PATOLOGIE EXOTICĂ

Elemente de patologie generală în acvaristica practică

 Elements of general pathology in aquarium practice

First published: 29 martie 2022

Editorial Group: MEDICHUB MEDIA

DOI: 10.26416/PV.35.1.6249

Abstract

Fish pathology is a very wide field, whose complex etiopathogenesis often puts the veterinarian in difficulty. Microclimate conditions and various nutritional diseases represent an overwhelming percentage of the causes that determine most of their diseases. The following article will present the main morbid entities and their causes, which may occur in this category of vertebrates.

Keywords
fish, pathologies

Rezumat

Patologia peştilor reprezintă un domeniu foarte vast, a cărui etiopatogeneză complexă pune, de cele mai multe ori, medicul veterinar în dificultate. Condiţiile de microclimat şi diversele boli nutriţionale reprezintă un procentaj covârşitor al cauzelor ce determină majoritatea bolilor la aceştia. În articolul următor vor fi prezentate principalele entităţi morbide şi cauzele lor ce pot apărea la această categorie de vertebrate.

Cuvinte cheie

Bolile peştilor determinate de habitat

Calitatea scăzută a apei este cel mai des întâlnit factor provocator de boli la peşti. Parametrii de bază ai calităţii apei se împart în patru categorii: gaz dizolvat, nitrogen, carbon şi salinitate. Semnificaţia acestor parametri variază în funcţie de specie şi de tipul acvariilor. Cantitatea scăzută de oxigen dizolvat şi cantitatea crescută de amoniac sunt cel mai des întâlnite cauze de deces la peşti. Clorul este toxic pentru peşti în cantităţi de 0,02 mg/l şi letal la 0,04 mg/l. Un miligram de clor este eliminat de 7,4 mg de tiosulfat de sodiu.

În acvarii, principala sursă de oxigen este reprezentată de fotosinteza algelor. Pe timpul zilei, când are loc fotosinteza, nivelul oxigenului creşte, iar nivelul dioxidului de carbon scade. Majoritatea peştilor cu înotătoare prosperă la un nivel de oxigen mai mare de 5 mg/l. Când nivelul oxigenului este mai mic de 5 mg/l, peştii devin stresaţi şi, în funcţie de mărimea corpului, aceştia pot muri.

Dioxidul de carbon poate fi toxic dacă e prezent la concentraţii mai mari de 20 mg/l.

Gazul dizolvat

Cel mai important gaz este oxigenul (fotosinteza algelor este cea mai importantă sursă de oxigen; trebuie stabilit un ciclu diurn care să coincidă cu activitatea de fotosinteză). În timpul zilei, când are loc fotosinteza, nivelul de oxigen creşte, iar cel de dioxid de carbon scade, iar noaptea este invers. Concentraţia ideală de oxigen dizolvat este >5 mg/l, iar dacă este mai <5 mg/l, peştii devin stresaţi (depinde de specie, mărime, durata de expunere etc.), ducând până la moarte.

Peştii care au murit în urma hipoxiei se pot observa de obicei dimineaţa, când nivelul de oxigen este scăzut. Sunt afectaţi peştii mai mari decât cei mici; peştii hibridizaţi pot avea o postură caracteristică de spate curbat, gura deschisă şi branhiile înfoiate, înoată aproape de suprafaţă şi pot fi observaţi ca şi când ar încerca să înghită apa pentru a lua aer (similar fluieratului). Diagnosticul diferenţial al „fluieratului” se face faţă de nivelul scăzut de oxigen dizolvat, cantităţi mari de nitriţi şi boli ale branhiilor.

Dioxidul de carbon

Poate să fie toxic pentru peşti, când prezintă concentraţii de peste 20 mg/l. Hidrogenul sulfurat este foarte toxic pentru peşti; cele mai comune sunt reprezentate de apa de pe fundul acvariului şi de materiale organice fără oxigen.

Compuşii de carbon

Ciclul de carbon este foarte important în managementul calităţii apei şi complexitatea lui se reflectă în interacţiunile dintre dioxidul de carbon, pH, alcalinitate şi duritate totală, deoarece în acvarii cu plante sau alge, dioxidul de carbon fluctuează diurn. Concentraţiile de dioxid de carbon duc la o modificare a pH-ului apei, ajungând după-amiaza la un nivel maxim, iar pe timpul nopţii la cel mai mic nivel.

Salinitatea

Salinitatea apei de mare este determinată de un grup complex de săruri. Apa de mare conţine 3% sare. Prezenţa micronutrienţilor este indispensabilă pentru peştii marini; altfel, este necesară achiziţia de sare de mare. În apele dulci, salinitatea poate fi crescută, folosind sare de masă (se foloseşte deseori pentru a reduce stresul sau pentru a elimina ectoparaziţii).

Compuşii azotului

Pierderile de azot se găsesc în sistemul acvatic de la excreţiile peştilor sau hrana acestora. Hrana de peşte conţine o cantitate crescută de proteină (peste 38%), ceea ce conduce la o creştere a cantităţii de nitrogen. Acesta este eliminat de peşti printr-o difuzie pasivă a amoniacului din capilarele branhiilor. Odată ce amoniacul este eliminat în apă, are loc un proces natural în care populaţiile bacteriene îl schimbă în nitriţi şi nitraţi.

Nitratul poate fi convertit în nitrogen gaz (N2), care este volatil şi părăseşte rapid sistemul. Amoniacul împreună cu schimbările de pH până la 8,5 sunt foarte toxice pentru peşti, însă doar amoniacul poate fi înlăturat cu ajutorul bacteriei Nitrosomonas spp.
 

