Claudiu Hopîrtean este medic specialist, şeful secţiei de radioterapie din clinica Medisprof şi un tânăr implicat în soarta pacienţilor săi. Tehnologia avansată din zona de radioterapie în care activează îi dă voie să acceseze diagnostice cu pronosticuri rezervate.

Când şi de ce ai decis să devii medic?

Claudiu Hopîrtean: Se întâmpla prin anul 1997, e mult de-atunci. Tocmai ce terminasem clasa a VI-a şi am aflat că bunicul meu preferat avea un cancer pulmonar. Vestea m-a zguduit. Cu atât mai mult cu cât nimeni nu văzuse vreun semn al bolii, iar cu o lună înainte de a afla toţi acest diagnostic, bunicul părea un om perfect sănătos.

Atunci aş zice că am avut primul contact cu medicina reală şi cu oncologia.

Mulţi ani au trecut de-atunci, multe lucruri s-au schimbat în domeniu, dar acesta rămâne motivul real.

Ce însemna bunicul pentru tine?

Claudiu Hopîrtean: Greu de spus. Bunicul Iacob era omul care-mi dădea educaţia de vară. Eram nelipsit în vacanţe, avea o gospodărie bine pusă la punct, terenuri de lucrat, animale de îngrijit, iar eu mergeam cu el peste tot.

Moartea lui, ulterior, m-a determinat să aleg oncologia. Am rămas hotărât că trebuie să devin doctor, oncolog. Sigur că mai târziu, în liceu, lucrurile s-au mai nuanţat. Venea puternic un trend legat de IT, care m-a prins şi pe mine, eram bun la calculatoare, iar asta aş zice că m-a deturnat un pic. Am reflectat destul de mult la ce urma să aleg, dar în clasa a XII-a am mai primit o veste care m-a lovit şi am decis implacabil că voi urma medicina.

De ce? Ce s-a întâmplat?

Claudiu Hopîrtean: Aş zice că m-am tot lovit de oncologie în anii aceia şi ulterior. Nu sunt superstiţios, n-aş zice că neapărat cred în semne, dar adevărul este că astfel de veşti m-au tot însoţit. Din păcate, cumnata mea a avut un sarcom exact în acea perioadă a marilor decizii. Era o tânără de 24 de ani, într-un stadiu terminal. Asta m-a bulversat şi mi-a devenit clară ideea că asta trebuie să fac mai departe.

Familia mea s-a opus, la fel şi familia soţiei mele, ei nu au fost de acord să  fac oncologie mai departe. Aşa că am decis să intru în farma, iar timp de trei ani de zile mi-am asumat acest „ocol” care m-a ajutat. Culmea, compania la care am lucrat activa tot în domeniul oncologic.

Ce ai învăţat din acea perioadă?

Claudiu Hopîrtean: A fost o perioadă extrem de importantă în dezvoltarea mea profesională pentru că am învăţat să lucrez după anumite rigori, după anumite standarde operaţionale clare şi bine stabilite. Atunci am învăţat să lucrez cu deadline-uri, să colaborez tot cu medici oncologi. Era medicina turnată cu tolcerul - pâlnie, cum se zice în Ardeal - , adică trebuia să ştii portofoliul la perfecţie, niciodată nu puteai fi surprins cu vreo întrebare, iar în acea perioadă am cunoscut o multitudine de oncologi.

Se termină acest ocoliş strategic şi...?

Claudiu Hopîrtean: Când am intrat în farma mi-am propus să rămân pentru 3 sau 4 ani, pentru că nu renunţasem niciodată la gândul de a profesa ca oncolog.

Un lucru extrem de important pentru mine a fost că am reuşit atunci să separ oncologia de radioterapie. Am început să înţeleg diferenţele dintre ele, rolurile alocate în tratamentul oncologic. Ulterior, am revenit la o plăcere mai veche, calculatorul, şi am integrat-o în această zonă medicală.

Însă acele vremuri erau foarte grele, când salariul unui rezident era foarte mic. Plecasem de la un salariu semnificativ, cu maşină de serviciu, laptop şi telefon, la nişte câştiguri mărunte, adică 800-900 de lei.

De ce ai făcut-o?

Claudiu Hopîrtean: Pentru că am crezut în misiunea asta. Poate este doar un „pitic pe creier” sau poate chiar e o misiune. Dar am crezut. Şi mi-am dus la îndeplinire promisiunea pe care mi-am făcut-o când eram copil şi am devenit oncolog.

