Aspecte clinice şi imunologice ale alergiei la ţânţar

Epidemiologie

Ţânţarii sunt prezenţi pe toate continentele, cu excepţia Antarcticii. Deşi numărul exact al înţepăturilor de ţânţar la nivel global nu este documentat, cele mai mari populaţii de ţânţari se dezvoltă în climatul tropical umed, cum ar fi în Thailanda, Brazilia, Indonezia şi Filipine. Încălzirea globală este susceptibilă să crească populaţiile de ţânţari şi, prin urmare, frecvenţa înţepăturilor de ţânţar, din cauza condiţiilor de reproducere mai favorabile. Există peste 3500 de specii şi subspecii de ţânţari, împărţite în 42 de genuri, dintre care trei genuri specifice – Anopheles, Culex şi Aedes – sunt responsabile pentru majoritatea înţepăturilor la om (Ferraguti, 2024). Obiceiurile alimentare ale ţânţarilor variază în funcţie de gen; de exemplu, ţânţarii Culex sunt predominant nocturni, în timp ce ţânţarii Aedes sunt diurni. Numai femelele de ţânţar înţeapă oamenii, folosind sângele pe care îl colectează pentru a hrăni ouăle în dezvoltare. Ţânţarii îşi localizează gazdele iniţial prin indicii vizuale, cum ar fi culorile întunecate, şi, pe măsură ce se apropie, folosesc semnale termice şi olfactive. Sunt atraşi în mod particular de combinaţia de căldură corporală, dioxid de carbon expirat şi mirosuri corporale specifice (Zhou et al., 2018). Ţânţarii sunt vectori pentru mai multe boli grave, inclusiv malaria (transmisă de Anopheles), virusul West Nile şi diverse forme de encefalită (transmise de Culex), precum şi Chikungunya, febra galbenă, denga şi virusul Zika (răspândite de Aedes). Impactul global al acestor boli transmise de ţânţari este uluitor, cu 700 de milioane de infecţii, care duc la aproximativ un milion de decese anual (Caraballo şi King, 2014).

Aspecte clinice

Aproape toată populaţia reacţionează la înţepăturile de ţânţar, dar severitatea acestor reacţii poate varia între indivizii sănătoşi. De obicei, o înţepătură de ţânţar rezultă în dezvoltarea unei papule, care apare în decurs de câteva minute, cu un diametru de 2 până la 10 mm, însoţită de roşeaţă, care atinge punctul maxim în 20-30 de minute, având adesea un punct roşu mic în centrul său. Reacţia întârziată se manifestă sub formă de papule de dimensiuni similare, care ating punctul maxim în 24-36 de ore şi se estompează treptat pe parcursul câtorva zile (Reunala et al., 1990). În general, adulţii prezintă reacţii mai uşoare comparativ cu copiii, indicând un răspuns dependent de vârstă la înţepăturile de ţânţar (Oka et al., 2018).

Reacţia la înţepăturile de ţânţar evoluează în mai multe etape, în funcţie de numărul cumulativ de înţepături pe care o persoană le-a experimentat pe parcursul vieţii sale. Prima înţepătură provoacă, în general, un mic punct roşu (etapa I). După mai multe înţepături, răspunsul corpului progresează către o reacţie întârziată, fără reacţie imediată (etapa II), apoi la ambele reacţii – imediată şi întârziată (etapa III) –, urmată doar de o reacţie imediată (etapa IV) şi, în cele din urmă, fără nicio reacţie (etapa V). Această progresie sugerează că o desensibilizare naturală la saliva ţânţarilor se poate dezvolta cu expunerea repetată. Un studiu observaţional a notat o variabilitate semnificativă în modul în care indivizii progresează prin aceste etape, cu unii rămânând în etapa III pentru o perioadă de până la 30 de ani (Peng şi Simons, 2004).

Unii indivizi pot experimenta o reacţie locală importantă (roşeaţă >5 mm) în câteva minute până la ore de la înţepătură, ceea ce poate indica o alergie la ţânţari. Dimensiunea înţepăturii este adesea corelată cu intensitatea pruritului raportat de individ. Pruritul poate duce la leziuni secundare ale pielii, cum ar fi excoriaţiile, care ar putea ascunde leziunile primare ale pielii şi pot conduce la cicatrizare şi hiperpigmentare (Jones et al., 2017).

