Asistente medicale – eroine ale Primului Război Mondial (Partea a II-a)

Introducere

După cum am amintit în prima parte a acestui material, început aproape din greșeală, Primul Război Mondial (1914-1918) a fost al doilea cel mai sângeros conflict al secolului XX. Concret, timp de foarte mulți ani, specialiștii în istorie au încercat să stabilească cu foarte mare exactitate care au fost cu adevărat cauzele ce au dus la izbucnirea Marelui Război, așa cum a mai fost cunoscută în istorie această uriașă conflagrație mondială. Astfel, ca părere personală, izbucnirea Primului Război Mondial (1914-1918) a fost cauzată de o succesiune de evenimente neașteptate, care au fost dincolo de posibilitățile de control atât ale oamenilor politici, cât și ale serviciilor specializate ale vremurilor respective. Și totul a putut fi caracterizat în numai două cuvinte: haos total^(1-3).

Primul Război Mondial a izbucnit în urma asasinării arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului austro-ungar, de către un naționalist sârb (Gavrilo Princip; 1894-1918), la data de 28 iunie 1914, în orașul Sarajevo, actualmente capitala Republicii Bosnia-Herțegovina. Soldații care au pornit la luptă în luna august a anului 1914 erau convinși că războiul va dura câteva săptămâni sau cel mult câteva luni. Puțini au prevăzut dezastrul care avea să șubrezească și apoi să distrugă Europa în următorii patru ani^(1-5).

Acest uriaș conflict mondial a fost caracterizat în foarte multe feluri: sângeros, crâncen, dramatic. Dar, în mod sigur, după patru ani de război, au murit aproximativ 20 de milioane de oameni. Imperiul Austro-Ungar, care a declanșat conflictul pentru a-și păstra statutul de mare putere, s-a năruit, iar trei dintre cele patru dinastii care domneau la începutul conflictului (austriacă, germană și rusă) au fost răsturnate, singura care a reușit să-și păstreze poziția fiind cea britanică. În urma acestui bilanț devastator, un singur lucru a fost greu de stabilit: ce anume a declanșat efectiv războiul^(1-3)?

Astfel, în a doua parte a acestui material vom continua să aducem în atenția dumneavoastră biografiile celorlalte două asistente medicale, Helen Fairchild (1885-1918; SUA) și Nicole Girard-Mangin (1878-1919; Franța), a căror activitate în îngrijirea soldaților răniți pe câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial a fost cu adevărat remarcabilă.

1. Helen Fairchild (1885-1918; SUA) a fost o eminentă asistentă medicală americană, care a servit în cadrul Forței Expediționare Americane pe Frontul de Vest (mai exact, pe teritoriul Franței), în timpul Primului Război Mondial. Eroina noastră a devenit cunoscută pentru marele public în urma scrisorilor pe care le-a trimis familiei sale ce locuia în SUA, în care a descris cu lux de amănunte și într-o manieră foarte dinamică realitățile asistenței medicale de pe frontul francez. Din păcate, excelenta asistentă americană nu a supraviețuit acestei mari conflagrații mondiale, care a fost Marele Război. Helen Fairchild a decedat din cauza unor complicații postoperatorii în urma unei intervenții chirurgicale de ulcer gastric în regim de urgență pe care aceasta a suferit-o^(6-10).

Helen Fairchild s-a născut la data de 21 noiembrie 1885 în localitatea Turbot Township, Milton, Pennsylvania, fiind a patra dintre cei șapte copii ai unei familii de fermieri de condiție medie. Atât tatăl său, Ambrose Fairchild (1856-1940), cât și mama sa, Adda Louise Dunkle Fairchild (1861-1931), au fost persoane destul de stricte, astfel încât toți cei șapte copii [Sol, Hunter, Helen, Edwin (Ned), Christine, Blanche, Donald] au fost beneficiari ai unei educații adecvate, în deplină concordanță cu perioada în care aceștia au trăit^(6-10).

