Supraspecializarea şi fragmentarea îngrijirilor medicale

Jurământul lui Hipocrate conţine un paragraf care deseori este omis, considerându-se depăşit: Nu voi practica operaţia scoaterii pietrelor din băşica udului, lăsând-o în seama celor care se ocupă cu aceasta. 

Ideea pe care o transmite acest paragraf este că medicii îşi vor desfăşura activitatea în limita competenţei profesionale – în Antichitate, chirurgii nu erau medici şi numai ei puteau să practice intervenţii chirurgicale. 

Dezvoltarea explozivă a medicinei, mai ales în ultima jumătate a secolului XX, a făcut ca, la un moment dat, multitudinea de cunoştinţe şi tehnici noi dintr-o specia­litate să fie greu de asimilat de către profesioniştii din domeniu. Acesta este şi motivul pentru care ei au început să se supraspecializeze şi să se orienteze pe domenii restrânse. La început, abordarea a fost benefică, dar în final a avut un efect pervers. Încet-încet, bolnavul a început să fie abordat fragmentar şi ultraspecializat, pentru ca, în cele din urmă, lumea medicală să încerce să se reîntoarcă la abordarea generală. Actuala tendinţă este justificată de două argumente: 

1. Paradigma în medicină s-a schimbat. Suntem în epoca în care bolile cronice domină morbiditatea şi sunt tratate cu mai multă atenţie. Iar atunci când vorbim de boli cronice, nu vorbim de o singură boală, ci vorbim de patologii asociate. 

2. Creşterea alarmantă a cazurilor reale de malpraxis determinate de fragmentarea îngrijirilor medicale şi supraspecializare. 

Observăm că în ţara noastră această tendinţă nu se reflectă şi la nivel organizatoric: România mai are spitale pe monospecialitate; în România există 67 de specializări, în timp ce media în Uniunea Europeană este de 34 de specializări. În România am ajuns în situaţia în care avem supraspecializări, dar nu mai avem specializările de bază. Avem clinici specializate pe o singură patologie şi nu mai avem clinici de medicină internă şi chirurgie generală. Nu mai are cine să realizeze un tablou complet al patologiilor unui pacient. Este adevărat că mai există câteva clinici în care se practică o abordare modernă, dar cu două-trei flori nu se face primăvară. Acest fenomen este determinat de politicile sanitare. În România, la nivel de pregătire în rezidenţiat, există diferenţe faţă de modalitatea de pregătire din ţările dezvoltate. În aceste ţări, în specializarea pe care şi-o alege, un tânăr se formează mai întâi pe cunoştinţe generale din acel domeniu, pentru ca mai târziu să se aplece asupra celor speciale. De exemplu, mai întâi va avea specializarea de medic specialist de medicină internă şi apoi se poate specializa în cardiologie, endocrinologie, nefrologie etc. În schimb, la noi poate obţine această specialitate de la început. La nivel instituţional, Ministerul Sănătăţii şi comisiile acestuia încurajează fenomenul prin înfiinţarea unor secţii cu un anumit profil, în dauna secţiilor multidisciplinare – fenomen care, în absenţa reglementării ferme a consultului interdisciplinar, este în defavoarea pacientului. 

La nivelul programelor de sănătate se întâmplă acelaşi lucru. În diferite patologii, doar anumiţi medici pot să prescrie anumite terapii, îngreunând accesul pacienţilor la tratament. De ce, de exemplu, tratamentul pentru poliartrită reumatoidă poate fi prescris numai de reumatolog şi nu şi de un medic internist, acolo unde nu există reumatolog? Sau de un medic de familie cu competenţe în domeniu? Doar pentru a purta pacientul pe drumuri? De ce un medic cu experienţă într-un domeniu nu poate fi autorizat să îşi desfăşoare activitatea în domeniul respectiv, chiar dacă nu are patalama de la Ministerul Sănătăţii? Cu atât mai mult cu cât Directiva Europeană admite că experienţa profesională poate ţine loc de instruire formală. Îmi vin în minte cazurile prof. Constantin Ciuce, dr. Ştefan Mindea, dr. Victor Costache etc., în care birocraţia şi formalismul au fost împotriva beneficiilor pacienţilor.

Nu înseamnă că nu trebuie să avem unităţi care să fie ultraspecializate într-un domeniu. Dar acestea trebuie să existe drept centre de excelenţă în domeniul respectiv, în care pacienţii au fost deja examinaţi şi selectaţi pentru internare. Trebuie să existe un echilibru între formalism şi supraspecializare, în aşa fel, încât, în mod real, interesele pacientului să fie protejate. Nu trebuie să excludem supraspecializarea pentru că avem nevoie de experţi pe diferite domenii, dar nu trebuie să abandonăm medicina clasică în care să avem medici care să privească bolnavul ca întreg, cu toate patologiile sale, şi nu numai strict pe o anumită patologie.  

P.S.: La Radio Erevan, un ascultător întreabă: Ce este un supraspecialist? Răspundem: o persoană care ştie tot mai multe despre tot mai puţin, pentru ca în final să ştie totul despre nimic.