dezagregat, iar unităţile militare s-au dizolvat pe întreg teritoriul provinciei. În multe localităţi transilvănene au izbucnit tulburări sociale, jafuri şi violenţe conduse de militanţi bolşevici care urmăreau declanşarea revoluţiei comuniste. Cei 50.000 de ostaşi români transilvăneni, care sub comanda lui Iuliu Maniu au asigurat ordinea şi siguranţa cetăţenilor în Viena după capitularea Austro-Ungariei, au fost demobilizaţi. Întorşi acasă, au înfiinţat gărzile naţionale transilvănene şi au întărit consiliile comitatense şi comunale. CNRC a asigurat ordinea şi administraţia statului şi a înăbuşit revoluţia bolşevică. Administraţia românescă a devenit credibilă pentru toţi locuitorii provinciei. Adunarea saşilor transilvăneni şi cea a romilor au recunoscut unirea cu România. Consiliul Naţional Ungar nu a recunoscut unirea, dar populaţia maghiară a acceptat-o, pentru că în Transilvania era ordine şi statul funcţiona, în timp ce Ungaria era răvăşită de revoluţia bolşevică.  Proclamaţia de la Alba Iulia promitea:

1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate confesională, pentru toate confesiunile din stat.

..................................................

4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.

Românii au dorit să îndrepte greşelile trecutului şi nu au dorit să devină din oprimaţi opresori. Un stat puternic este un stat cu oameni liberi.

Toată această excursie istorică are ca unic scop, dragă cititorule, să-ţi pună o întrebare simplă: la 100 de ani de la Unire, ce preferi în intersecţii, stopuri sau sensuri giratorii? De răspunsul tău depinde viitorul ţării noastre.

Unii dintre noi caută deja răspunsul şi propun soluţii pentru viitor. Începând din acest număr al revistei noastre, ne şi vă întrebăm ce putem face pentru a îmbunătăţi asistenţa medicală din România (vezi articolul lui Marius Mărginean). Cel mai adânc omagiu pe care putem să-l aducem înaintaşilor noştri este să ne facem proiectul de ţară şi să ni-l urmărim.  

Cu mândrie, dar fără prejudecată!