Cristina şi Vlad Romanescu sunt medici şi amândoi lucrează pentru programul medical social al Fundaţiei Inovaţii Sociale Regina Maria. Vlad conduce Policlinica Baba Novac, iar Cristina este specialist ginecolog şi îşi împarte programul săptămânal între o reţea medicală privată şi pacienţii vulnerabili social, sprijiniţi de fundaţie. Iată povestea lor!

Cine şi cum a decis să deveniţi medici?

Dr. Cristina Romanescu: Cred că dragostea pentru oameni a fost motivul.

Puteai deveni voluntar la Salvaţi Copiii, de pildă.

Cristina Romanescu: Da, dar simţeam că pot să fac ceva mai mult. Pot să fiu şi voluntar Salvaţi Copiii, să ajut copiii, adulţii şi să fac ceva mai concret, pe nişte lucruri puţin mai complicate, pe care simţeam că pot să le fac.

Dr. Vlad Romanescu: Cred că asta este meseria prin care intri cel mai mult în contact cu oamenii şi mie îmi place să fac lucrul ăsta, de când eram copil. Mi-a plăcut să ajut foarte mult oamenii şi l-am avut exemplu şi pe tatăl meu, care a fost medic, şi îmi plăcea foarte mult ce făcea el.

E drept, el m-a avertizat că e ceva foarte greu şi mi-a spus să mă gândesc bine dacă vreau să fac asta. M-am hotărât într-un final să dau la Medicină, pentru că am realizat că mi se potriveşte foarte bine şi cred că e cea mai apropiată meserie de oameni.

Cum aţi perseverat în această decizie, în ciuda altor opţiuni, poate mai tentante? Mă gândesc că, să înveţi la biologie, matematică sau fizică ca să intri la o facultate unde se intră foarte greu, nu e tocmai distractiv. Mai bine ieşi la o terasă, nu?

Dr. Vlad Romanescu: Am fost şi la terasă. (râde) Nu le-am ratat nici pe ele, dar în aşa măsură, încât să un neglijăm învăţatul.

Într-adevăr, nu e simplu să intri la Medicină, dar, de fiecare dată când te gândeşti la ce va urma în viitor, după ce obţii ce-ţi doreşti, îţi iei doza de motivaţie şi de energie.

Eu pentru asta am făcut efortul necesar, deşi să ştii că nu eram un fan al fizicii, al chimiei. Anatomia îmi plăcea într-adevăr, dar unele materii le-am învăţat de nevoie. Am făcut acest sacrificiu pentru a ajunge mai departe la Medicină şi a fi medic.

Dr. Cristina Romanescu: Având un ţel, cred că toate par mai uşoare, chiar dacă apar şi nori negri, până la urmă vezi soarele, care va răsări la final. Îţi urmăreşti ţelul şi reuşeşti să depăşeşti toate dificultăţile.

Sun momente când îţi este greu, vorbim de o materie complicată, care nu e neapărat mulată pe ceea ce vrei tu, ceea ce crezi tu că ar trebui să înveţi, dar te adaptezi.

Povestiţi-mi un pic despre acele momente dificile?

Dr. Vlad Romanescu: Noi am avut susţinere foarte mare din partea părinţilor şi, probabil că, dacă nu era această susţinere, am fi renunţat.

Dr. Cristina Romanescu: În primul rând, din punct de vedere financiar. Vorbim despre o facultate foarte lungă, de 6 ani, un rezidenţiat lung.

Dr. Vlad Romanescu: La final, realizezi că, în tot acest timp, nu ai fi putut dacă unai fi fost întreţinut de cineva.

Dr. Cristina Romanescu: Toţi ceilalţi colegi, prieteni din liceu, erau deja la casa lor, aveau un job stabil, iar noi eram eternii studenţi. De 6 ani studenţi, apoi 5 ani rezidenţi cu salariu aproape inexistent.

Dificultăţile financiare erau la vremea noastră într-adevăr o problemă. S-au mai rezolvat, din fericire, pentru tinerii rezidenţi.

Pentru noi poate că nu a fost foarte dificilă perioada, pentru că i-am avut pe părinţi alături, care au luat toată povara asta, dar aveam colegi care au renunţat la Medicină din cauza acestor dificultăţi. Au fost nevoiţi să se angajeze la firme farmaceutice, să facă alte activităţi, care i-au deviat de la scopul lor iniţial, tocmai pentru a se întreţine, a plăti o chirie, pentru a-şi asigura viaţa de zi cu zi.