Micuța Helen a copilărit în cadrul fermei părinților săi. Aceasta nu a avut deloc o viață simplă, fiind obligată să muncească din greu alături de frații și surorile sale în cadrul fermei, pentru ca familia Fairchild să poată avea un trai decent. Din păcate, tatăl Helenei, Ambrose Fairchild, a fost o persoană deosebit de cumpătată, acestuia neplăcându-i să cheltuiască banii pe lucruri inutile. Astfel, atunci când tânăra Helen a primit sarcina de a avea grijă de găinile din cadrul fermei familiale, frații și surorile acesteia i-au permis să păstreze banii obținuți din vânzarea ouălor. Când tatăl său a aflat despre acest aranjament, i-a confiscat viitoarei asistente medicale toți banii pe care ea îi economisise și i-a utilizat în folosul tuturor^(6-10).

În continuare, după ce a parcurs cursurile gimnaziale și liceale în localitatea natală, Helen Fairchild a urmat cursurile Școlii de Asistență Medicală, care funcționa în cadrul Spitalului Pennsylvania (Pennsylvania Hospital) din Philadelphia, absolvind în anul 1913, la vârsta de 28 de ani. Dar ceea ce trebuie menționat este faptul că, din scrisorile pe care Helen Fairchild le-a trimis familiei sale, mai exact mamei, s-a putut trage foarte clar concluzia că, încă din perioada efectuării pregătirii în asistența medicală, aceasta a prezentat probleme gastrice destul de serioase (dureri de stomac și vărsături foarte frecvente). În continuare, Helen Fairchild a activat în calitate de asistentă medicală profesionistă la Spitalul Pennsylvania din Philadelphia^(6-10).

În contextul în care în Europa, Africa și Orientul Apropiat, la momentul anului 1916, Primul Război Mondial se afla în plină desfășurare, iar SUA se afla într-o poziție fermă de neutralitate, în luna octombrie a aceluiași an 1916, armata SUA (U.S. Army) a înființat Corpul de Rezervă al Asistentelor Medicale (Army Reserve Nursing Corps), unitate cu regim cazon în care atât Helen Fairchild, cât și foarte multe dintre colegele sale din școala de asistente medicale pe care aceasta a finalizat-o, dar și din alte școli de asistență medicală din regiune, s-au înscris imediat^(6-10).

În continuare, la data de 2 aprilie 1917, președintele SUA Thomas Woodrow Wilson (1856-1924) a apărut în fața Congresului și a cerut o declarație de război împotriva Prusiei (vom utiliza termenul de Germania). În data de 4 aprilie 1917, Senatul SUA a votat cu 82 de voturi pentru și 6 voturi împotrivă declararea războiului împotriva Germaniei. Două zile mai târziu, Camera Reprezentanților a aprobat Declarația de Război a SUA contra Germaniei, cu 373 de voturi pentru și 50 de voturi contra^(6-10).

În urma acestei din urmă sesiuni de votare, SUA au intrat în mod oficial în Primul Război Mondial. Ulterior, la data de 26 iunie 1917, primii 14.000 de soldați americani de infanterie au debarcat în Franța, pentru a începe pregătirea pentru luptă. După mai bine de trei ani de impas sângeros pe Frontul de Vest, intrarea în conflict a forțelor bine aprovizionate ale SUA a reprezentat un punct de cotitură major în desfășurarea Primului Război Mondial. Până la încheierea Marelui Război, la data de 11 noiembrie 1918, peste două milioane de soldați americani au servit pe câmpurile de luptă din Europa de Vest, iar aproximativ 50.000 dintre aceștia și-au pierdut viața^(6-10).

În anul 1917, Helen Fairchild și alte 63 de asistente din cadrul Spitalului Pennsylvania din Philadelphia, fiind înscrise ca voluntare în Corpul de Rezervă al Asistentelor Medicale, s-au îmbarcat pentru a ajunge pe câmpurile de luptă de pe Frontul de Vest, din Franța și Belgia, unde armatele aliate țineau piept cu foarte multă greutate puternicei armate germane, mult mai bine dotată și mai disciplinată^(6-10).

Mulțumită numeroaselor scrisori pe care Helen Fairchild le-a scris mamei sale pe toată durata participării ei pe Frontul de Vest, scrisori care au fost publicate mult mai târziu, a fost posibil pentru cei mai mulți istorici ai perioadei contemporane să înțeleagă cu adevărat situația dramatică a asistenței medicale (nursing) în timpul acestei mari conflagrații mondiale^(6-10).

