Din aceeași categorie

Interviul săptămânii

„Relaţia mea cu medicii de familie este una bună, de colaborare în echipa interdisciplinară”

Interviul săptămânii

„Prevenţia primară trebuie să înceapă de la nivel de medic de familie...”

Interviul săptămânii

De la medicină la presa medicală

Dr. Emilia Furdu-Lunguț, medic primar Neurologie, șef de lucrări la Universitatea „Titu Maiorescu”, Facultatea de Medicină și doctor în Științe Medicale, conduce Clinica de Neurologie de la Enayati Hospital. Formată în medicina militară, medic cu grad de colonel, crescută într-un sat izolat din județul Vâlcea și obișnuită încă din copilărie să transforme „nu se poate” în „am reușit”, dr. Furdu-Lunguț vorbește despre chemare, muncă dusă la extrem, sacrificii personale, dar și despre bucuriile și micile miracole din neurologie, o specialitate pe care la început a jurat că n-o va face niciodată.

Autoare a mai multor volume de poezie, dr. Furdu-Lunguț a dăruit cititorilor noștri un poem:

DE CE?

Stau de vorbă cu Dumnezeu
Și-l întreb iar și iar:
„– De ce tocmai eu,
În al vieții coșmar?”

„– De ce oare m-ai ales
Dintr-un infinit,
Dintr-un Univers
De suflete fără sfârșit?”

„– De ce oare m-ai ales
Dintr-un infinit,
Dintr-un Univers
De suflete fără sfârșit?”

„– Spune-mi că ești Dumnezeu…
De ce oare și eu
Trebuia pe Pământ să vin,
Să cunosc al vieții chin?”

Spune-mi tu, că ești lângă mine,
Poate trebuia să te cunosc pe tine?
Și de ce tocmai eu
Am apărut în drumul tău?
Oare de ce nu m-am ascuns?
De ce la întrebări nu găsesc nici un răspuns?

Stau de vorbă cu viața mea,
Poate îmi răspunde chiar ea,
De ce trebuia să exist și eu?
Poate așa a vrut Dumnezeu?
Dar de ce? De ce și eu?
Când milioane mă puteau înlocui
Și a vieții suferință n-o puteam ști!

Aceste „de ce-uri” la care, de multe ori, răspundem foarte târziu, sunt, de fapt, motivele pentru care sunt făcuteanumite alegeri. Așa că vă întreb direct: de ce medicina, dintre toate lucrurile pe care ați fi putut să le faceți?

Șef lucr. dr. Emilia Furdu-Lunguț: Toată lumea mă întreabă de ce medicina și niciodată nu ezit, pentru că știu foarte clar răspunsul. Eram copil, crescută la țară, la bunici, într-un sat izolat din județul Vâlcea, la margine de pădure. Era un cătun cu opt case, atât. Acum, aproape nu mai există. M-am întors acolo, împreună cu sora mea, și am găsit doar case părăsite, năpădite de buruieni.

Părinții noștri lucrau la combinatul chimic din Râmnicu Vâlcea, în mai multe ture, și veneau rar la noi, la bunici. În plus, era și greu de ajuns, fără mașină. Drumul până la acest cătun era de vreo 20 de kilometri, pe care îi făceam, de obicei, pe jos, fiindcă nu ajungea niciun autobuz. Cel mai apropiat magazin era la 10 kilometri. Primul dispensar medical era și el departe și avea doar o asistentă și un ajutor de-ai ei, pe care toți îl numeau felcer. El era doctorul nostru, cel care umbla din casă în casă și acorda asistență medicală.

Țin minte, ca și cum ar fi fost ieri, ziua în care am spus răspicat că vreau să mă fac doctoriță. Eram cu copiii, desculți, ne jucam pe uliță. Veniseră la noi niște rude de la oraș și m-au întrebat ce vreau să mă fac când o să fiu mare. Eu, prăfuită, desculță, le-am spus: „Doctoriță!”.