Ai regretat vreo clipă?

Claudiu Hopîrtean: Aş zice mai degrabă că nu-s genul care să regrete deciziile luate. Am făcut handbal de performanţă vreo 15 ani, unde am primit cele mai bune lecţii din care am învăţat cum să pierzi.

Acolo am învăţat să nu am regrete. Hai să ne gândim: eşti în faţa porţii, trebuie să execuţi o lovitură de la 7 metri şi ai două opţiuni perfect egale, în stânga sau în dreapta. Crezi că o să spui: dacă aş fi dat în dreapta aş fi ratat, aşa că am dat în stânga? Nici vorbă! Pur şi simplu înveţi să-ţi asumi exact ce faci.

M-am autoeducat să nu regret.

Nu am regretat că am fost în farma, că am plecat de-acolo, că am intrat în radioterapie. Dacă aş lua-o de la capăt, exact la fel aş face.

Zi-mi un caz pe care nu o să-l uiţi niciodată!

Claudiu Hopîrtean: Sunt multe cazuri pe care nu o să le uit niciodată. Avem foarte mulţi tineri printre pacienţi, din păcate.

Cel mai tare m-a emoţionat că avem în tratament o tânără de 28 de ani cu un cancer de col, o tânără cu melanom, cu o poveste de viaţă extraordinară şi o luptătoare, un tânăr cu un carcinom renal. Împreună cu el, şi el, dar şi eu, ne-am depăşit limitele personale, emoţionale şi de rezistenţă. A venit în stadiu metastatic, a făcut un tratament o bună perioadă de timp, după care boala a scăpat de sub control, cu metastaze cerebrale. Am făcut iradiere cerebrală totală, după care am făcut 9 şedinţe de terapie ţintite pe alte leziuni care tot apăreau.

Într-un final, după mult tumult, împreună cu oncologii, am reuşit să-i stabilizăm boala, iar acum este într-un soi de echilibru.

Cazul tinerei de 28 de ani mă şi revoltă, dacă este să ne uităm la asta, fiindcă, dacă am fi avut o campanie de informare corectă asupra vaccinării sau screeningului, situaţia putea fi prevenită sau descoperită într-o fază incipientă, unde şansele ar fi fost complet altele.

De unde îţi iei tu energia să continui?

Claudiu Hopîrtean: Speranţele le luăm din ştiinţă, iar oncologia, din fericire, este ultra-standardizată. Poate că este surprinzătoare, dinamică, dar este foarte bine că există nişte reguli clare ale jocului. De acolo vine energia, bucuria de a descoperi o inovaţie care te poate ajuta într-un anumit tip de cazuri. În plus, energia mi-o iau de la pacienţii care revin după mulţi ani şi pe care îi vezi că sunt bine, dar şi de la familie, de acasă.

Cum reuşiţi să ţineţi pasul cu noutăţile, tehnologia, protocoalele din afară? Cum faceţi?

Claudiu Hopîrtean: Am avut foarte mare noroc să avem colaboratori din afara ţării: doamna dr. Alina Mihai, din Dublin, am avut susţinerea preşedintelui Asociaţiei Fizicienilor din SUA, care lucrează la Universitatea din Pittsburgh, iar ei ne-au arătat tot timpul cum se face în ţările mai avansate tehnologic. Noi, având aici tehnologia şi având şi oamenii, ar fi fost absurd să nu facem ceva. Oricât de tânăr ar fi fost acest departament, în sensul că el a apărut în 2018, un an mai târziu deja realizam prima tehnică avansată de radioterapie, cu sprijinul lor.

Ce-ar zice bunicul tău dacă ar vedea acum ce ai realizat?

Claudiu Hopîrtean: Cred că ar fi fost foarte mândru de mine şi de ce am realizat. Şi mă gândesc că acum aş fi putut face mult mai mult pentru el, dacă am putea transpune acel caz în zilele noastre. Cineva cu acel diagnostic acum nu ar muri într-o lună de zile.

Toate descoperirile şi inovaţia din medicină şi din tratamentele sistemice, chimioterapie, terapii moleculare ţintite, imunoterapie şi avansul tehnologic din radioterapie ar fi făcut ca şansele lui de supravieţuire să fie mult mai mari.