Concret, într-o primă etapă, după o călătorie cu vaporul care a durat aproximativ nouă zile, asistentele medicale americane au debarcat în orașul Liverpool, important port britanic la Oceanul Atlantic. În scrisorile adresate mamei sale, Helen Fairchild a descris foarte plastic nu doar traversarea plină de peripeții a Oceanului Atlantic, ci a amintit și de uniformele militare care „erau terne, grele și trebuiau purtate în permanență”^(6-10). Totodată, în aceeași scrisoare adresată mamei sale, Helen Fairchild scria: „Fiecare persoană de pe navă a primit un vaccin împotriva febrei paratifoide. Toată lumea a trebuit să-l ia și toată lumea a avut o reacție severă, dar, odată ajunși în Anglia, toată lumea s-a simțit foarte bine”^(6-10).

Ulterior, asistentele medicale americane au ajuns în capitala Imperiului Britanic, Londra, și, după o scurtă perioadă de timp petrecută în acest frumos oraș, ele au fost trimise în Franța, traversând Canalul Mânecii. Ajunse pe tărâm francez, asistentele medicale din Corpul de Rezervă al Asistentelor Medicale, deci inclusiv Helen Fairchild, au călătorit cu trenul de-a lungul Coastei Franței până la Spitalul de Bază Britanic Nr. 16 (British Base Hospital No. 16), denumit ulterior Spitalul de Bază American Nr. 3 (American Base Hospital No. 3). De fapt, discutăm despre o bază medicală ce a avut și cazări temporare pentru toate asistentele medicale care au activat aici, existând paturi în corturi și barăci. Deși acest spital a fost doar un spital militar cu caracter temporar, în apropiere se găsea și un spital militar canadian cu caracter permanent, și anume Spitalul General Canadian Nr. 3 (Canadian General Hospital No. 3)^(6-10).

Imediat ce au sosit și au fost încadrate în spitalul anterior amintit, Helen Fairchild și celelalte asistente americane au fost trimise să îngrijească soldații care fuseseră gazați de către armata germană cu gaz muștar. Astfel, în fiecare zi, tot mai mulți soldați ai armatelor aliate care trecuseră prin bombardamentul cu obuze încărcate cu gaz muștar au fost internați în acest spital, unde asistentele medicale profesioniste americane și-au desfășurat activitatea. Se știe că armata germană a utilizat gazul muștar pentru a „incapacita soldații inamici și pentru a polua câmpul de luptă”^(6-10). Dar efectele ulterioare gazării cu gaz muștar au fost mult mai devastatoare pentru soldații și civilii veniți în contact cu acesta: „le-a ars carnea de pe față, de pe mâini, de pe picioare până la oase, le-au ars și le-au dizolvat plămânii”^(6-10).

În toată această perioadă, toate spitalele militare din zonă au primit un aflux foarte mare de soldați ai armatelor aliate care fuseseră gazați cu gaz muștar, clor sau cu alte substanțe chimice. Toate unitățile sanitare militare din zonă ale Puterilor Aliate și-au extins capacitățile de îngrijire la maximum. Foarte rapid, Corpul Medical Britanic a solicitat trimiterea mai multor echipe medico-chirurgicale mai aproape de linia frontului. Helen Fairchild s-a oferit voluntar să meargă împreună cu dr. Richard Harte, în calitate de asistentă medicală de chirurgie, chiar pe linia frontului, pentru a îngriji soldații răniți și/sau care fuseseră expuși acțiunii devastatoare a armelor chimice, în atacurile fără precedent lansate de către armata germană^(6-10).