În ziua aceea, felcerul venise să-i facă niște injecții bunicii mele, care era foarte bolnavă. Eu și sora mea ascultam totul de după ușă. Bunica îi spunea, speriată, că, dacă i se întâmplă ceva, nu are cine să ne crească, iar el i-a răspuns că o ajută cu tot ce poate, dar că doctorul e departe, la oraș. Atunci, m-am gândit că poate, până vine doctorul, bunica poate să moară.

Ideea că bunica ar putea muri, pentru că nu există un doctor m-a șocat. L-am întrebat pe el, dar mi-a răspuns: „Eu nu sunt doctor, sunt felcer. Dacă bunica ta nu o să fie bine, încercăm să aducem și doctorul, dar e unul singur și e departe”.

Atunci, mi s-a întipărit în minte: trebuie să mă fac doctor, ca să îmi salvez bunicii, dar și bunicii altor copii. Din ziua aceea, oriunde mă duceam, la școală, la rude, spuneam că vreau să mă fac doctoriță. Doar că pentru asta, știam bine, fiindcă mi-o spuneau toți, trebuia să învăț cel mai bine, să fiu cea mai bună.

Așadar, aveam două gânduri definitorii: vreau să salvez oameni și trebuie să învăț foarte mult. Ambele sunt gânduri onorabile, dar niciodată nu știm, la început, dimensiunea reală a efortului.

Ce ați descoperit pe parcurs legat de aceste două promisiuni făcute, copil fiind? Și a existat vreodată gândul: poate mai bine încerc altceva, poate nu e pentru mine medicina?

Șef lucr. dr. Emilia Furdu-Lunguț: Totul a fost greu de la început. Dar ideea că trebuie să devin medic era deja bine scrisă în mintea mea, eram setată pe asta: oricât de greu va fi, eu merg înainte.

Școala generală am făcut-o la țară, la Stolniceni, la Școala Generală nr. 7. Eram foarte ambițioasă. Dacă cineva lua o notă mai mare decât mine, plângeam o săptămână. Nu mă jucam, nu ieșeam cu copiii la săniuș, nu eram cu ei pe derdeluș. Dacă veneau prietenii să mă cheme afară, mă ascundeam, uneori chiar de părinți, să nu mă trimită la treburile gospodăriei, sau de sora mea, când voia să mergem la joacă. Mi se spusese clar: trebuie să înveți tot timpul ca să fii cea mai bună, altfel nu vei ajunge doctoriță. Așa că asta am făcut.

Eram un copil destul de puțin sociabil și destul de izolat. Aveam un scop și totul era subordonat acestui scop: să intru la medicină.

Când a început lumea să vă ia în serios?

Șef lucr. dr. Emilia Furdu-Lunguț: Abia când am intrat la liceu, destul de târziu, aș zice. Până atunci, eram eleva foarte serioasă, viitoarea doctoriță, dar nimeni nu își imagina, probabil, cât de hotărâtă sunt.

Ca să fii prima, trebuia să înveți la toate materiile, nu doar la cele de profil. Eu aveam note de 10 la toate. Nu se putea spune că am înclinație specială pentru ceva: geografie, istorie, matematică. Eram bună la toate, pentru că trebuia să fiu cea mai bună.

Cum a arătat drumul din liceu până la admiterea la medicină?

Șef lucr. dr. Emilia Furdu-Lunguț: Am terminat un liceu teoretic, la Râmnicu-Vâlcea, la singura clasă de chimie–biologie, unde se știa clar că majoritatea elevilor vor alege medicină. Pe vremea aceea, aveai două variante: liceu sanitar, dar știam că se intra foarte greu și se făcea foarte multă practică în spital, ori liceu teoretic, chimie–bio, cu gândul la Facultatea de Medicină. Eu am ales a doua variantă.

În clasa a X-a, am fost deja olimpică la biologie (făceam atunci zoologie), apoi, în clasa a XI-a, am fost singura calificată din județ la faza națională a Olimpiadei de Biologie. Nu neapărat pentru că eram genială, toate colegele mele care se pregăteau pentru medicină erau foarte bune, doar că la faza județeană am fost singura care, pe lângă teoria impecabilă, a și desenat corect ganglionul spinal, care intra în punctaj. Așa am ajuns la faza națională a olimpiadei, la București. Din momentul acela am zis: aici o să mă întorc, aici este locul meu, la București.

