Cui i-e frică de psihiatri?

În editorialul primului număr din anul 2017 al revistei Psihiatru.ro, scriam următoarele: „Poziţia psihiatrului în societatea românească actuală este una ingrată. Cu alte cuvinte, aş putea spune că nu ne prea iubeşte nimeni, nici populaţia, nici jurnaliştii, nici psihologii, nici măcar guvernanţii, dar – slabă consolare – fiecare categorie menţionată are motivele ei pentru a nu dezvolta sentimente pozitive faţă de breasla noastră. De ce o persoană nu vine cu încredere la psihiatru?”

Au trecut cinci ani şi lucrurile nu s-au prea schimbat, cu toate întâmplările neaşteptate care s-au abătut asupra noastră. Pandemia de COVID-19 ne-a arătat tuturor cât de fragili suntem în faţa incertitudinii generate de o patologie greu de stăpânit. Iar acum, o altă provocare! Dezastrul de lângă noi.

Oamenii au nevoie de rezilienţă, au nevoie de resurse somatice şi psihice suplimentare pentru a se putea adapta rapid şi eficient la schimbările impuse de evenimentele negative de viaţă. Spre regretul multor colegi psihiatri, precum şi al meu, personal, nici în aceste vremuri de restrişte nu vedem o reală augmentare a încrederii românilor în psihiatrie, iar în plus neîncrederea este susţinută şi de propoziţia, devenită lozincă, vehiculată copios de mass-media (dar oare numai de ea?): „Dacă suferi de stres, anxietate sau depresie, adresează-te psihologului!” E o mare greşeală ca populaţiei generale să i se inculce ideea că psihologul tratează tulburări psihice de orice natură sau de orice grad de severitate. Ştim (noi, psihiatrii) că orice tulburare psihică poate, în lipsa medicaţiei adecvate, să evolueze spre forme severe, chiar spre sinucidere. (În puţine cazuri am observat trimiteri pentru consult la psihiatru din partea psihologilor!) La această mentalitate contribuie şi Colegiul Psihologilor, prin faptul că „presează” (pe toate căile) Casa de Asigurări de Sănătate pentru a deschide drum liber în contractarea activităţilor din sănătatea mintală psihologilor clinicieni, consilierilor şcolari etc., ocolind consultaţia medicului psihiatru. Constat de multe ori că românul spune psiholog în loc de psihiatru, chiar dacă a venit la cabinetul de specialitate psihiatrică. Chiar atât de mare e ruşinea de a apela la o specialitate medicală bine definită? Este doar o întrebare retorică.

Ce putem face noi, psihiatrii, pentru a genera mai multă încredere în competenţele noastre de „vindecători ai bolilor sufleteşti”? Schimbarea trebuie să vină de la noi!

Este adevărat că prea puţini psihiatri (282) au un contract cu un psiholog pentru completarea farmacoterapiei cu şedinţe gratuite de psihoterapie. Având în vedere că, într-o zi de consultaţie, psihiatrul aflat în contract cu CNAS poate să raporteze doar trei pacienţi la psiholog (echivalaţi cu aproximativ 90 de puncte pe zi), în cadrul serviciilor de sănătate conexe actului medical, ne dăm seama că cererea depăşeşte cu mult posibilităţile actuale de completare a programului terapeutic al persoanelor cu tulburări psihice acute sau cronice. Ar fi chiar atât de greu să se mărească numărul colegilor psihiatri care să realizeze astfel de conexiuni contractuale cu psihologii?

Ar fi oare prea complicat pentru conducerea Centrului Naţional de Sănătate Mintală şi Luptă Antidrog să lanseze o campanie de sprijinire a conştientizării populaţiei în ceea ce priveşte rolul psihiatriei în vremurile de criză prin care trece societatea noastră? Este doar o altă  întrebare retorică, din moment ce, în actuala componenţă a CNSMLA, nu există niciun psihiatru!

Nu dorim să subminăm nicio poziţie a vreunui grup de profesionişti din domeniul sănătăţii mintale, dar nu dorim nici să fim subminaţi noi, medicii psihiatri.

O veste bună vine din partea Societăţii Naţionale a Medicilor de Familie, care a încheiat recent un parteneriat de colaborare cu Asociaţia Română de Psihiatrie şi Psihoterapie. Sperăm că, astfel, vor spori nu numai colaborările ştiinţifice pe teme de sănătate mintală ale celor două asociaţii profesionale, ci vor spori şi recomandările de trimitere la consultul psihiatric a celor cu simptome sau sindroame psihopatologice care apelează la medicul de familie, ca primă instanţă de diagnostic şi tratament.