STIGMA – Marea Barieră în calea persoanelor cu probleme de sănătate mintală

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) estimează că aproximativ 25% din populaţia globului suferă de o tulburare psihică sau comportamentală la un moment dat în viaţă şi de asemenea precizează că doar 40% dintre aceste persoane beneficiază de un tratament adecvat. De unde rezultă această barieră în calea asistenţei de specialitate a persoanelor deja diagnosticate cu tulburări psihice? Una dintre explicaţii o constituie prezenţa în mentalitatea oamenilor din societatea respectivă a considerentului că a fi purtătorul unui diagnostic de boală mintală te trimite direct în categoria paria, a dezmoşteniţilor sorţii. De aproape 20 de ani, aceeaşi organizaţie (OMS)⁽¹⁾ citează stigma ca principalul obstacol care împiedică persoanele cu tulburări psihice să beneficieze de îngrijiri adecvate, atât din domeniul psihiatriei, cât şi din alte domenii medicale.

Stigma, conform definiţiei lui ­Goffman (1963)⁽²⁾ este „o însuşire care discreditează persoana, care o reduce de la o fiinţă împlinită şi obişnuită la una indezirabilă şi neglijată”. Stigma ataşată prezenţei unei boli psihice operează nu numai în societate, ci şi în mintea pacientului, ea fiind internalizată prin faptul că respectiva persoană a devenit, după diagnosticare, victima nenumăratelor ocazii de indiferenţă, respingere sau cinism din partea celorlalţi. Din păcate, nu de puţine ori chiar cadrele medicale (şi din aria sănătăţii mintale) au comportamente stigmatizante.

Ideile negative, stereotipe, care caracterizează mentalitatea populaţiei privitor la boala psihică se bazează pe (presupusul) pericol care însoţeşte „nebunia”. Oamenii încă nu fac diferenţa între tulburarea psihică în sine (indiferent dacă e vorba despre diagnostice din grupul psihozelor sau nu) şi bolnavul psihic periculos, capabil de acte medico-legale. Desigur, şi în România, o serie de întâmplări nefericite, soldate cu delicte grave s-au datorat unor persoane aflate în episoade psihopatologice acute. Aceste evoluţii nefavorabile s-au produs, în marea lor majoritate, prin scurtcircuitarea tratamentului de specialitate, prin absenţa serviciilor comunitare, prin deficitul de personal specializat, prin spitalizările de scurtă durată impuse de criteriile DRG etc. Dar şi prin frica de stigmatizare!

Există categorii profesionale (profesori jurişti poliţişti etc.) care nu îşi pot permite să consulte serviciile de psihiatrie de frica etichetării cu diagnosticul de „bolnav psihic”, care mai apoi le poate opri în exercitarea profesiei. Ca să nu mai vorbim de altă categorie, cea a şoferilor (profesionişti sau neprofesionişti), care îşi „ascund” diagnosticele/tratamentele psihiatrice anterioare de frica pierderii permisului de conducere (această situaţie este mult prea complexă şi va fi subiectul unui text viitor).

Oare persoanele cu adicţii sunt la fel de stigmatizate ca persoanele purtătoare de diagnostice codificate cu tulburări psihice, schizophrenia, de exemplu? Paradoxal, nu! Există în România concepţia optimistă că abuzul de alcool sau de droguri poate fi controlat de persoana în cauză prin voinţă proprie. De asemenea, nu prea există în mentalul colectiv o delimitare între consumul ocazional (la ocazii), dar des, ingestie de cantităţi mari în timp scurt (binge drinking) şi dependenţă.

Tulburarea psihică cea mai stigmatizantă şi stigmatizată este şi rămâne schizophrenia, poate şi datorită riscului crescut de sărăcie, rezultat din pierderea/lipsa statutului profesional, educaţional, social. Stigma creează inferioritate socială pentru bolnavul psihic cronic, îl discriminează, îi reduce şansele de relaţionare, de incluziune profesională conformă cu pregătirea şi abilităţile prezente, de rezolvare de probleme a unor nevoi bazale, îl împinge înspre pensionare chiar în stadiile incipiente de boală, îi diminuează calitatea vieţii. Separarea şi distanţa socială, marginalizarea persoanelor cu psihoze, dar nu numai a acestora, produce efecte în cascadă, începând cu neglijarea autoîngrijirii şi ajungând la lipsa accesului la pachetul optim de tratament bio-psiho-social.

Deficitele în dispensarizarea activă a pacientului psihiatric este rezultanta stigmatizării bolnavului psihic de către sistemul de sănătate. De ce pacienţii cu schizofrenie, sau chiar cu alcoolism cronic, sunt internaţi cu dificultate în secţiile medicale, chiar şi în cazuri de urgenţă?

În pofida gratuităţilor multor preparate farmacologice, există o prăpastie în lanţul de îngrijire. Cei doi versanţi ai factorilor de îngrijire sunt reprezentaţi de instituţiile psihiatrice cu paturi şi apoi de familie. Între cele două locaţii nu există nimic sau aproape nimic. De ce lipseşte în România structura organizaţională a psihiatriei comunitare? Ca să ating doar o problemă acută. O succintă comparaţie cu alte ramuri medicale, care beneficiază în ţara noastră de aportul tehnologiilor de ultimă oră, obiectivează afirmaţiile de mai sus.

Exersarea unei atitudini antistigmă trebuie să pornească din cadrul structurilor medicale, să se extindă la familiile persoanelor cu tulburări psihice, ca, în final, prin campanii susţinute de presă, să ajungă la populaţia generală