Admiterea la medicină, în București, era foarte grea în comunism. Și, peste asta, a apărut opțiunea medicinei militare. Cum ați ajuns acolo, de fapt?

Șef lucr. dr. Emilia Furdu-Lunguț: Facultatea de Medicină din București, UMF „Carol Davila”, a fost mereu vârful. Acolo se intra cu cele mai mari medii. Acolo voiam să ajung și eu. Doar că în clasa a XII-a, a venit în vizită, la școală, un reprezentant al comisariatului militar. Știau că jumătate dintre noi vrem să dăm la medicină și ne-a spus că există și varianta de medicină militară. Și, mai ales, că, în anul acela, pentru a treia oară, se primeau și fete.

M-am dus acasă încântată și le-am povestit alor mei. Reacția generală: „Ce să cauți tu acolo? O să te faci de râs!”. Aproape toți au încercat să mă descurajeze. Când m-am dus să-mi fac dosarul la comisariat, erau deja 12 dosare depuse. Eu eram a 13-a și mi s-a spus că nu mai au cum să-mi primească dosarul.

M-am dus atunci la profesoara mea de română din gimnaziu, doamna Rodica Grigoriu, care a fost, de fapt, mentorul meu. M-a cunoscut din clasa a V-a și m-a ghidat discret, dar constant. Când i-am spus ce s-a întâmplat, a decis să meargă cu mine. Cu autoritatea ei de dascăl, i-a convins să îmi primească dosarul: le-a spus că am fost eleva ei, cea mai bună, că își asumă că voi fi printre cei care intră. Eu, lângă ea, eram topită de emoție: Cum știe cu atâta siguranță că voi reuși? Dacă nu e așa? Dacă n-o să reușesc?

Până la urmă, m-au lăsat să depun dosarul cu numărul 13. Am trecut de vizita medicală, de probele sportive, apoi am venit la București la examen. La medicină militară erau 25 de locuri și 411 candidați. Când am ajuns în fața UMF-ului, circulația era blocată de mulțimea de copii și părinți. Eu eram singură. M-am întrebat în sinea mea: Ce caut eu aici?, dar n-am lăsat îndoiala să mă conducă.

Cum a fost efectiv examenul de admitere? V-ați simțit în dezavantaj față de cei care făcuseră ani de meditații?

Șef lucr. dr. Emilia Furdu-Lunguț: Da, clar. Pe vremea aceea, moda era să te pregătești minimum doi ani cu meditații la biologie, fizică și chimie, din clasa a X-a. Eu am putut să fac pregătire organizată doar în trimestrul III din clasa a XII-a.

Profesorul de biologie m-a primit cu greu: toate locurile la grupele de meditații erau ocupate deja din clasa a X-a. Mă chema duminica, dimineața la 7:00, singură. Într-o lună și jumătate, m-a adus la nivelul celui mai bun grup. La testul final, înainte de admitere, am avut cea mai mare notă și profesorul mi-a spus: Nu ai voie să iei la examen sub 9,50.

La biologie am luat 10, la chimie am luat 9,19. La fizică m-am pregătit mai mult singură, am greșit inițial un subiect din cauza stresului. Mi-am dat seama la timp, am cerut voie să tai și să refac subiectul, deși pierdusem minute prețioase. Dacă nu aveam curajul să o iau de la capăt, probabil nu aș fi intrat.

La final, din cei 411 candidați pe 25 de locuri, au intrat doar 12 în prima sesiune. Eu am fost printre cei 12.

Ce era atât de diferit, atât de draconic, în programul de medicină militară?

Șef lucr. dr. Emilia Furdu-Lunguț: Noi făceam cursurile la UMF „Carol Davila”, exact ca studenții civili, în aceleași săli, aceleași laboratoare, aceleași săli de disecție, seminarii. Dar, pe lângă asta, aveam programul militar: trezirea la 5:00 dimineața cu trompeta, la 5:30 în formație, la instrucție pe platou, la 6:00 masa, la 6:30 plecarea spre facultate.