Pruritul poate fi exacerbat de bolile transmise de ţânţari, cum ar fi virusurile Zika, West Nile, Chikungunya şi denga, toate acestea putând cauza o erupţie maculopapulară pruriginoasă generalizată (He et al., 2017; Cunha et al., 2016; Huang et al., 2016). De asemenea, medicamentul antimalaric clorochină poate induce prurit (Osifo, 1989).

Alergenii din ţânţar

Extractele integrale din corp şi saliva ţânţarilor Aedes aegypti conţin aproximativ 20 de proteine care leagă IgE, dintre care doar zece sunt recunoscute ca alergeni în bazele de date existente. Aceşti alergeni din saliva ţânţarilor pot declanşa atât reacţii cutanate localizate, cât şi reacţii sistemice, deşi reacţiile sistemice sunt rare. În plus, alergenii ar putea fi prezenţi în emanaţiile şi detritusul ţânţarilor. Când aceste particule sunt inhalate, ei pot induce o gamă variată de răspunsuri imune (Wongkamchai et al., 2010; Kausar et al., 2007). Până în prezent, doar un număr limitat dintre aceşti alergeni ai ţânţarilor au fost izolaţi şi caracterizaţi cu succes (tabelul 1) (Cantillo et al., 2016; Cantillo et al., Allergy 2017; Cantillo şi Puerta, 2021).

Cercetările privind reactivitatea încrucişată dintre diferite specii de ţânţari şi dintre ţânţari şi alte surse de alergeni sunt limitate. Cu toate acestea, există dovezi semnificative care sugerează un grad notabil de reactivitate încrucişată între specii de ţânţari şi alte artropode. Acest lucru indică faptul că alergenii găsiţi la ţânţari pot provoca răspunsuri imune similare cu cele induse de alergenii din specii înrudite, ceea ce ar putea complica diagnosticarea şi tratamentul alergiilor (Cantillo et al., Ann Allergy Asthma Immunol 2017).

Alergenii de ţânţar pot fi clasificaţi în două grupe principale: (a) alergeni din salivă şi (b) alergeni proveniţi din corp (Cantillo et al., Allergy 2017). Fiecare grup este asociat cu manifestări clinice distincte ale alergiei la ţânţar. Alergenii din salivă duc de obicei la simptome cutanate care se manifestă la locul înţepăturilor de ţânţar. Aceste reacţii sunt răspunsuri directe la componentele alergenice din saliva ţânţarului. Pe de altă parte, alergenii proveniţi din corp, adesea găsiţi în detritusul şi emanaţiile ţânţarilor, se presupune că declanşează simptome alergice respiratorii prin inhalare. Acest lucru sugerează că diferite părţi ale ţânţarului pot induce reacţii alergice variate, afectând atât pielea, cât şi sistemul respirator (Cantillo et al., Ann Allergy Asthma Immunol 2017).

Alergenii din salivă

Într-o analiză a salivei şi a extractelor de glande salivare de la zece specii de ţânţari distribuite la nivel global, imunoblotarea a detectat aproximativ 16 benzi reactive la IgE, cu dimensiuni cuprinse între 16 şi 95 kDa (Peng et al., 2004). Acest lucru evidenţiază diversitatea şi complexitatea proteinelor alergenice găsite în saliva ţânţarilor din diferite specii. Dintre aceşti alergeni salivari, mai mulţi au fost clasificaţi în grupurile 1-4, cu alergenii din grupul 1 incluzând exemple notabile precum apiraza din salivă (ATP di-fosfohidrolaza) Aed a 1 de la Aedes aegypti. Acesta este singurul alergen din grupul 1 recunoscut oficial de către Comitetul de Nomenclatură a Alergenilor WHO/IUIS. Aed a 1 este o enzimă de 68 kDa care prezintă omologie cu familia de enzime 5'-nucleotidază. Ea joacă un rol funcţional în perturbarea coagulării sângelui prin hidrolizarea ADP şi ATP, molecule eliberate de trombocite şi alte celule pentru a promova agregarea plachetară. Această activitate enzimatică a Aed a 1 ilustrează semnificaţia sa biologică, având impact nu doar asupra răspunsurilor alergenice, ci şi asupra proceselor fiziologice, cum ar fi coagularea sângelui (Champagne et al., 1995; Ribeiro et al., 1984). Din cauza provocărilor în extragerea versiunilor naturale ale acestor proteine, mulţi alergeni salivari, inclusiv Aed a 1, sunt produşi în mod obişnuit ca proteine recombinante pentru cercetare şi scopuri de diagnostic. Această abordare permite studiul detaliat şi dezvoltarea potenţială a terapiilor ţintite sau a testelor de diagnostic pentru alergiile cauzate de înţepăturile de ţânţar.