Dr. Vlad Romanescu: Trebuia să şi faci investiţii atunci în cărţi, în atlase. Internetul nu era foarte bine dezvoltat, nu prea aveam de unde să descărcăm cărţi, iar atunci o carte de calitate era destul de scumpă.

Dr. Cristina Romanescu: Iar, a fi studentă sau rezident, era un job cu normă întreagă. Sau cu două norme. Un job care nu-ţi permite să mai faci nimic altceva.

Dr. Vlad Romanescu: Din fericire, lucrurile s-au schimbat acum, nivelul financiar este unul bun, deşi nivelul de pregătire a scăzut.

Paradoxal.

La noi, la Policlinica Fundaţiei Regina Maria, ajung frecvent oameni de pe băncile şcolii, care încearcă să dea o mână de ajutor şi nu trebuie să înceapă să facă ceva, fiindcă spun din start că nu ştiu mare lucru sau că un le-a arătat nimeni nimic.

Voi cum făceaţi?

Dr. Vlad Romanescu: Noi am prins încă momentele în care asistenţii noştri universitari se ocupau şi nu exista moment în care să întrebi ceva şi să nu ţi se răspundă sau să ai o nedumerire şi să un ţi se explice.

Sigur, erau şi excepţii, dar majoritatea îşi dădeau interesul.

Un medic şi o asistentă medicală trebuie să fie bine formaţi de pe băncile facultăţii şi să aibă deprinderi chiar de atunci, să ştie anumite lucruri, pentru ca, mai târziu, doar să pună în practică.

Deci, acest tip de devotament pe care îl aveaţi când aţi început faţă de o profesie care nu vă oferea nici măcar banii să vă susţineţi, nu mai există?

Dr. Cristina Romanescu: La noi, pasiunea era singurul argument. Fiindcă, dacă discutăm despre bani, realizăm că acolo nu era niciun impuls. Cred că salariul era de 700 de lei.

Era ceva infim, dar nu conta. Nu ne comparam cu alte profesii, ci ne plăcea atât de mult ce făceam, încât restul erau detalii neînsemnate.

Iar asta cred că rămâne valabilă şi peste timp, şi la colegii noştri de acum.

Dr. Vlad Romanescu: Oricum, medicina e ca o adicţie. O să vezi medici care au făcut business şi care au fost medici adevăraţi, încă nu au renunţat şi încă mai consultă. Nu vor putea renunţa niciodată la acest lucru.

Dr. Cristina Romanescu: În final, dacă îl întrebi ce este, vei afla că se identifică cu profesia de medic.

Mă întorc la primul vostru răspuns, legat de dragostea de oameni. Am sentimentul că aceasta vă duce în facultate, unde cred că trebuie să înveţi să te detaşezi de atâta emoţie, pentru că s-ar putea să suferi, apoi intri în profesie şi trebuie să-ţi regăseşti pasiunea şi iubirea faţă de oameni în aceşti noi termeni. Seamănă cu  demersul vostru?

Dr. Cristina Romanescu: Părerea mea este că nu te poţi detaşa. În fiecare pacient e o părticică din suflet. Tu rămâi în sufletul lui, pentru că ai făcut un lucru bun sau ai încercat să îl faci, el rămâne în sufletul tău, fiindcă nu eşti un robot. Categoric nu suntem DaVinci, suntem oameni şi fiecare pacient te marchează.

Dr. Vlad Romanescu: Sau să-ţi creezi un mecanism de a trece mai uşor peste aceste poveşti. În policlinica Fundaţiei, eu am văzut foarte multe cazuri complicate. În primii doi ani, suferisem oarecare transformare. Mă schimbasem. Înmagazinasem tot ce mi se servise din partea unor oameni cărora, până în momentul acela, nu li se oferise nicio alternativă şi nici măcar nu aveau încredere că cineva îi mai poate ajuta din punct de vedere medical. În momentul în care vedeau că li se întinde o mână de ajutor, se deschideau efectiv şi te bombardau cu poveşti din toată viaţa.

Ideea e că nu puteai să-i opreşti atât de simplu, pentru că echilibrul emoţional e foarte fragil cu nişte oameni aflaţi în situaţia asta.

Acolo am aflat foarte multe poveşti triste.