Seara ne întorceam în cămin, aveam din nou activități militare, studiu, program strict. Ni se spunea: „Sunteți în primul rând ofițeri și apoi medici”.

A fost greu, dar cred că m-a călit enorm, și fizic, și psihic.

Cum ați ajuns efectiv aproape de pacienți? Ce v-a format ca medic?

Șef lucr. dr. Emilia Furdu-Lunguț: Din anul II de facultate, am început stagiile de practică de vară în Spitalul Militar. Primul stagiu a fost la Chirurgie. În copilărie, îmi doream să fiu chirurg. La început, ca student în anii 1, 2, medicii nu prea aveau ce face cu noi în sală, fiindcă nu aveam încă suficiente noțiuni. Așa că m-au adoptat două asistente din secție. De la ele am învățat tot: și muncă de infirmieră, și de asistentă, și de oficiantă, și, treptat, și ajutor în sala de operație.

Căminul nostru era lângă Gara de Nord, iar eu, în loc să stau în cameră degeaba, mergeam în fiecare zi în spital. M-au văzut serioasă, dornică să învăț și au început și medicii să mă implice. Pot să spun că m-am format, profesional și uman, în Spitalul Militar. A fost spitalul meu de suflet.

Cum ați ajuns în neurologie? Mai ales că spuneți că v-a speriat, la început, anatomia sistemului nervos ?

Șef lucr. dr. Emilia Furdu-Lunguț: După ce am terminat facultatea, încă nu exista examenul de rezidențiat, nu se mai ținuse de 10 ani. Am fost repartizată ca medic stagiar, cu stagii rotative de câte șase luni în Spitalul Militar.

Politica de atunci era clară: trebuiau ocupate toate dispensarele din mediul rural, comune, sate. Bucureștiul era declarat „oraș închis”, nu existau posturi în spitalele mari. Eu, când am ales medicina militară, m-am gândit și la avantajul că voi fi medic de unitate, poate aproape de București. Nici nu îndrăzneam să visez, realist, la o specialitate în Spitalul Militar Central.

A venit Revoluția și odată cu ea, schimbarea. După Revoluție s-a reintrodus examenul de intrare în specialitate, care atunci se numea secundariat. Eram 12 generații la coadă pentru acest examen. Ca să fie cât de cât corect, cei care terminaseră de mai mult timp au dat primii, în sesiunea din septembrie. Noi, cei care terminaserăm recent, am dat în a doua sesiune, în octombrie.

În septembrie, se epuizaseră aproape toate posturile din Spitalul Militar: medicină internă, cardiologie, chirurgie. Eu am dat în octombrie, când Spitalul Militar mai scosese doar patru posturi: medicină internă, cardiologie, neurologie și psihiatrie. Examenul era cu caiet de întrebări (200 de grile) și cu grilă separată de răspuns. Lucram întâi în caiet, apoi trebuia să transferăm răspunsurile pe grilă. Timpul a fost foarte scurt, la final am transferat în grabă și am greșit două răspunsuri la transcriere.

După ce s-au afișat rezultatele, eram a treia. Calculat după caiet, fără greșelile de transcriere, trebuia să fiu prima și să pot alege ce voiam. Dar cu două răspunsuri greșite pe grilă, am rămas cu 139 de puncte, nu cu 141, și am ajuns a treia. Primul candidat a ales medicina internă, al doilea cardiologia, iar eu am rămas cu două opțiuni: neurologie sau psihiatrie.

Sincer, nu voiam nici una, nici alta. În anul II, anatomia sistemului nervos a fost cel mai greu examen din viața mea. Îmi spuseseră colegii despre creier, ca cea mai complexă structură din univers, iar bolile lui sunt cele mai grave și mai greu de gestionat. Aflasem de la alții că neurologia și psihiatria sunt pline de boli incurabile, de sechele pe viață. Mi-am jurat atunci că orice voi face, numai neurologie și psihiatrie nu. Colegii insistau: unul îmi spunea să iau psihiatria, că el se descurcă foarte bine la neuroanatomie, să îi las lui neurologia. Până am ajuns în fața comisiei, eram convinsă că o să aleg psihiatria.

