S-au împlinit o sută de ani de la Marea Unire şi cred că fiecare dintre noi a simţit, cel puţin pentru o clipă, acel sentiment de respect şi recunoştinţă pentru eroii şi martirii neamului românesc, care au luptat şi s-au jertfit pentru înfăptuirea acestui vis.
Privind de-a lungul timpului procesul de consolidare a poporului român într-un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, putem să remarcăm cu mândrie rolul pozitiv jucat de medicii veterinari pentru dezvoltarea societăţii româneşti prin educaţie, cercetare şi asigurarea sănătăţii animalelor.
Încă din primii ani ai formării statului român, medicii veterinari formaţi la Şcoala Superioară de Medicină Veterinară din Bucureşti, în şcolile veterinare din Ucraina, Rusia, Austria şi Ungaria, precum şi la renumitele şcoli veterinare din Franţa şi Germania, s-au organizat într-un serviciu veterinar care să asigure în cadrul circumscripţiilor sanitare veterinare atât asistenţa medicală veterinară, cât şi supravegherea, prevenţia şi controlul bolilor epidemice.
Concomitent cu consolidarea serviciilor sanitare veterinare de stat, unităţile de educaţie şi cercetare existente la acea vreme s-au implicat activ în creşterea calităţii serviciilor oferite pe întregul teritoriu al noului stat.
Astfel, prin eforturile corpului profesoral şi prin susţinerea unor mari personalităţi ale vremii, precum Mina Minovici, Ion Cantacuzino şi Victor Babeş, la numai trei ani de la Marea Unire, Şcoala Superioară de Medicină Veterinară se transformă în Facultatea de Medicină Veterinară şi este inclusă în Universitatea din Bucureşti, iar Institutul de Seruri şi Vaccinuri – redenumit Institutul de Seruri şi Vaccinuri „Pasteur” din Bucureşti – se extinde teritorial prin înfiinţarea de laboratoare veterinare zonale în Chişinău, Cluj, Iaşi, Constanţa, Craiova şi Timişoara.
Pe măsură ce educaţia şi cercetarea veterinară se dezvoltau, iar competenţele şi aprecierea medicilor veterinari erau tot mai mari, s-a conturat nevoia reorganizării administrative a profesiei şi a diversificării serviciilor oferite. În acest context social şi economic, se înfiinţează Corpul Medicilor Veterinari (1926), se pun bazele Institutului Naţional Zootehnic (1926-1930), se începe construirea Casei Medicilor Veterinari (1928-1933), se înfiinţează Colegiul Medicilor Veterinari (1939), se dezvoltă activitatea publicistică veterinară (Revista de Medicină Veterinară, Buletinul profesional al AGMVR, Arhiva Veterinară, Revista Ştiinţelor Veterinare) şi apar primele personalităţi medicale veterinare româneşti de talie internaţională, precum Paul Riegler şi Ioan Athanasiu.
Din nefericire, efectele nefaste produse de cel de-al Doilea Război Mondial, căderea României sub sfera de influenţă a Uniunii Sovietice şi perioada lungă de totalitarism, teroare şi represiune comunistă s-au resimţit din plin şi asupra profesiunii medicale veterinare, parte integrantă a unei naţiuni greu încercate. Astfel, aflată sub influenţa Uniunii Sovietice, România comunistă va interzice începând cu anul 1949 denumirea de „corp medical veterinar” şi va sista activitatea Societăţii de Medicină Veterinară, a Asociaţiei Generale a Medicilor Veterinari din România şi a Colegiului Medicilor Veterinari. De asemenea, după 1945, Revista de Medicină Veterinară şi Revista Ştiinţelor Veterinare nu au mai fost publicate. Cu toate aceste „agresiuni externe”, corpul medicilor veterinari, profesori, cercetători şi practicieni desăvârşiţi au găsit în perioada 1945-1989 noi strategii de dezvoltare educaţională şi profesională, reuşind să convingă decidenţii vremii să înfiinţeze noi centre de educaţie şi cercetare medicală veterinară universitară (Arad, Iaşi, Timişoara, Cluj-Napoca), să extindă activitatea de cercetare şi diagnostic regional şi judeţean, precum şi pe cea a asistenţei sanitare veterinare comunale şi din unităţile zootehnice.
O nouă etapă marcantă în destinul profesiunii medicale veterinare româneşti este Revoluţia din decembrie 1989. Odată cu înlăturarea regimului comunist, apar noi oportunităţi de dezvoltare profesională, dar, din păcate, perioada de tranziţie s-a dovedit lungă şi anevoioasă. Activităţile profesionale şi ştiinţifice se reclădesc sub auspiciile Asociaţiei Generale a Medicilor Veterinari din România şi ale Colegiului Medicilor Veterinari, facultăţile de medicină veterinară reuşesc să îşi revitalizeze procesul educaţional şi de cercetare, iar institutele de profil să îndeplinească standarde de performanţă şi de calitate europeană.
Astfel, în anul 100 al României Mari, medicina veterinară românească se poate mândri cu facultăţi de medicină veterinară recunoscute la nivel european, cu laboratoare de diagnostic la standarde europene, cu medici veterinari absolvenţi ai colegiilor europene şi nord-americane şi, nu în ultimul rând, cu profesionişti de excepţie în unităţi sanitare veterinare din întreaga lume.
Privit retrospectiv, acest centenar ne arată în egală măsură bucuriile şi tristeţile unui neam greu încercat, dar prezentul este al nostru şi trebuie să încercăm să îl facem cât mai frumos pentru noi şi semenii noştri, aşa cum trebuie să credem că viitorul va fi unul mult mai frumos pentru copiii şi nepoţii noştri.
La mulţi ani!