De la oameni care şi-au pierdut copiii la vârste foarte fragede, la alţii care au rămas fără case ori bunuri într-o noapte, apoi au fost aruncaţi în stradă cu toată familia.

Sunt foarte multe poveşti, pe care am preferat să le ascult, să dau un sfat, când am putut, fiindcă altfel am avut momente când nu am mai ştiut ce să fac.

Din fericire, am ajuns la forţa de a închide uşa clinicii şi a lăsa în urmă ce auzem peste zi.

Cum ai reuşit?

Dr. Vlad Romanescu: Cât timp ştii că te-aşteaptă acasă nişte oameni, trebuie să îţi găseşti forţa asta.

Iată că am ajuns la întrebarea legată de familie. Cum reuşiţi să vă gestionaţi programele? Dacă e un clişeu legat de medici, acesta este că nu prea dau pe-acasă, se mută la serviciu. Voi cum reuşiţi să faceţi să aveţi o familie?

Dr. Cristina Romanescu: Greu, foarte greu.

Dr. Vlad Romanescu: Cristina este repsonsabilă de organizat vacanţele.

Dr. Cristina Romanescu: Gândeşte-te poate nu pot fi foarte multe planuri trasate cu mult timp înainte, dar încercăm să profităm de moment. Ne bucurăm de fiecare moment pe care îl petrecem împreună şi încercăm să-l fructificăm la maximum.

Rămânem cu ceva frumos din fiecare clipă, deşi e greu, aproape imposibil, să te organizezi deocamdată. Dar avem şi copiii de partea noastră şi cred că e un avantaj.

Copiii simt că nouă ne face plăcere ce facem, ne văd cum comunicăm, ne împărtăşim opiniile, vorbim despre cazuri, ne sfătuim, iar copiii simt asta. E un echilibru. Toată lumea e bine aşa.

Copiii voştri ce vor să fie?

Dr. Cristina Romanescu: Nu ştim, deocamdată. Cu excepţia fetiţei, care vrea să fie ca mami, vrea să meargă în sală cu mine, vrea să vadă bebeluşii. Băieţii încă nu sunt decişi, iar noi nu vrem să îi influenţăm sub nicio formă.

Vreau să le prezentăm toate faţetele acestei meserii, cu bune şi rele. Vreau să înţeleagă că e o enormă responsabilitate, care îţi aduce enorm de multe bucurii, dar chiar trebuie să simţi că vrei să faci lucrul acesta. Deocamdată, sunt prea mititei, au 9 şi 12 ani, să ia o astfel de decizie importantă.  

O să le arătăm despre ce e vorba şi vreau să decidă ei. Dacă vor face asta pentru a ne bucura pe noi, vor fi nefericiţi. Nu-i influenţăm.

Dr. Vlad Romanescu: Uite, de exemplu, lui Luca îi plac foarte mult hotelurile şi îl fascinează vasele de croazieră. Nu ştiu dacă va rămâne aici şi va face turism, cine ştie? (râde)

Depinde foarte mult de oamenii cu care te întâlneşti în viaţă sau de cine eşti în viaţă, asta poate să schimbe radical opţiunile.

Iată, Vlad, spuneai despre tatăl tău, care te-a avertizat în privinţa acestei meserii, dar ai ales cum ai dorit.

Dr. Vlad Romanescu: Când eram copil, suna telefonul, era acel telefon fix, cu rotiţă şi o sonerie infernală, din vremea lui Ceauşescu, şi îl chemau noaptea la spital pe tata. De cele mai multe ori, mă trezeam şi eu şi ştiam foarte bine ce înseamnă. Tata era ginecolog.

Dr. Cristina Romanescu: A fost o onoare pentru mine să-l întâlnesc. Din păcate, nu l-am prins atât de mult cât aş fi vrut. Visam la un moment dat să operăm împreună. Era un ginecolog strălucit, dar, din păcate, nu am apucat să ne bucurăm de momentul acesta.

Cumva i-am urmat doar sfaturile şi, chiar dacă nu ne-am bucurat mult de prezenţa dumnealui aici, cu noi, sigur ne veghează de undeva şi ne dă nişte idei bune în momentele critice. Şi ne ajută să luăm o decizie.

Dr. Vlad Romanescu: Eu nu am fost aşa de entuziasmat, cum povesteşte Cristina. (râde) Lăsând gluma la o parte, tata era un model pentru mine. Am învăţat foarte multe lucruri de la el.