Mai exact, Helen Fairchild s-a aflat în zona Ypres – Passchendaele din Belgia, când a fost repartizată la Stația de Triaj a Răniților Nr. 4 (Casualty Clearing Station No. 4). La acel moment, din cauza vântului puternic și a unei ploi continue, condițiile de viață pentru tinerele asistente medicale americane au fost îngrozitoare, acestea fiind nevoite să stea acolo de permanență. Iată cum a descris Helen Fairchild situația dramatică în care se aflau, într-o scrisoare adresată mamei sale: „Trăim toți în corturi și ne chinuim prin noroiul din drum, spre și dinspre sala de operație, unde stăm în noroi până peste glezne”^(6-10). Însă condițiile meteorologice au fost ultima preocupare a Helenei Fairchild. Stația de Triaj a Răniților Nr. 4 a fost foarte solicitată în acea perioadă: „Inițial, aici au fost trimiși doar soldații răniți de bombe, obuze și de gloanțe, iar ulterior au fost trimiși și soldații care au fost gazați cu gaz muștar, clor sau cu alte substanțe chimice. Vederea tuturor acestor soldați a fost deosebit de stresantă atât pentru medici, cât și pentru asistentele medicale”^(6-10).

Dar utilizarea obuzelor cu gaz muștar a fost cea mai gravă problemă a soldaților armatelor aliate, precum și a personalului medical care a activat pe câmpul de bătălie de la Ypres – Passchendaele. Odată ce gazele au început să fie folosite pe front, „cel puțin unul din fiecare zece obuze era cu gaz, de obicei cu gaz muștar” și, uneori, unele gaze puteau cauza efecte cumplite, chiar și după o lungă perioadă de timp de la oprirea bombardamentului^(6-10). Concret, la fiecare șarjă de obuze germane, neștiind cu ce tip de obuze era efectuat bombardamentul, Helen Fairchild și colegele sale au fost obligate să își pună pe față măștile de gaze, dar au trebuit să le aplice rapid aceste măști și soldaților răniți, care erau în imposibilitatea de a se mișca^(6-10).

Helen Fairchild a continuat să își pună propria viață în pericol pentru a putea continua să îngrijească sol­da­ții răniți și pe cei afectați de bombardamentele cu gaz muș­tar, clor sau cu alte substanțe chimice. Astfel, în baza voluntariatului, Helen Fairchild a activat foarte mult în prima linie a frontului, unde a fost expusă ac­țiu­nii gazului muștar sau acțiunii clorului, fiind cunoscut cel puțin un moment când aceasta a oferit propria mască de gaze unui soldat rănit. Se presupune că această inhalare involuntară a gazelor de luptă a condus, în cele din urmă, atât la durerile de gât persistente pe care Helen Fairchild le-a avut ulterior, dar și la agravarea problemelor gastrice (dureri abdominale foarte intense și persistente, vărsături etc.), despre care am amintit deja și în prima parte a acestui material biografic. După cum am menționat, Helen Fairchild avea un istoric medical de dureri abdominale și vărsături încă din perioada parcurgerii studiilor de asistență medicală, în cadrul Spitalului Pennsylvania din Philadelphia^(6-10).

La momentul lunilor noiembrie-decembrie ale anului 1917, disconfortul creat de durerile abdominale extrem de accentuate, dar și de vărsăturile foarte frecvente (practic, Helen Fairchild vomita după fiecare masă), mai ales după experiențele dramatice pe care reputata asistentă medicală americană le-a avut pe câmpul de bătălie (obuze, gloanțe, gaze toxice, sute de răniți, lipsa de odihnă, toate dublate de frica de moarte și un stres înfiorător), au obligat-o pe Helen Fairchild să apeleze la ajutorul chirurgilor militari. Concret, pe lângă examenul clinic foarte minuțios la care a fost supusă de către medicii spitalului militar unde și-a desfășurat activitatea, Helen Fairchild a trecut și printr-un examen imagistic foarte laborios, în ambele cazuri fiind indicat ca diagnostic un ulcer gastric^(6-10).

La data de 13 ianuarie 1918, deci înainte de încheierea Marelui Război (1914-1918), Helen Fairchild a fost ope­ra­tă de ulcer gastric. La început, echipa de chirurgi a considerat că intervenția chirurgicală a fost un succes, dar ulterior tânăra asistentă americană a intrat în comă și cinci zile mai târziu aceasta a decedat din cauza unor complicații hepatice. Mai exact, moartea Helenei Fair­child, la vârsta de doar 32 de ani, a fost atribuită oficial unei insuficiențe hepatice, dar mulți au speculat că expunerea la gazele toxice de luptă utilizate de către ar­ma­ta germană ar fi putut juca un rol major în declinul ei rapid^(6-10). Moartea prematură a Helenei Fairchild a fost profund resimțită atât de propria familie, cât și de colegele și de colegii acesteia, precum și de familiile soldaților pe care îi îngrijise. Într-o primă etapă, Helene Fairchild a fost înmormântată cu onoruri militare într-un cimitir din localitatea Le Treport din Franța, dar ulterior osemintele acesteia au fost transferate în Cimitirul Militar American de la Suresnes, aflat chiar lângă Paris. Totodată, în anul 1922, un memorial în cinstea Helenei Fairchild a fost ridicat în Pennsylvania, recunoscându-i-se în acest fel sacrificiul și dedicarea^(6-10).