Alergenii de ţânţar din grupul 2 sunt identificaţi ca aparţinând unei familii de proteine cunoscute sub numele de D7, care sunt esenţiale pentru procesele de hrănire şi reproducere ale ţânţarilor. Aceste proteine sunt eliberate împreună cu saliva în timpul unei înţepături de ţânţar. Structural, proteinele D7 au omologie cu proteina THP12 de la Tenebrio molitor, care aparţine familiei de proteine de legare a feromonilor şi odorantelor. Această similaritate structurală sugerează că proteinele D7 joacă un rol în transportul moleculelor hidrofobe, ajutând ţânţarul să detecteze şi să răspundă la semnalele chimice din mediu. Alergenii din acest grup au fost documentaţi în baza de date a alergenilor WHO/IUIS, inclusiv cei de la Aedes aegypti, Aedes albopictus, Anopheles dirus şi Culex quinquefasciatus (Malafronte et al., 2003). Notabil, Aed a 2 de la Aedes aegypti este o proteină multidomeniu caracterizată prin domenii distincte N-terminal şi C-terminal. Aceste domenii sunt cunoscute pentru capacitatea lor de a lega leucotriene şi amine biogene, care sunt substanţe chimice eliberate de corpul uman ca parte a unui mecanism de protecţie în timpul unei înţepături. Interacţiunea Aed a 2 cu aceste molecule indică rolul său potenţial în modularea răspunsului imun al gazdei în timpul unei înţepături de ţânţar, influenţând astfel severitatea şi tipul reacţiilor alergice (Calvo et al., 2009).

Alergenii din corp

Persoanele alergice prezintă anticorpi IgE care reacţionează împotriva proteinelor de ţânţar provenite din corp, şi nu din salivă. Această dovadă indică faptul că expunerea la alergenii de ţânţar are loc nu numai prin contact direct cu pielea în timpul unei înţepături, ci şi prin căile respiratorii, ceea ce poate duce la diverse manifestări alergice, inclusiv astm şi rinită. Compoziţia alergenilor poate varia în funcţie de probă şi de tehnicile utilizate pentru identificarea moleculelor care leagă IgE.

Alergenii de ţânţar din grupul 8 sunt reprezentaţi de Aed a 8, care face parte din familia foarte conservată a proteinelor de şoc termic 70. Aceste proteine acţionează ca chaperone, asistând la plierea proteinelor şi menţinerea funcţiei biologice corecte în condiţii de stres (Daugaard et al., 2007). Alergeni similari cu Aed a 8 se găsesc în acarienii din praful de casă Dermatophagoides farinae şi în gândaci, indicând un potenţial de reactivitate încrucişată între aceste surse diferite de alergeni (An et al., 2013; Chuang et al., 2010).

Grupul 10 de alergeni din ţânţar include tropomiozina, un alergen bine documentat, găsit într-o varietate de nevertebrate. Tropomiozina este prezentă în mai multe creaturi marine, cum ar fi creveţii, homarii, langustele, crabii, peştii, moluştele şi melcii. Este un alergen comun şi în acarienii din praful de casă, helminţi, gândaci şi diverse insecte. Prezenţa tropomiozinei în aceste surse diverse este un factor-cheie care contribuie la reactivitatea încrucişată observată între ele, ceea ce este semnificativ pentru înţelegerea reacţiilor alergice care pot depăşi o singură sursă de alergen. La ţânţarul Aedes aegypti există 11 gene care codifică diferite variante sau izoforme de tropomiozină. Fiecare dintre aceste variante poate avea proprietăţi alergenice diferite, potenţial am­­pli­ficând complexitatea răspunsurilor alergice la expunerea la ţânţari (Acevedo et al., 2009; Diez et al., 2021).

