Prof. dr. Mario-Darius Codreanu, medic primar Medicină veterinară, are o experienţă profesională de peste 30 de ani. Spune despre această meserie că este una grea, dar cu satisfacţii pe măsură şi că, dacă ar fi să o ia de la capăt, tot Medicina Veterinară ar alege. Mai spune, însă, că, pentru a fi un bun veterinar, nu e de ajuns să fii iubitor de animale. Ba, această calitate s-ar putea transforma rapid într-un defect. Este o lecţie pe care le-o predă studenţilor de la Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară din Bucureşti.

Cum aţi decis să deveniţi medic?

Prof. dr. Mario-Darius Codreanu: Medicina veterinară, pentru mine, vine cumva din familie, întrucât în familia mea am avut şi am şi alţi membri care sunt medici veterinari. Văzând la cei din jurul meu pasiunea, vocaţia pentru medicina veterinară, am fost atras şi eu de această meserie, astfel că am fost convins de la început că mă voi regăsi în domeniul medical veterinar.

Spuneţi-mi o poveste pe care aţi văzut-o în familia dumneavoastră şi care v-a arătat că iubirea faţă de animale este mai mult, că poate deveni o profesie...

Prof. dr. Mario-Darius Codreanu: Nu neapărat povestea ce derivă din spectaculozitate, ci mai mult trăirile, împlinirile şi bucuriile de a reuşi să soluţionezi, să remediezi nişte probleme medicale la nişte necuvântătoare, care aduc satisfacţie mult mai mare sau cu mult peste cea financiară, materială care, de astă dată, excede altor priorităţi sau altor bucurii. Din acest punct de vedere, cred că poate cel mai important a fost să înţeleg, să văd trăirile, bucuriile şi împlinirile, atunci când necuvântătoarele îşi găsesc alinarea, îşi găsesc remedierea afecţiunilor medicale. Acestea sunt cea mai mare bucurie şi cea mai mare satisfacţie pentru noi. Este foarte adevărat că de la pasiune până la mulţumirea inclusiv în plan social, economic, financiar, familial şi aşa mai departe sunt mai multe etape şi poate, de multe ori, ele sunt intricate şi se suprapun.  Este extrem de important acest lucru, pentru că foarte mulţi, când vorbim de medicul veterinar şi medicina veterinară, pleacă de la ideea că sunt iubitori de animale. Consider că empatia, sensibilizarea în plan afectiv şi ca trăire e una, dar nu e atât de important doar să iubeşti şi să empatizezi cu situaţia şi cu suferinţa animalului sau pacientului -  fie el animal de companie sau din alte categorii - cât spuneam, poate, profesionalismul şi detaşarea de componenta afectivă sunt mai importante. Pentru că, la fel ca şi în medicina umană, în momentul în care un pacient din familia unui medic suferă sau înregistrează o afecţiune medicală, de obicei, acel medic gândeşte mult prea mult cu sufletul şi, de obicei, le este chiar interzis să abordeze sau să intervină de la medical, până la chirurgical în abordarea acelui caz. Pentru că, de multe ori, te duci şi rezolvi sau treci prin filiera sufletului şi nu prin cea a raţiunii medicale şi a abordării din punct de vedere medical. Asta face diferenţa. Fiind profesor universitar, am avut şansa, în cei peste 30 de ani de activitate, să aud de la colegii mai tineri, viitori medici, că iubesc animalele şi de aceea au ales cariera medical-veterinară sau în domeniul medical veterinar. Cred că este o confuzie din acest punct de vedere. Da, sensibilitatea faţă de animale, dacă vreţi iubirea faţă de acestea, dar şi pasiunea pentru bunăstarea lor sau viaţa lor, în condiţii extraordinare e o componentă, sănătatea animalelor este altă componentă. Evident, medicina veterinară are multe valenţe: trecând de la sănătatea animalelor până la inclusiv asigurarea igienei şi sănătăţii alimentelor, care deja iese din palierul sănătăţii animalelor, pentru că inclusiv produsele, subprodusele de origine animală în cazul animalelor de interes economic, de fermă, de rentă şi aşa mai departe, cad tot în sarcina medicului veterinar. Deci, iată, aici deja nu mai putem vorbi de pasiune sau empatie sau dragoste faţă de animale, ci vorbim, de astă dată,  de importanţa asigurării salubrităţii, igienei produselor de origine animală, care condiţionează sănătatea omului. După cum şi Pastor spunea: „Medicul uman salvează omul, medicul veterinar salvează omenirea”.  Într-o privire mai amplă, exhaustiv vorbind şi ducându-ne în alte zone, şi holistic aş putea spune că abordarea profesiei medical-veterinare este una mai complicată.

Cine ce făcea în familia dumneavoastră în medicina veterinară?

