Prof. dr. Dominic Iliescu este medic primar Obstetrică-Ginecologie în cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova şi predă la Universitatea de Medicină şi Farmacie Craiova. A creat şi conduce echipe de specialişti care îmbină tehnologia şi ştiinţa medicală în clinici private sau în sistemul public de sănătate.

Cum aţi decis să alegeţi această carieră medicală?

Prof. dr. Dominic Iliescu: E o poveste lungă. Adevărul este că nu am avut o dorinţă intensă de a fi medic, nici în copilărie, nici măcar în adolescenţă. Voiam să devin profesor, de fapt. Şi voiam să fiu profesor pentru exact opusul a ceea ce am ajuns să fac în final. Adică, voiam să fiu la catedră, pentru că îmi plăcea interacţiunea cu copiii şi voiam foarte, foarte, foarte mult timp liber.

Aceasta este cea mai bună exemplificare a proverbului: „Socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg”. (râde)

Nu vreau să par nici mai tânăr, nici mai bătrân decât sunt, dar sunt totuşi din generaţia care îşi petrecea vacanţele de vară la ţară. Acel spaţiu idilic, cu foarte, foarte mulţi copii care veneau în vacanţe, mult mai mulţi decât aveam în grupul de la oraş.  Iar în acest grup de vacanţă nu erau numai copii şi adolescenţi, ci şi unii ajunşi la vârsta facultăţii. Aşa am ajuns să cunosc nişte studenţi la medicină care-şi aveau bunicii, la fel ca mine, la ţară, Mi-a plăcut enorm de ei, cum îmi povesteau despre activităţile din facultate. I-am ascultat, le-am îndrăgit obiceiurile, îmi plăcea ce povesteau de la stagii şi nu numai.

Ei mi-au zdruncinat convingerea de a fi profesor. Şi am zis: „S-ar putea să vreau să dau la medicină, de fapt!”. Şi, chiar când îmi puneam această problemă, cu voce tare în familie, o mătuşă mi-a zis: „Până la urmă, profesia de medic şi cea de profesor nu sunt incompatibile. Poţi să fii medic şi să predai în cadrul universităţii, adică, ce vrei tu, dacă îţi place meseria de profesor.”

Dar, până la urmă, de ce voiaţi să deveniţi profesor?

Prof. dr. Dominic Iliescu: Îmi plăcea chimia, fusesem olimpic la această materie. Şi întâmplarea sau genetica face ca fiul meu să fi fost, de asemenea, îndrăgostit de chimie, mai mult decât de orice altă materie din facultate. Şi el a avut aceleaşi „zbateri” ca şi mine. Adică, initial, şi-a dorit o carieră bazată pe chimie, dar, nu ştiu, conjunctura, gândurile, gaşca, ceva la un moment dat l-au făcut să vireze pe drumul medicinei. Iar acum este şi el proaspăt boboc în ale medicinei.

Vi s-a întâmplat vreodată să îi inspiraţi pe alţii să aleagă această profesie?

Prof. dr. Dominic Iliescu: Mai mulţi prieteni m-au rugat să am o discuţie cu copiii lor înainte ca aceştia să ia o decizie despre cariera pe care să o urmeze şi să le povestesc despre meseria mea, despre tot ce înseamnă ea, şi cu beneficii, şi cu sacrificii. Şi am avut o discuţie în sensul acesta cu mulţi oameni. E adevărat, mulţi dintre ei au ales medicina, dar nu aş putea să spun dacă eu le-am schimbat opţiunea sau nu.

M-am gândit la ce îţi ia meseria de medic, atunci când fiul meu ajungea uşor-uşor la vârsta la care trebuia să-şi aleagă o facultate. Şi m-am gândit şi la mine. Dacă aş fi avut o carieră în medicină, dar una obişnuită, fără atâta implicare ştiinţifică, didactică, educaţională, cu congrese şi conferinţe, pe lângă activitatea obişnuită de spital, poate că băiatul meu nu s-ar fi speriat de meseria asta, văzându-mă tot timpul cu nasul în cărţi, în calculator, lucrând. Din fericire, el mi-a spus că înţelege perfect că această meserie se poate desfăşura în atât de multe feluri şi nu numai în modul acesta nebunesc.