Helen Fairchild a fost și rămâne un simbol al curajului și al sacrificiului asistenților medicali în timpul Primului Război Mondial sau al Marelui Război, așa cum a mai fost acesta cunoscut în istorie. Povestea Helenei Fairchild subliniază importanța rolului pe care l-au jucat femeile în această sângeroasă conflagrație mondială, adesea în condiții deosebit de dificile și cu niște costuri personale enorme.

2. Nicole Girard-Mangin (1878-1919) a fost prima femeie ofițer din armata franceză în timpul Primului Război Mondial (1914-1918), fiind și persoana care a contribuit cel mai mult la înființarea Școlii de Asistente Medicale din capitala Franței, instituție de învățământ deosebit de apreciată de către comunitatea medicală franceză, aflată pe Rue Amiot din Paris. Deși nu a fost o asistentă medicală tipică, Nicole Girard-Mangin având parcurse studii universitare de medicină, ea a desfășurat în timpul Marelui Război o bună bucată de timp activitate de asistentă medicală (a fost și plătită ca asistentă medicală), în paralel cu activitatea de medic și doar în ultima parte a acestei sângeroase conflagrații mondiale a fost salarizată ca ofițer medic al armatei franceze^(11-13).

La vârsta de 36 de ani, divorțată și cu un copil mic, dr. Nicole Girard-Mangin, cadru didactic superior în cadrul Universității Sorbona (Université Sorbonne) din Paris, Franța, excelent specialist în profilaxia tuberculozei, a fost singurul ofițer medic de gen feminin (maior) al armatei franceze în timpul Primului Război Mondial (1914-1918)^(11-13).

Nicole Mangin s-a născut în anul 1878 în Paris, într-o familie de negustori, într-o capitală a Franței aflată încă în convalescență după asediul prusac, ce avusese loc cu aproximativ opt ani înainte. Mai exact, tatăl lui Nicole Mangin a fost inițial profesor în localitatea Suippes, iar ulterior, după căsătorie, familia Mangin s-a stabilit lângă Paris, în localitatea Charenton-le-Pont, unde cei doi soți au devenit comercianți de vinuri și șampanie^(11-13).

Într-o primă etapă, Nicole Mangin a studiat în cadrul unei școli din localitatea Charenton-le-Pont, iar ulterior studiile liceale le-a parcurs în cadrul Liceului Fénelon (Lycée Fénelon) din Paris, de unde a și obținut acel certificat indispensabil de absolvire a studiilor primare superioare (Certificat d’études primaires supérieures). În continuare, Nicole Mangin a parcurs și studii universitare de științe ale naturii, fizică și chimie, obținând o binemeritată diplomă în științe în anul 1896, la vârsta de doar 18 ani. Această diplomă i-a permis lui Nicole Mangin să parcurgă în continuare și studiile universitare de medicină, în cadrul Facultății de Medicină din Paris. Totodată, Nicole Mangin a fost admisă să efectueze stagiile clinice în cadrul spitalelor din Paris (externat)^(11-13).

Cu toate acestea, în anul 1899, Nicole Mangin și-a întrerupt studiile universitare de medicină și s-a căsătorit din dragoste cu André Girard, cei doi având împreună un fiu, Étienne. Imediat după căsătorie, Nicole Mangin s-a mutat împreună cu soțul său pe proprietatea acestuia din regiunea Saumur și, fiind vorba despre o renumită zonă viticolă a Franței, cei doi soți au lucrat împreună la exploatarea viței-de-vie pe care o aveau în proprietate, producând și vânzând ulterior vinuri spumante și șampanie^(11-13).