M-am apropiat de catedră, am văzut tabelul, numele meu, cele două specialități rămase și… am stat câteva secunde cu pixul în aer. Comisia mă grăbea: „Scrieți odată, mai avem de repartizat!”. Și, fără să-mi dau seama, am scris: NEUROLOGIE.

Când m-am întors la loc, colegul meu s-a uitat la mine: „Păi, nu ziceai că iei psihiatria?”. Era prea târziu. Am simțit, efectiv, că neurologia m-a ales pe mine, nu invers.

Când a devenit neurologia „a dumneavoastră”?

Șef lucr. dr. Emilia Furdu-Lunguț: Primul an de secundariat (echivalentul primului an de rezidențiat) a fost greu și, sincer, cu multă revoltă interioară. Nu prea voiam să citesc, să mă implic. Apoi, o prietenă, medic neurolog la Spitalul Universitar, unde făceam parte din formare, mi-a spus: „Gândește-te că asta va fi specialitatea ta, pacienții tăi vor fi neurologici și tu trebuie să poți să îi ajuți. Uite ce înseamnă neurologia: cazuri grave, dar și cazuri tratabile. Nu te poți preda”.

Când m-am întors în secția de neurologie a Spitalului Militar, după primul an de secundariat, am început să lucrez cot la cot cu un medic primar care m-a coordonat. Ne-am ocupat împreună de pacienți, am fost implicată în diagnostic, tratament, urmărire. Și au apărut primele succese terapeutice, care m-au marcat.

Dați-mi un exemplu de caz care v-a făcut să spuneți că neurologia este pentru dvs ?

Șef lucr. dr. Emilia Furdu-Lunguț: Primul caz care mi-a schimbat perspectiva a fost o tânără cu deficit motor important, mai avea foarte puțin până la paraplegie. Suspicionam scleroză multiplă (pe atunci îi spuneam „scleroză în plăci”). Nu aveam RMN, diagnosticul se baza pe examen clinic, pe puncție lombară și pe evoluție.

După tratament cu cortizon, a început să își revină. La externare, avea un deficit motor abia sesizabil. În momentul acela, am zis: iată, se poate, nu sunt toate bolile neurologice fără speranță.

Al doilea caz a fost un tânăr cu crize convulsive generalizate și un deficit motor discret, pe care aproape că nu îl observa. Investigat complet, am pus diagnosticul de tumoră benignă, meningiom. A fost trimis la neurochirurgie, operat, și a evoluat foarte bine.

Am fost cu el la neurochirurgie, am stat cu el în sală, eram acolo când s-a trezit. Ani de zile după aceea, mi-a trimis mesaje de mulțumire.

Am avut apoi și multe accidente vasculare cerebrale ușoare, în care pacienții s-au recuperat complet. Toate aceste cazuri au început să îmi reconstruiască imaginea neurologiei: nu e doar suferință fără ieșire, există și foarte multe situații în care poți ajuta cu adevărat pacienții.

Un coleg, care mă sfătuise să nu iau neurologia, îmi spusese: „În neurologie nu ai satisfacții, bolile sunt incurabile, pacienții ori mor, ori rămân cu sechele grave, unii se sinucid de disperare”. Din interior, am descoperit altceva: e greu, dar există și multă lumină. Și, încet-încet, m-am îndrăgostit de neurologie.

Cum a fost drumul către medic primar? Ați dat examenul de primariat destul de devreme.

Șef lucr. dr. Emilia Furdu-Lunguț: Mi-am dat examenul de specialitate când eram însărcinată în cinci luni cu băiatul meu. Am luat una dintre cele mai mari note.

La fel ca la rezidențiat, ani la rând, nu se dăduse examen de primariat. Când, în sfârșit, s-au reluat, condițiile spuneau că trebuie să treacă mai mulți ani de la specialitate. Din nou, din motive de recuperare a generațiilor blocate, s-au scurtat termenele. La patru ani după specialitate, am avut posibilitatea să dau primariatul.