Tabelul 1. Coordonate clinice în deficienţele minerale la peşti
Tabelul 1. Coordonate clinice în deficienţele minerale la peşti

Tulburări metabolice

Boli nutriţionale

Managementul nutriţional la peşti este foarte variat şi depinde de spaţii şi de sistem. Pentru peştii ornamentali şi specii marine, nutriţia este foarte bogată în game de produse nutriţionale. Paletele comerciale sau fulgii, dieta gelatinoasă, peştii, creveţii de apă sărată, dulce, algele, viermii, şerpii, scoicile, melcii şi vegetalele sunt hrană pentru peştii captivi. Peştii necesită o dietă bogată în proteine.

Majoritatea peştilor nu sintetizează acidul ascorbic, prin urmare, sunt necesare suplimente adecvate. Deficienţa de acid ascorbic la peşti produce „boala spatelui rupt”. Suplimentarea cu acid ascorbic este importantă deoarece mulţi peşti nu pot sintetiza această vitamină, care ajută la regenerarea rănilor, la formarea şi consolidarea oaselor şi la rezistenţa faţă de boli.

Semnele clinice asociate cu deficienţele nutritive sunt deseori nespecifice şi includ pierderea greutăţii, colorit modificat, anorexie şi anemie. Mulţi peşti necesită omega‑3 acid gras, găsit în uleiul de peşte şi de aceea consumă alge marine sau de apă dulce. Semnele nespecifice ale acestui deficit includ reducerea creşterii în greutate, edemul ţesuturilor, degenerarea grasă a ficatului, scăderea hemoglobinei în celulele roşii, eroziunea aripioarelor şi creşterea susceptibilităţii la boli.
 

Tabelul 2. Coordonate clinice în deficienţele minerale la peşti
Tabelul 2. Coordonate clinice în deficienţele minerale la peşti

Boli virale

Limfocistioză este o boală virală cu evoluţie lentă, întâlnită în special la peştii marini, dar se pot îmbolnăvi şi peştii dulcicoli.

În acvariile cu apă marină, boala se întâlneşte la Sargus, Amphiprion, Premnas etc. Germenul cauzator al limfocistiozei este un virus hexagonal de 200 de milimicroni care se localizează în celulele din grosimea tegumentului. Peştele bolnav se recunoaşte destul de uşor fiindcă prezintă pe corp şi în special pe înotătoare mici formaţiuni tumorale de culoare alb-gălbuie grupate în formă de mură sau de zmeură. În general, evoluţia bolii durează câteva luni.

În secţiuni histologice, efectuate din formaţiunile tumorale, celulele invadate apar mult mărite în volum, iar prin colorări speciale se pot pune în evidenţă formaţiile virale sub formă de mici reţele.

Puterea patogenică a virusului rămâne încă insuficient precizată. Se cunoaşte doar că, în cursul timpului, celulele atacate de virus degenerează. Pentru combatere nu se cunoaşte încă o metodă eficace. Se recomandă să se efectueze o dezinfecţie a acvariilor infestate cu formol în concentraţie de 10%.

Dermatita infecţioasă este o boală infecţioasă care apare sporadic în acvariile unde peştii au o întreţinere neigienică şi sunt manipulaţi cu brutalitate.

Germenii cauzatori, fără a fi bine precizaţi, sunt bacteriile care se găsesc frecvent în apă, şi în special cele din genul Pseudomonas, care se localizează pe tegumentul peştilor în locurile lezate sau fără solzi.

Peştii bolnavi prezintă pe suprafaţa corpului pete hemoragice, ulceraţii sau un colorit mat. În unele cazuri se constată şi pierderea unuia sau a ambilor ochi, iar în cazul când peştii sunt mult slăbiţi se înregistrează şi mortalitate.

Diagnosticul bolii se stabileşte după semnele clinice şi prin descoperirea unui număr excesiv de mare de bacterii în frotiurile efectuate din materialul prelevat prin raclarea locurilor lezate de pe corp.

Pentru prevenirea îmbolnăvirii se recomandă întreţinerea peştilor în condiţii igienice şi manipularea lor cu atenţie pentru a nu-i traumatiza.

Tratamentul constă în îmbăierea peştilor într-o soluţie de cloramfenicol solubil în apă, în proporţie de 1 g/100 l, timp de 5-10 minute. Se recomandă introducerea de drojdie de bere uscată în proporţie de 5-8% ca adaos în hrană. 

Bibliografie

  1. Arnold N, Ovenden D. Reptiles and Amphibians of Britain and Europe (Collins Field Guide), Editura: Harper Collins UK, 2002.
  2. Meredith M, Delaney CJ. BSAVA Manual of Exotic Pets – Editura John Wiley & Sons, 2010. 
  3. Mills D, Lambert D. Peşti de acvariu. Ghid de la A la Z. Autor: Editura Teora, 2008.
  4. Mayer J, Donnelly TM. Clinical veterinary advisor. Birds and Exotic pets; Elsevier Saunders, 2013

Articole din ediţiile anterioare

ORTOPEDIE | Ediţia 4 42 / 2023

Activitatea unor condiţionări pe bază de condroitin sulfat, bedinvetmab, mavacoxib şi extract din midii verzi la specia canină în afectul locomotor – un microstudiu

Elizabeth Bortiş Ramsey, Cristina T. Romeo

Osteoartrita este o afecţiune frecventă a articulaţiilor sinoviale, care afectează milioane de animale din întreaga lume şi evoluează cu durere. De...

21 noiembrie 2023