Tolerarea incertitudinii

Einstein a fost, pe lângă un mare om de știință, și un mare autor de aforisme. Unul dintre cele mai subtile se referă la activitatea de cercetare: „Dacă am ști ce facem în munca noastră, nu s-ar mai numi cercetare”. Acest comentariu dezarmant întruchipează amestecul de simpatie și dispreț ce caracterizează atitudinea publicului față de competența experților. 

Una dintre cele mai mari provocări căreia trebuie să-i facă față oamenii de știință în zilele noastre este cum să comunice și să managerieze incertitudinea. Publicul știe că experții sunt experți, adică știu mai mult decât oricine altcineva despre subiectul în discuție. Ceea ce în general scapă publicul din vedere este că „mai mult decât oricine altcineva” nu înseamnă „totul”. Deoarece toate cunoștințele sunt parțiale, expertul trebuie să găsească cea mai bună cale de urmat fie în laborator, fie în birourile ministerului, fie în studioul de știri. Problema este că expertul, de cele mai multe ori, nu este deloc expert în comunicarea cunoștințelor sale în termeni laici. Totuși, publicul trebuie să primească informații inteligibile, măcar pentru faptul că majoritatea cecetărilor sunt finanțate din bani publici. De exemplu, Universitatea din Oxford are de peste 30 de ani o catedră de „Înțelegere publică a științei” (condusă de Richard Dawkins), care să-i pregătească pe cercetători pentru confruntarea cu publicul. Această instruire, deși importantă, nu are decât o valoare limitată. Din experiența mea pot să vă spun că problema principală este aceeași pe care o întâlnește orice medic în discuția cu pacientul: cum comunici incertitudinea? Oamenii care nu fac cercetare au un instinct profund privind managementul incertitudinii în viața lor, instinct care funcționează, dar care este total diferit de strategia optimă în știință și tehnologie. Dacă știința este expusă ceva mai rar direct publicului, tehnologia ca aplicație a științei în viața de zi cu zi este permanent sub presiune. De aceea, erorile de formulare, relativ frecvente, nu trebuie să ne mire, deși uneori consecințele sunt dramatice. De exemplu, faptul că un cercetător într-o dezbatere publică a lăsat necorectată confuzia dintre transferul nucleului celular și clonare a dus la tăierea fondurilor publice de către politicieni (care se opuneau clonării). Deci, de ce se opun oamenii și politicienii care-i reprezintă cercetărilor care pot să le îmbunătățească viața sau să-i ferească de boli? Din cauza aversiunii față de risc. În acest caz, incertitudinea este percepută, greșit, ca un risc. Când incertitudinea planează asupra unor probleme etice precum transferul nucleului celular sau de politică economică precum vaccinarea antigripală, lucrurile pot fi rezolvate printr-o bună planificare a comunicării publice. Aceasta însă nu mai funcționează când vine vorba de atitudinea publicului față de risc. Așa se explică scăderea importantă a ratei vaccinării pentru bolile majore ale copilăriei după apariţia unui singur studiu - și acela falsificat - privind legătura vaccinării cu autismul. Un alt exemplu este suspendarea pentru un an a tuturor cercetărilor privind terapiile genice în urma decesului unui singur participant la un trial clinic. Autoritățile de reglementare au mers pe mâna publicului, deși știau că decesul nu poate fi atribuit cu certitudine terapiei testate. Tehnologiile de vârf ne obligă la o evaluare privind raportul costuri/beneficii. Publicul însă are instinctul conservator și iraţional de a supraevalua riscul neglijând beneficiile. Teama de necunoscut nu este irațională, în principiu, dacă este înțeleasă ca prudență față de unele riscuri asumate. Însă dacă ea paralizează decizia publică și blochează dezvoltarea științei și tehnologiei, mai ales în biomedicină, devine pur și simplu un risc.