Iată un subiect important: legat de responsabilitate, ceva ce poate să fie o mare şansă, dar poate deveni o mare povară. Eu aş vrea să ştiu cum reuşiţi voi să gestionaţi greşeala?

Dr. Vlad Romanescu: În primul rând ,trebuie să recunoşti că ai greşit, cu inima deschisă, şi să îţi ceri iertare.

Dr. Cristina Romanescu: În primul rând, trebuie să recunoşti faţă de tine că ai greşit. După ce faci lucrul ăsta, trebuie să recunoşti faţă de pacient. I se întâmplă oricui.

Nu trebuie să-ţi fie teamă să spui asta. Poate e ceva ce eu nu văd şi atunci e mai bine să cer ajutorul unui coleg, mai experimentat, care poate vede mai limpede. Întotdeauna am încurajat acest lucru: dacă am cel mai mic dubiu, trimit pacientul către un second opinion.

Dr. Vlad Romanescu: În medicină, a greşi e ceva foarte sensibil, pentru că există şi termenul de culpă medicală. În ultimul timp, foarte uşor se trece dintr-o extremă în cealaltă, mai ales că unii pacienţi sunt extrem de revendicativi şi unii chiar încep să reclame din orice.

De aceea, conceptul de greşeală, în lumea medicală, este unul destul de complex şi din ce în ce mai sensibil în ziua de astăzi. Şi o spun cu tristeţe, dar, în ultimul timp, pe plan mondial se practică o medicină defensivă, şi nu ştiu dacă e tocmai ceva bun, atât pentru medic, cât şi pentru pacient.

Dr. Cristina Romanescu: Eu zic că e ceva bun. La noi trebuie să apară ghiduri, protocoale, care există de foarte multă vreme în ţările vestice. Respectând aceste ghiduri şi protocoale, percepţia din partea pacientului faţă de greşeală va fi una corectă. Atâta timp cât ai respectat nişte ghiduri, nimeni un poate să-ţi impute aproape nimic.

Asta nu dă o rigiditate insuportabilă sistemului?

Dr. Cristina Romanescu: Asta este problema sensibilă, pentru că, poate, pentru un pacient ar fi fost mai avantajos să nu faci exact ce scrie în acel ghid.

Probabil că acolo se va ajunge. La noi, în România, medicul încă îşi ia deciziile filtrându-le prin experienţă, prin cazuri similare, prin experienţa altor colegi.

În Vest, se face exact ce se scrie în ghid şi s-a ajuns acolo tocmai din cauza excesului acuzativ din partea, nu neapărat a pacienţilor, cât a unora mai vocali care profită de pe urma unor nelămuriri sau dubii pentru a câştiga nişte bani.

Dr. Vlad Romanescu: Eu aş zice ceva ce cred că este valabil pentru orice medic, din toată lumea: în momentul în care alegi să faci medicina, nu o alegi pentru a face rău. Faci asta cu toată dragostea şi pentru a face bine semenilor tăi, iar dacă, Doamne fereşte!, se întâmplă ceva rău este, pur şi simplu, un accident.

Dr. Cristina Romanescu: Ca oricare dintre noi, încercăm să facem totul bine. Fiecare dintre noi încearcă să îşi facă cât mai bine treaba. Când se întâmplă altceva, este din cauza unui cumul de factori nefavorabil.

Dr. Vlad Romanescu: Şi medicii învaţă din greşeli.

Cât de mult vă influenţează pe voi contextul în care lucraţi, adică implicarea într-o policlinică cu o componentă social? Asta înseamnă că aveţi o interacţiune directă cu oameni care fie nu au deloc acces, fie au un acces restricţionat la servicii medicale de calitate.

Dr. Cristina Romanescu: Eu lucrez cu două extreme: într-o reţea privată, unde au acces în principal pacienţii cu un anumit nivel financiar, dar lucrez şi cu pacienţii care au mari dificultăţi financiare. Pentru mine lucrul ăsta este o bucurie, pentru că simt că pot să-i ajut şi pe ei, pot să fac lucruri pentru ei la fel de ample, corecte din punct de vedere medical şi mă bucură să fac lucrul ăsta. Întotdeauna îţi dă o satisfacţie că cineva ţi-a dat şansa să faci bine voluntar şi lucrul ăsta te încarcă cu energie care pe mine mă ajută foarte mult.

