Parvoviroza canină: profilul epidemiologic al bolii şi actualităţi privind evoluţia ei în România

Parvoviroza, o boală ce a creat mari probleme în ultimii douăzeci de ani, a devenit, se pare, o entitate patologică intermitent enzootică.

Ea a evoluat atât în România, cât şi în mai toată Europa, ca o enzootie cu un caracter dominat de o mortalitate foarte ridicată, cât şi de o morbiditate crescută. Cercetările efectuate în multe ţări în care evoluţia bolii îmbracă forme acute şi supraacute de gastroenterită hemoragică au arătat că răspunsul imun sau, mai bine zis, producţia anticorpilor din clasa IgG nu oferea totdeauna o protecţie suficientă căţeilor înţărcaţi.

Pentru o mai bună cunoaştere atât a patogenezei, cât şi a caracteristicilor imunologice, mi-aş permite să trecem în revistă o parte din acest mecanism, cât şi elemente mai puţin cunoscute despre acesta.

Se ştie că îmbolnăvirile se realizează pe cale orală; virusul patogen pătrunde până la nivelul intestinului subţire şi se multiplică în celulele vilozităţilor intestinale (figura 1).

Contaminarea enterocitelor se face în decurs de câteva ore.

Distrugerea vilozităţilor intestinale are loc într-un ritm accelerat până la nivelul plăcilor Payer, ajungând să apară distrucţii până la nivelul submucoasei cu apariţia hemoragiei. De aici apare fenomenul de malabsorbţie, deshidratare şi moarte (figura 2).

Acesta ar fi, în câteva cuvinte, mecanismul de apariţie şi evoluţie al bolii.

Depăşind acest tablou, m-aş referi totuşi la anumite particularităţi, şi anume aş discuta despre situaţia actuală în care ne confruntăm cu animale vaccinate, în speţă căţele gestante şi puii acestora. Ce vreau să punctez cu aceasta, că puii proveniţi din mame imunizate vor avea un nivel de anticorpi (IgA colostrali) ce se va menţine cel puţin până la înţărcare. De ce spun acest lucru şi vreau chiar să dezvolt acest aspect? Datorită faptului că de multe ori sau în cazul în care căţeaua gestantă a fost vaccinată în ultima perioadă de sarcină, transferul anticorpilor la puii acesteia se realizează la un titru deosebit de ridicat. Acest lucru este considerat ca fiind pozitiv la prima vedere. În ceea ce priveşte menţinerea anticorpilor la un nivel ridicat la căţeii proveniţi din mame vaccinate, putem spune că faza de „stingere” sau mai corect de scădere a anticorpilor colostrali, adică de a ajunge la aşa-numita „imunity gape” (golul de imunitate), se prelungeşte către 10-14 săptămâni. Este deosebit de important acest aspect pentru că, dacă la prima vedere imunitatea ridicată ne oferă o „linişte” în perioada de lactaţie, nu acelaşi lucru se întâmplă la momentul la care puii sunt înţărcaţi, apoi ajungând la noii stăpâni şi, firesc, intrând în programul de vaccinare de prima vârstă.

Prima vaccinare, realizată de regulă la 6-8 săptămâni, este mai mult ca sigur o sero-neutralizare in vivo; mai clar, vaccinul aplicat va fi neutralizat de anticorpii colostrali aflaţi încă la o concentraţie mare.

Nu în puţine situaţii ne putem confrunta cu evoluţia unei îmbolnăviri gastrointestinale atribuite virusului Parvo fără să putem înţelege corect care a fost cauza îmbolnăvirii căţelului şi de aici apar discuţii şi comentarii în defavoarea practicianului.

Ce concluzie trebuie trasă de aici? Că este bine ca de la bun început, când se începe programul de vaccinare, să putem avea cât mai multe date anamnetice preluate de la noul stăpân cu privire la originea câinelui, eventual a mamei, a mediului şi eventual a unor posibile îmbolnăviri în zonă. Toate aceste date sunt de mare importanţă pentru că practica a demonstrat că în cazul unei presiuni infecţioase mari putem să ne confruntăm cu aceste „accidente”.

Virusul eliminat este la o valoare de 1.500.000 de particule în gramul de fecale şi este foarte rezistent în mediul extern, el putând supravieţui în natură până la un an şi jumătate. Această expunere pe care am dorit să o cunoaşteţi vine ca o necesitate în ajutorul practicianului. Din cauza faptului că România rămâne totuşi un focar intermitent enzootic din cauza câinilor fără stăpâni, se subînţelege şi necesitatea unor „ajustări” sau anexări în programul de vaccinare. Ca atare, în funcţie de antecedente, cât şi de presiunea infecţioasă se poate face recomandarea unei vaccinări duble cu vaccine Parvo monovalent la prima vârstă (6-8 săptămâni), repetare la 14-21 de zile şi bineînţeles restricţii în circulaţia câinelui. Această suplimentare nu exclude aplicarea vaccinărilor polivalente conform programului.

În final aş dori să menţionez că totuşi incidenţa bolii în România, cel puţin în ultimii ani, a scăzut semnificativ şi acest lucru s-ar datora şi faptului că pasajul de virus sălbatic pe populaţiile de câini fără stăpâni a creat în aceeaşi măsură o imunitate naturală şi o scădere a circulaţiei virusului în efectivele de câini.