Examenul l-am dat la Spitalul Colentina, cu profesorul Șerbănescu. Am avut un caz de boală a neuronului motor. Domnul profesor era obsedat, în sens bun, de diagnosticul diferențial. Mă tot întreba: „Ce alt diagnostic diferențial pui?” Eu spuneam, el nota. La un moment dat, s-a ridicat în picioare: „Mai ai?”. I-am răspuns: „Da, mai am, până la 27”. M-a întrebat de unde am scos atâtea, că el știa doar 23, și i-am zis în glumă: „Vă spun după ce-mi dați nota”. (râde)

A fost foarte încântat de prezentare, m-a întrebat unde lucrez, i-am zis că la Spitalul Militar, și mi-a spus: „Ce cauți acolo?”. (râde)

Am luat primariatul cu notă foarte mare și m-am întors în secție. La nici 35 de ani eram medic primar neurolog. La scurt timp, am dat și doctoratul și am devenit doctor în Științe Medicale.

Aveți doi copii. Cum ați împăcat meseria, mai ales cu gărzi, nopți, examene, cu rolul de mamă?

Șef lucr. dr. Emilia Furdu-Lunguț: Am doi copii: un băiat și o fată. Băiatul meu s-a născut când eram în pregătire de specialitate, fata, la opt ani distanță.

Meseria m-a definit întotdeauna. Programul familiei, al copiilor, al concediilor era mereu construit în jurul programului meu de spital. Copiii au înțeles, mai devreme sau mai târziu, că meseria este concurența lor directă.

Am făcut foarte multe gărzi în Spitalul Militar, devenit apoi Spital Clinic Universitar de Urgență. Mă întorceam acasă obosită, nu întotdeauna suficient de disponibilă pentru ei. Au simțit asta, inevitabil.

Îmi amintesc că, în clasa a XI-a, directoarea l-a întrebat pe băiatul meu ce vrea să se facă. A răspuns că se mai gândește. „Nu o să mă fac niciodată doctor, nu vreau să sufere copiii mei cum am suferit noi când lipsea mama de acasă”, a completat.

M-a durut mult să aud aceste cuvinte. Dar un an mai târziu, fiul meu s-a mai așezat cu planurile, iar într-o zi mi-a spus că vrea să dea la medicină. A dat, a intrat, a făcut radioterapie, și-a luat examenul de specialitate și a devenit medic specialist Radioterapie și doctor în științe.

Ca să-l fac să sufere mai puțin când era mic, am început să-l iau cu mine în gărzi. Tatăl lui îl aducea la spital după grădiniță sau școală, stătea cu mine până seara, la 22.00 – 22.30, apoi îl lua acasă. Se juca în curtea spitalului, în parc, ne opream și noi câteva minute împreună. Cred că de acolo are, totuși, și amintiri frumoase legate de spital.

Fata mea a spus mereu: „Eu o să fac orice, dar nu medicină. Eu vreau să trăiesc, nu să stau toată viața cu nasul în cărți, ca tine și ca fratele meu”. A făcut contabilitate, a terminat, dar nu s-a mai înscris la master, pentru că nu se vedea făcând asta toată viața. Din acest an, face a doua facultate, limbi străine, nicidecum medicină.

Mă uit la ei și pot să spun că sunt mândră: doi copii minunați, educați, fiecare într-un drum al lui, sănătoși. Simt că tot ce am sacrificat – timp, nopți, energii – nu a fost în zadar.

Dacă mă uit înapoi, văd un fir roșu: de la satul cu opt case, fără doctor, la medicina militară, la Spitalul Militar, la neurologie, specialitatea pe care nu voiam să o fac, și până la poziția actuală. A fost mereu câte un imposibil pe care am încercat să-l transform în posibil: să intru la medicină militară, să rămân în Spitalul Militar, să mă împac cu neurologia, să devin medic primar și doctor în științe, să fiu și mamă, și medic. Nu a fost ușor, nu a fost deloc liniar, dar cred că tocmai asta dă sens poveștii: faptul că, dincolo de greutăți, există mereu un pacient care se ridică din pat, un tânăr care își recapătă mersul, un copil care decide că vrea, totuși, să fie medic. Și atunci toate „de ce-urile” din poezie își găsesc, măcar pentru o clipă, un răspuns.