De fapt, ce este atât de complicat, atât de dificil, atât de solicitant la această profesie, astfel încât pe unii să-i gonească iremediabil şi pe alţii să-i captiveze cu totul?

Prof. dr. Dominic Iliescu: Este o meserie care în ziua de azi a ajuns să poată fi practicată, zic eu, bine având în vedere accesul la informaţie, pe care-l au medicii, ghidurile medicale care te ţin la curent şi informat, cu cel puţin un mod de a investiga şi a trata conform cu ce este bine la nivel internaţional, nu doar naţional. Adică, poţi să-ţi faci meseria fără un efort deosebit.

De aici încolo, tu poţi să îţi adaugi încă o cocoaşă şi încă o cocoaşă şi încă o cocoaşă, lucru pe care, nu ştiu, e mai greu de făcut în alte meserii. Dar la noi poţi, dacă vrei. Poţi să vrei să te supraspecializezi într-un anumit sub-domeniu al specialităţii tale sau poţi să vrei să te supraspecializezi în cinci. Poţi să vrei să lucrezi într-un singur loc, poţi să ai colaborări în mai multe, poţi să ai această preocupare legată de ştiinţă, de cercetare.

Iar, dacă vorbesc despre specialitatea noastră, este extrem de variată, de la imagistică, ecografie, la endoscopie, la laparoscopie, colposcopie, histeroscopie, până la cel mai înalt nivel de chirurgie posibilă, aşa cum este în ginecologie şi în chirurgia endometriozei. Nemaivorbind despre reproducerea umană asistată. E, practice, o specialitate imposibil de cuprins la un nivel foarte înalt de către o singură persoană, dar tu poţi să vrei să faci cât mai multe şi cât mai bine din toate aceste lucruri, ceea ce mănâncă timp, evident, şi energie.

Eu mă consider o persoană cumva norocoasă că mi-am ales ceva ce îmi place foarte mult să fac şi pentru care fac destul de multe sacrificii legate de interacţiunea socială sau chiar cu familia. Pe de altă parte, din aceleaşi motive, îmi las în continuare tot timpul liber pentru altfel de activităţi. E greu să apreciez lucrurile acestea, dar una peste alta, mă consider o persoană fericită şi împăcată cu alegerile pe care le-am făcut toată viaţa, inclusiv legate de profesie.

Cum aţi ales specialitatea?

Prof. dr. Dominic Iliescu: Mi-am dorit o specialitate chirurgicală şi am ales-o atunci când am avut de ales între două: chirurgia generală, care se aplică în orice parte a corpului omenesc, şi ginecologia, care este, după cum spuneam mai devreme, atât de diversă. N-a fost o alegere uşoară.

Nu aţi fost tentat să depăşiţi limitele oraşului, să ajungeţi poate în Bucureşti, poate în străinătate?

Prof. dr. Dominic Iliescu: Eu am prins totuşi nişte vremuri în care am putut depăşi uşor limitele centrului de formare. Am prins o bursă studenţească în Italia, am făcut stagii în cadrul doctoratului în alte ţări, am mers la competenţe din cadrul specialităţii noastre în alte oraşe din România şi din Europa, chiar din lume, cu ajutorul proiectelor de cercetare.

În plus, am avut nu concursul, ci chiar încurajarea mentorilor mei să plec să învăţ, să vin, să fac, dacă se poate, mai bine şi mai mult. A fost o încurajare şi o mândrie că un om format de ei devine, dacă se poate, cel mai bun din ţară pe un anumit palier. A fost ceva cu totul deosebit. N-am întâlnit în multe specialităţi asemenea oameni, care să aibă una dintre cele mai mari satisfacţii personale, şi anume oamenii pe care îi lasă în urmă.

Care sunt, într-un top pe care îl faceţi dumneavoastră din cazuistică, afecţiunile cu care vă confruntaţi cel mai frecvent în ultima vreme?

Prof. dr. Dominic Iliescu: Nu prea pot să fac un asemenea top, pentru că, fiind şi şef de de clinică, vrând-nevrând, în fiecare zi te întâlneşti cu toate, pentru că ţi le prezintă colegii şi-ţi cer sfaturi şi indicaţii.