Din păcate, acest mariaj nu a fost deloc unul reușit: după doar patru ani, în 1903, cei doi soți au divorțat, iar în continuare, Nicole Girard-Mangin și-a finalizat studiile universitare de medicină întrerupte în anul 1899. După finalizarea studiilor universitare de medicină, Nicole Girard-Mangin s-a dedicat studiului cancerului (a avut și teza de disertație cu un astfel de subiect), dar și profilaxiei tuberculozei pulmonare, boală care la acea vreme făcea încă ravagii în Europa, în paralel fiind și o foarte aprigă luptătoare contra inegalităților sociale (a reușit să obțină construcția unui sanatoriu pentru tratarea tuberculozei la Bligny, dar a reușit și înființarea Școlii de Asistente Medicale situate pe Rue Amiot din Paris). Totodată, dr. Nicole Girard-Mangin a devenit întâi cadru didactic asociat, apoi cadru didactic superior titular în cadrul Universității Sorbona din Paris^(11-13).

Dar ceea ce trebuie menționat este faptul că, în anul 1910, dr. Nicole Girard-Mangin a reprezentat Franța împreună cu doctorul Albert Robin în cadrul Congresului Internațional de Medicină de la Viena. Totodată, în anul 1914, cu puțin timp înainte de începerea Primului Război Mondial, Nicole Mangin a preluat conducerea dispensarului antituberculoză din cadrul Spitalului Beaujon (l’Hôpital Beaujon), situat în Clichy, Paris, Franța. În perioada 1913-1914, dr. Nicole Girard-Mangin a fost autoarea a două materiale extrem de interesante, după cum urmează^(11-13):

• În anul 1913, Essai sur l’hygiène et la prophylaxie antituberculeuses au début du xxe siècle (într-o traducerea adaptată, Eseu asupra igienei și a profilaxiei antituberculoză la începutul secolului XX).
• În anul 1914, Guide antituberculeux (într-o traducere adaptată, Ghidul antituberculoză), un ghid care a fost foarte bine primit de către presa vremii pentru calitățile sale educaționale.

Dar, odată cu începerea Primului Război Mondial în anul 1914 și intrarea Franței în această conflagrație uriașă, dr. Nicole Girard-Mangin a fost mobilizată din greșeală, crezându-se că este bărbat, iar inimoasa noastră eroină, fără să pregete, s-a prezentat la încorporare. Deși inițial a fost refuzată, în urma unor foarte mari insistențe din partea dr. Nicole Girard-Mangin, aceasta a fost încorporată în armata franceză. Astfel, Nicole Girard-Mangin a devenit primul ofițer de gen feminin (maior), medic militar, din armata franceză. Dar, atenție, dr. Nicole Girard-Mangin nu era chiar o necunoscută în această lume medicală, care era rezervată la acel moment doar bărbaților, ci din contră, ea avusese o activitate medicală și științifică destul de intensă, ceea ce o făcuse să fie un personaj destul de agreat de către colegii săi de breaslă^(11-13).

Dr. Nicole Girard-Mangin a ajuns pentru început în Spitalul de Campanie din Bourbonne-les-Bains, unde a fost primită de către medicul-șef cu foarte multă neîncredere. Într-o primă etapă, dr. Nicole Girard-Mangin a efectuat mai mult muncă de asistentă medicală, decât de medic. Oricum, până în anul 1916, dr. Nicole Girard-Mangin a fost plătită pe funcție de asistentă medicală și abia din anul 1916 aceasta a beneficiat de soldă (salariu) de ofițer medic în armata franceză^(11-13).