Prof. dr. Mario-Darius Codreanu: De la tatăl meu până la rudele soţiei s-au preocupat toţi de sănătatea animalelor. De aceea toţi din casa sufletului meu pare-se că s-au regăsit în domeniul medical-veterinar. Inclusiv băiatul meu este student în ultimul la Medicină Veterinară şi am convingerea că satisfacţia pe care ne-o aduce profesia medical-veterinară - şi mă refer la împlinirea şi satisfacţia profesională - este cea care acoperă foarte, foarte multe goluri şi dă această satisfacţie în planul profesional. În orice moment al existenţei mele, dacă ar fi să aleg un domeniu, cu siguranţă aş fi ales tot medicina veterinară. Pentru că valenţele profesiei - nu vorbim doar de controlul alimentelor, de medicină, diagnostic, de laborator, control, aeroporturi, vămi, asta e o discuţie pe care o purtăm şi o aplicăm  - profesia de medic veterinar trece în zona profesiilor de tip vocaţional şi nu este doar o maşinărie de diagnostic, nu urmăm doar nişte protocoale. Nu vorbim de algoritmi în plan de diagnostic sau terapie, ci trebuie să fie făcută cu suflet, cu implicare şi cu toată determinarea, pentru că este o profesie în care te dezvolţi, în care înveţi continuu, în care te poţi regăsi şi în care îţi găseşti împlinirea doar dacă încerci să te aduci la zi cu tot ce înseamnă de la diagnostic până la amendarea terapeutică sau remedierea afecţiunilor cu care suntem confruntaţi.  În ultimele decenii, inclusiv medicina veterinară capătă noi valenţe, iar specializările şi abordarea domeniilor medical-veterinare de nişă pare-se că reprezintă viitorul. Este foarte important de punctat faptul că orientarea în medicina veterinară este alta faţă de cea din deceniile anterioare. Astfel, noile generaţii de medici veterinari sunt nevoite să abordeze  de o asemenea manieră medicina veterinară, pentru că nu mai vorbim de o medicină intervenţională pompieristică, nu mai venim şi tratăm atunci când animăluţul se îmbolnăveşte sau suferă de o anume boală. Medicul veterinar trebuie să se transforme şi să reprezinte un veritabil consilier pe probleme de medicină pentru deţinătorii de animale şi nu doar să intervină pompieristic: s-a întâmplat, gata, intervenim. Trebuie să gândim şi suntem nevoiţi să ne adaptăm în acest sens, să prevenim, iar terapia sau intervenţia curativă să fie doar atunci când survin astfel de situaţii.

Care vi se par a fi primele trei nişe de interes în viitorul apropiat sau mai îndepărtat?

Prof. dr. Mario-Darius Codreanu: Ca o proiecţie şi viziune pe termen mediu şi pe termen lung, spuneam că diagnosticul bazat pe biologie moleculară, pe tehnici genetice şi teste de biologie moleculară vor domina de departe piaţa diagnosticului medical veterinar, atât preventiv, cât şi curativ. După care, extrem de important: perfecţionarea tehnicilor de diagnostic imagistic, care permit un diagnostic precoce - pentru că e de notorietate faptul că un diagnostic precoce condiţionează o abordare terapeutică corespunzătoare, iar o abordare corespunzătoare, susţinută şi customizată pe afecţiunea în sine, are sau oferă şanse maxime de reuşită în plan terapeutic  - iar în al treilea rând, tot în plan profilactic, limitarea bolilor transmisibile de la cele parazitare, bacteriene, virale, micotice, cu siguranţă, vor domina şi în medicina veterinară.  

Ce aduce şi ce îi ia unui practician pasionat cariera profesorală?

Prof. dr. Mario-Darius Codreanu: Îi aduce poate cele mai mari satisfacţii. Vorbesc, oarecum, cu patimă, prin prisma carierei de cadru didactic universitar. Îi aduce un payback, îi aduce mulţumiri în toate planurile, de la cele profesionale, mulţumirea sufletească, până la componenta pecuniară financiară. E adevărat că este o facultate grea, e o facultate lungă, educaţia este continuă, pentru că, în profesia medicală şi medical veterinară, de asemenea, educaţia continuă şi respectiv perfecţionarea continuă şi accesul la tot ce înseamnă nou şi know how sunt cuvântele-cheie în astfel de situaţii. Aş putea spune că e avantaj. Ce ia?  Ia foarte mult timp. Toate aceste activităţi, acţiuni de dezvoltare şi de pregătire în timp pentru a ajunge un medic bun sau un medic foarte bun - eu o spun celor din jurul meu că deja, în zilele noastre, în medicina veterinară nu mai este suficient să fii bun, ci trebuie să fii foarte bun pentru a face faţă provocărilor profesiei -  de aceea, fiind cronofagă această dezvoltare profesională ia parte din timpul sau din alte acţiuni care şi-ar putea găsi loc în viaţa unui tânăr sau a unui medic veterinar.  Dar consider că satisfacţiile profesionale şi celelalte care vin în timp – pentru că de aici vin, totul pleacă de la satisfacţia profesională după care payback-ul, satisfacţiile în plan social, material şi nu numai, vin în timp - faţă de alte profesii vin un pic mai târziu decât în alte profesii. Ca să ajungi un medic bun este foarte greu. Doar dacă eşti un medic specializat ultra-nişat, poate îţi găseşti culoarul în primii 5 – 7 - 10 ani de profesie, pentru că abordarea exhaustivă, complexă şi holistică a cazuisticii în medicina veterinară consider că necesită o perioadă de pregătire şi de experienţă destul de mare.