Pe de altă parte, noi, fiind un centru regional, tot ce nu se poate rezolva din absolut orice domeniu al ginecologiei sau obstetricii într-un centru din regiunea noastră, Oltenia, este direcţionat către noi. Aşa încât întâlnim absolut tot felul de cazuri obstetricale, sarcini cu probleme, unele foarte grave, care pun în pericol viaţa mamei sau a fătului, până la afecţiuni ginecologice grave.

De multe ori, ce se spune despre legea seriilor este adevărat. Se întâmplă să avem perioade în care să primim o anumită patologie gravă, cu o frecvenţă mare, o săptămână, două, o lună, după care să nu mai auzim de ea câteva luni bune, jumătate de an.

Pe de altă parte, am ajuns şi la vârsta la care nu mai am răbdarea cazurilor obişnuite şi doresc să mă întâlnesc cu cazuri care să te folosească, să te provoace.

Că veni vorba de asta, care sunt cazurile pe care n-o să le uitaţi niciodată?

Prof. dr. Dominic Iliescu: Cazurile pe care nu le uiţi niciodată sunt cazurile grave şi care se termină cu bine în mare parte cu ajutorul tău. Sunt multe şi e greu de explicat când, în colaborare cu colegii oncologi, aduci un cancer într-un stadiu operabil, îl operezi cu succes şi te întâlneşti cu pacientul după nişte ani şi afli că e totul bine. Sănătos. Apoi, cazurile cu probleme fetale, ameninţătoare de viaţă intrauterine, la care tu intervii chiar prin metode invazive în abdomenul mamei şi rezolvi o problemă fetală care ar fi pus viaţa bebeluşului în pericol. Părinţii se întorc cu el peste ani şi ani şi ţi-l prezintă.

Sunt foarte mulţi Dominic, să ştiţi. Şi sunt foarte multe cazuri de genul acesta în cariera, sunt convins, fiecărui ginecolog, de care este normal să-ţi aminteşti cu mare plăcere.

Dacă facem acum, pe final de interviu, un rezumat sau o concluzie din care să înţelegem cu ce vă mândriţi mai abitir: cu aceste cazuri de copii sănătoşi care vin la dumneavoastră şi pe care i-aţi salvat la un moment dat, şi pe ei, şi pe familie, cu copilul dumneavoastră care, iată, v-a preluat cariera şi sunt convinsă că vă face tare mândru, cu cariera dumneavoastră care iată, a ajuns una managerială sau cu profesia în sine, de medic?

Prof. dr. Dominic Iliescu: Cu ce m-aş lăuda cel mai mult, dacă într-adevăr ajungem cu bine până la capăt, la pensie, să zic aşa, ar fi certitudinea şi recunoaşterea de a fi lăsat ceva în urmă, mai bine decât am preluat.

Acesta cred că a fost motorul pe care l-am preluat de la mentorii mei. Este şi dorinţa pe care am avut-o noi, mai mulţi colegi, care s-a întâmplat să ne nimerim în aceeaşi grupă şi fiecare dintre noi a ajuns ceva cu totul deosebit aici. Chiar aş vrea să-l menţionez pe dr. Mihai Ioana, profesor de genetică, plecat prea devreme dintre noi, din păcate, care exact după acelaşi gând s-a condus şi poate că a fost chiar exponentul generaţiei noastre, creând un centru de genetică în Craiova.

Tot timpul pare că a fost o dorinţă şi o concurenţă între noi, care aduce mai multe lucruri bune în specialitatea lui, mai multă aparatură, mai multe cunoştinţe, mai multe competenţe, mai multe tehnici, mai multe intervenţii, dar totul într-un sens, prietenesc şi colegial, mai ales că ne ştim de dinainte de facultate.

E un sentiment plăcut să faci bine în jurul tău, dar e un sentiment şi mai plăcut şi mai de împlinire, să zic aşa, să ştii că în urma ta au rămas lucruri care vor duce mai departe aceste fapte, poate chiar mai bine decât le-ai fi făcut tu. O lume mai bună, cum ar veni.