Antoanela Manac are 25 de ani, este medic rezident în chirurgie vasculară la Spitalul Colţea şi multiplă campioană la triatlon. Iar, de n-ar fi fost câteva piedici birocratice, în aceste zile Antoanela ne-ar fi poftit să-i ţinem pumnii pentru competiţia de la Olimpiada din Japonia.


Când a început să devină sportul esenţial pentru tine şi când medicina s-a insinuat şi ea între lucrurile cele mai importante pentru tine?

Antoanela Manac: M-am apucat de sport la o vârstă mică, pe la 4, 5 ani. Am început cu înot. La început, mă duceau ai mei, iar, pe la 9 sau 10 ani, a devenit pentru mine sport de înaltă performanţă, fiindcă am început să câştig primele medalii.

Automatismele se formează când eşti mic, iar cu puţin talent încep să dea roade frumoase.

Au urmat concursurile, iar eu eram foarte dedicată acestui sport; apoi am început şcoala şi am început să dedic şi acolo timp şi energie, iar când am intrat la liceu, pentru că performanţele începuseră a fi notabile, am reuşit să mă mut la alt club, în Piteşti, unde era şi lotul naţional.

A fost un pas important pentru mine, plecarea de acasă şi obişnuinţa cu viaţa de cămin. Dar a ajutat experienţa, fiindcă, nu după mult timp, am plecat şi mai departe, la un club internaţional, în Finlanda. Acolo am şi început clasa a IX-a şi, vreme de jumătate de an, m-am antrenat foarte mult.

M-am întors în România pentru campionatele naţionale, iar progresul pe care-l făcusem s-a remarcat imediat, fiindcă  am câştigat toate probele la care am participat: 50, 100 şi 200 de metri.

Apoi, pentru că vârsta nu mi-a mai permis să revin în Finlanda, aveam 14 ani, dar şi dificultatea de a mă acomoda acolo, pentru o perioadă mai lungă, fără părinţi, am reuşit să-mi echivalez studiile şi am continuat antrenamentele şi studiile în România.

La Piteşti, nu am intrat la liceul cu program sportiv, ci la Liceul „Ion Barbu”, cu profil de matematică-informatică, fiindcă aveam alte planuri cu viaţa mea.

Ulterior, m-am mutat la Constanţa, acasă, unde am continuat studiile la al treilea în lista celor mai bune licee din oraş, cu profil mate-info, iar în clasa a XI-a am decis să mă apuc de pregătire pentru medicină, pentru că îmi tot veneau în minte întrebările despre ce aveam să fac mai departe.

Aveam colegi mai mari care dădeau examen la medicină, iar eu mă uitam cu un foarte mare respect pentru ce făceau. La biblioteca judeţeană, unde mergeam să studiez între antrenamente şi orele de la şcoală, găseam foarte mulţi studenţi care-şi dedicau, cu drag şi pasiune, timpul liber studiului. Am fost inspirată de ei şi de faptul că-mi plăcea foarte mult gândul că pot ajuta oameni ca mine, dar şi că medicina mă poate ajuta în evoluţia ca sportivă, fiindcă puteam înţelege ce se întâmplă  greşit cu mine ori cum funcţionează organismul. În plus, a mai fost un motiv care m-a făcut să aleg medicina: trebuia să fie ceva provocator, aşa cum fusese şi sportul, pentru a rezista şi a mă ţine activă. (râde)

Am această filozofie de viaţă, că, dacă este uşor, e pentru toată lumea.


Nu te-ai gândit vreodată să renunţi la una dintre ele? De pildă, să rămână sportul doar un hobby?

Antoanela Manac: M-am dedicat foarte mult acestui sport, şi înotului, iar ulterior şi triatlonului, am muncit foarte mult pentru a ajunge la aceste rezultate. Când realizezi că ambele lucruri, şi medicina, şi sportul, au ajuns să facă parte funciar din viaţa ta, devine aproape imposibil să renunţi la vreunul.

Am observat că sportul îmi completează viaţa personală, iar viaţa personală mă ajută să fac sport. Ieşeam adesea de la facultate şi îmi vedeam colegele care ieşeau la cafea, la film cu prietenii sau la plimbare, în vreme ce eu, când terminam cursurile de la facultate, abia aşteptam să ajung la antrenament, fiindcă acolo simţeam că mă regăsesc.

Apoi, de-abia aşteptam să ajung acasă să învăţ. Am testat şi varianta de scenariu în care, imediat după cursuri, ajungeam acasă şi învăţam, dar am realizat destul de repede că nu reuşeam să am acelaşi randament ca atunci când treceam puţin şi pe la antrenamente.

Aşa încât mi-am făcut acest program: la ora 6.00 ajung la antrenament, apoi, de la 8.00 încep cursurile la spital sau la facultate, ajung la încă un antrenament de prânz, iar seara învăţ. Iar colegii mei se plâng că nu au timp să înveţe. (râde)

Mi-am dat seama că, dacă nu eşti organizat şi nu ştii ce vrei de la programul tău, ajungi să deviezi, iar, la un moment dat, constaţi că nu ai făcut mai nimic la finalul zilei, când puteai să faci atâtea lucruri.