Dar, revenind la perioada în care a desfășurat activitate de îngrijire a soldaților răniți și/sau bolnavi internați în cadrul Spitalului de Campanie din Bourbonne-les-Bains, în scurt timp, dr. Nicole Girard-Mangin s-a impus ca o persoană indispensabilă pentru activitatea medicală din acest spital, drept care, în iarna 1914-1915, dr. Nicole Girard-Mangin a fost transferată în cadrul Spitalului de Campanie nr. 7 de la Verdun în calitate de ofițer medic auxiliar al armatei franceze (a fost singura femeie ofițer din armata franceză în timpul Primului Război Mondial; în clipa în care a fost numită ofițer, pentru dr. Nicole Girard-Mangin nu s-a găsit o uniformă în armata franceză, de aceea i s-a adaptat o uniformă bărbătească), unde a participat la una dintre cele mai mari bătălii din istoria modernă a Franței (Bătălia de la Verdun), sol­da­tă cu înfrângerea trupelor germane: a fost șofer de am­bu­lan­ță, brancardier, infirmier, asistentă medicală, medic, a îngrijit răniți, a îngrijit bolnavii de febră tifoidă și de tu­ber­cu­lo­ză, într-un cuvânt, a făcut de toate^(11-13).

Astfel, până în anul 1916, dar și ulterior, dr. Nicole Girard-Mangin a fost prima și singura femeie ofițer din armata franceză din timpul Marelui Război (1914-1918). Până la sfârșitul războiului, dr. Nicole Girard-Mangin a deținut diverse funcții de conducere în serviciile medicale ale armatei franceze: la sfârșitul anului 1916, doctorului Nicole Girard-Mangin i s-a încredințat conducerea Spitalului Edith Cavell (l’Hôpital Edith Cavell), spital aflat pe Rue Desnouettes din Paris. În cadrul acestei unități sanitare care a purtat numele eroinei engleze Edith Cavell, dr. Nicole Girard-Mangin, alături de colaboratorii săi, a pregătit cu foarte multă meticulozitate asistente medicale auxiliare pentru a fi trimise pe front^(11-13).

După încheierea Marelui Război, dr. Nicole Girard-Mangin nu a fost decorată de către armata franceză, deși ser­vi­cii­le aduse de ea au fost într-adevăr extraordinare. Astfel, această primă femeie ofițer medic a armatei franceze și-a continuat activitatea didactică întreruptă tot în cadrul Universității Sorbona (l’Université Sorbonne) din Paris, în paralel având și o foarte strânsă colaborare cu Crucea Roșie americană. Totodată, reputatul medic fran­cez a dus în continuare o luptă crâncenă și inegală pentru apărarea drepturilor femeilor, în special ale fe­mei­lor care doreau să îmbrățișeze nobila carieră de asistentă medicală profesionistă. Din păcate, la data de 6 iunie 1919, dr. Nicole Girard-Mangin a fost găsită fără viață în locuința sa, în urma unei supradoze accidentale cu medicamente. Avea numai 41 de ani^(11-13).

Nicole Girard-Mangin a lăsat în urmă o carieră impresionantă care a schimbat fața asistenței medicale profesioniste, nu doar a medicinei propriu-zise, și a deschis drumul pentru generațiile viitoare de femei în această profesie. Prin dedicarea și sacrificiile sale, Nicole Girard-Mangin a demonstrat că barierele sociale și profesionale pot fi depășite cu determinare și pasiune.

Concluzii

Poveștile despre aceste asistente medicale, adevărate eroine ale Primului Război Mondial, reprezintă un exemplu strălucit de curaj, inovație și rezistență. Într-o eră în care femeile erau adesea marginalizate, aceste eroine au reușit să se impună și să facă diferența într-unul dintre cele mai grele și solicitante medii – medicina militară, și aici includem și asistența medicală (nursing) în timp de război. Moștenirea acestor reprezentante ale sexului frumos care au activat în asistența medicală profesionistă (nursingul profesionist) de front continuă să inspire asistenți medicali și medici, în special asistente medicale și femei medic, subliniind importanța egalității de gen în toate activitățile profesionale, demonstrând că limitele impuse de societate pot fi depășite prin efort și dedicare.

Acknowledgement. Viorel Ștefan Perieanu and Camelia Ionescu are corresponding authors (Viorel Ștefan Perieanu: viorel.perieanu@umfcd.ro; Camelia Ionescu: camelia.ionescu@umfcd.ro)

Autor corespondent: Viorel Ștefan Perieanu E-mail: viorel.perieanu@umfcd.ro; Camelia Ionescu E-mail: camelia.ionescu@umfcd.ro

CONFLICT OF INTEREST: none declared.

FINANCIAL SUPPORT: none declared.

This work is permanently accessible online free of charge and published under the CC-BY.