Dr. Vlad Romanescu: Eu încerc să găsesc soluţii pentru oamenii fără venituri, fără asigurări sau cu venituri mici, astfel încât să fac ca ei să ajungă să beneficieze de aceleaşi drepturi de care beneficiază şi un pacient asigurat, fiindcă, până la urmă, dreptul la sănătate este un drept fundamental al omului.

În România, chestiunea cu persoanele neasigurate sau fără venit e un pic alambicată, nu se fac mari eforturi în acest sens, aşa încât, la Policlinica socială a Fundaţiei Regina Maria, încercăm să umplem acest gol şi să întindem o mână de ajutor acestor oameni, să le oferim servicii medicale de bază.

Mai mult, unde este cazul şi unde există lucruri complicate, facem în aşa fel, încât să le plătim asigurările ca ei să poată avea acces într-un serviciu medical de stat mai complex.

Fac chestia asta de zece ani şi aş zice că e o mare satisfacţie, pentru că am ajuns la concluzia că aceşti oameni chiar nu aveau unde merge dacă nu eram noi. Întreaga echipă din Fundaţie îşi dă interesul şi munceşte foarte mult ca să asigure acestor oameni necesarul de medicamente şi tot ceea ce au ei nevoie pentru a avea un trai decent.

O mare parte dintre ei sunt bolnavi cronici, iar boala lor ajunge să meargă atât de prost fără medicaţie şi fără supraveghere, încât ei nu pot face absolut nimic, nu pot să îşi întreţină familiile, iar ceea ce facem noi este efectiv să-i aducem pe linia de plutire.

Ei pot din nou să fie sus, să reintre în societate cu capul sus, se pot angaja undeva, să aibă un trai cât de cât rezonabil. Iar eu cred că e un lucru bun şi sper să ajutăm din ce în ce mai mulţi oameni aflaţi în această situaţie.

E foarte straniu, fiindcă ai zice că serviciile de sănătate, tocmai pentru că sunt bazate pe solidaritate, ar trebui să acopere şi nevoia acestor oameni care nu au şansa de a obţine servicii medicale gratuite. Dar, iată că e o iniţiativă privată şi o fundaţie care s-a gândit să facă lucrul ăsta şi să creeze nişte spaţii care să preia oamenii care nu sunt asiguraţi. Altfel aceşti oameni ce şanse ar avea să obţină tratament? Să meargă la camera de gardă a urgenţelor, nu?

Dr. Vlad Romanescu: Da. Sau să fie ridicaţi de serviciile de urgenţă din stradă, de ambulanţă sau de SMURD, să fie duşi într-o cameră de Primiri Urgenţe, unde după ceva vreme să plece acasă, după 24 de ore, cel mult, în funcţie de gravitatea bolii.

Revin pe stradă sau unde locuiesc ei şi evident că vor repeta acel episod şi se reia cercul vicios al bolii.

Dacă faci un calcul, costă mai mult să iei aceşti oameni, să intervii în caz de urgenţă, să-i aduci la camerele de Primiri Urgenţe, decât să le oferi un tratament zilnic, care probabil costă 200 de lei pe lună. Asta îi stabilizează şi nu vor mai apela la serviciile de urgenţă.

În ţările civilizate, asigurarea de sănătate e valabilă în toate categoriile sociale. În România, mai sunt paşi de făcut, mulţi. La noi există nişte programe naţionale la care pot să aibă acces şi pacienţii neasiguraţi, dar, ca să aibă acces într-un program naţional, ei trebuie să fie diagnosticaţi, deci, cineva trebuie să facă acest lucru.

Cred că este nevoie de o analiză foarte clară a costurilor cu aceşti oameni, în situaţii de urgenţă.

Şi, în momentul în care se prezintă pe picioarele lor în camera de gardă, sunt costuri, şi, în momentul în care sunt reţinuţi în unităţile de Primiri Urgenţe, pentru câteva ore, sunt costuri, şi când sunt ridicaţi de acasă sau de pe stradă, sunt costuri.

Cred că mult mai ieftin ar fi să le plătim şi să le asigurăm acestor oameni tratamentul necesar, astfel încât să putem scădea şi presiunea de pe Unităţile de Primiri Urgenţe. Ar fi mult mai bine şi pentru noi ca societate, am aveam mult mai mulţi oameni care s-ar reintegra social şi ar putea să muncească.