Eu am decis de anul trecut să renunţ, pentru două semestre, la facultate şi să-mi dedic timpul pregătirii pentru olimpiadă, unde m-am calificat, dar m-au retras, din păcate, de pe listă şi am fost prima în afara ei.


De ce?

Antoanela Manac: Au fost mai multe criterii de calificare, eu urma să particip pentru Europa. Criteriile de calificare s-au modificat din cauza COVID-19, iar Australia a calificat a treia sportivă în ultima săptămână. Lista s-a decalat, iar eu am căzut pe poziţia a II-a.

Mai mult, cu două zile înainte de începerea competiţiei de triatlon, una dintre sportive a fost depistată cu substanţă interzisă şi a fost suspendată, iar locul meu de la Tokyo a rămas liber. Dacă situaţia se petrecea cu două săptămâni înainte, aş fi fost şi eu acolo.

Dar, aşa cum îţi spuneam, am plănuit oricum să mă retrag de la facultate pentru un an, pentru a mă pregăti pentru competiţie, deşi îmi este foarte greu să iau această decizie, pentru că am devenit studentă la locurile fără taxă şi, în toţi cei 6 ani, am reuşit să mă menţin acolo.

Acum, trebuie să pun lucrurile în balanţă şi să văd ce voi face în noua etapă olimpică, care probabil va începe în luna mai, anul viitor. Până atunci voi fi luat deja o decizie. Iar, dacă va fi nevoie, voi amâna un an de rezidenţiat, mă voi concentra pe sport pentru a-mi atinge obiectivul, pentru ca apoi să mă liniştesc şi să mă concentrez pe medicină.

Dacă aş alege acum medicina, chirurgie vasculară, specializarea de acum, ar însemna să aştept 5 ani până la finalul ei, adică aş depăşi olimpiada de la Paris, din 2024.


Care este performanţa, pe care dacă o vei dobândi, te vei linişti şi te vei dedica doar medicinei?

Antoanela Manac: Vreau să ajung la olimpiadă.


Să ajungi sau să câştigi?

Antoanela Manac: Sunt realistă, nu mi-a plăcut niciodată să bat câmpii. Spun asta, pentru că o medalie la olimpiadă pentru triatlon este departe. Nu imposibil de obţinut, dar departe de ceea ce poate România şi ce pot eu la ora asta.

Este un sport complex, care necesită o perioadă mai lungă de pregătire şi o condiţie mult mai bine pusă la punct pentru a reuşi o medalie.

Pentru mine şi o simplă calificare, iar, când spun simplă, ar trebui să înţelegi că nu este deloc simplă, ar conta foarte mult.

Cel mai mult pentru mine, desigur, ar conta să scrie în dreptul numelui meu olimpică. Sunt foarte puţini oameni din România sau din lume pe care-i poţi numi olimpici. Şi mi-aş dori să fac parte din acest grup.


Ce anume din modul în care te-a format sportul foloseşti în cariera de medic?

Antoanela Manac: O bună organizare, motivaţie, dedicare şi muncă cred că sunt aspectele pe care le folosesc şi în meseria de medic. Fără ele nu poţi excela. Nu poţi ajunge un medic bun fără să te dedici, fără să ai un program bine pus la punct.

Să nu cedezi în faţa unei operaţii grele sau în faţa unei situaţii mai dificile, să ştii cum să o abordezi, e la fel ca într-o cursă sportivă. Trebuie să ştii cum să te ridici atunci când cazi şi trebuie să înţelegi că, atunci când cazi, nu e vina nimănui, ci trebuie să îţi asumi ceea ce faci.


De ce chirurgie vasculară?

Antoanela Manac: Este un domeniu ce m-a atras încă din studenţie.

Iniţial, am vrut să aleg chirurgie generală, doar că am avut momente în care m-am gândit că este mai mult pentru bărbaţi. Pe lista mea au mai fost anestezia şi terapia intensivă, dar nu am reuşit să iau un post în Bucureşti şi-mi doream foarte mult să profesez aici, deşi puteam alege orice alt centru din România, pentru ca apoi să fac transferul.

Dacă la început mi se părea foarte greu să văd mult sânge şi să văd foarte multe organe pe care trebuie să le „citeşti” dintr-o mişcare şi să înţelegi ce se întâmplă şi ce trebuie să repari, pe parcurs a început să-mi placă. Pe de altă parte, nici nu mă văd făcând medicină de cabinet, aşteptând pe un scaun ca lumea să intre şi să iasă. Firea mea este una energică şi cred că adrenalina este unul dintre lucrurile de care am nevoie pentru a reuşi să duc la bun sfârşit lucrurile.


Psihiatru (2)