Variaţiile geografice în răspunsurile imune şi alergice la alergenii din ţânţar au implicaţii semnificative pentru fenomenul de reactivitate încrucişată. În regiunile în care reacţiile alergice cutanate la înţepăturile de ţânţar sunt frecvente, alergenii din saliva de ţânţar sunt în principal implicaţi în răspunsurile încrucişate. În schimb, în zonele tropicale, alergenii derivaţi din corpul ţânţarilor sunt mai frecvent asociaţi cu reactivitatea încrucişată dintre diferite arahnide. Aceste diferenţe au implicaţii clinice importante. De exemplu, în ţările occidentale şi industrializate, preparatele de diagnostic şi imunoterapie care se concentrează pe alergenii salivari pot fi mai relevante datorită rolului lor primar în răspunsurile alergice. În schimb, în regiunile tropicale şi subtropicale, orientarea către alergenii din corp ar putea fi mai eficientă. Această abordare ar putea oferi o strategie mai bună pentru gestionarea alergiilor provocate de ţânţari şi alte arahnide, deoarece preparatele bazate pe corp ar putea fi mai potrivite pentru a aborda provocările alergenice în aceste medii (Peng şi Simons, 1997).

Fiziopatologia pruritului
din înţepătura de ţânţar

Reacţiile rezultate din înţepăturile de ţânţar, deşi nu sunt pe deplin elucidate, se presupune că implică o serie de mecanisme activate de componente din saliva ţânţarului. Aceste reacţii pot fi clasificate în general în trei tipuri: o reacţie determinată de histamină, o reacţie de hipersensibilitate mediată de IgE şi un răspuns inflamator independent de IgE (figura 1) (Vander Does et al., 2022).

Răspunsul histaminergic este datorat histaminei din saliva ţânţarului, care se leagă de receptorii specifici de pe terminaţiile nervoase, reflectând căile pruritice observate în afecţiuni precum urticaria şi mastocitoza. Această legare provoacă prurit local, vasodilataţie şi edem, ducând la formarea de papule. Prezenţa histaminei în saliva ţânţarului este de obicei suficientă pentru a declanşa pruritul. Eficacitatea antihistaminicelor în reducerea dimensiunii papulelor şi a pruritului susţine acest mecanism (Hassan et al., 2014).

Hipersensibilitatea mediată de IgE (tip I) este declanşată de diverse proteine din saliva ţânţarului, cum ar fi proteinele legătoare de odoranţi salivari (de exemplu, Aed a 2, Aed al 2, Ano d 2, Cul q, Cul q 3) şi alte proteine (de exemplu, Aed a 1, Aed a 3, Aed a 4, Aed al 3). Proteinele D7, un subtip de proteine legătoare de odoranţi abundente în saliva ţânţarului, sunt proteine alergenice semnificative în diverse specii de ţânţari (Opasawatchai et al., 2020). Aceste proteine se leagă de amine biogene şi leucotriene, neutralizând activitatea lor pentru a inhiba apărarea imună a gazdei şi a preveni scărpinatul, care altfel ar perturba hrănirea ţânţarului. Anticorpii IgE pregătesc mastocitele pentru eliberarea mediatorilor inflamatori, inclusiv histamină, citokine, triptază şi eicosanoizi, la expunerea la aceste proteine salivare.

Răspunsul inflamator independent de IgE este o reacţie întârziată, care implică fie stimularea directă a mastocitelor de componente din saliva ţânţarului, ducând la degranulare, fie activarea unei cascade inflamatorii de tip Th2. Este caracterizată de un debut mai lent şi poate contribui la persistenţa simptomelor, cum ar fi edemul şi eritemul, după ce reacţia acută iniţială se estompează (Calvo et al., 2009).

Înţelegerea acestor mecanisme este crucială pentru dezvoltarea unor tratamente şi strategii preventive mai eficiente pentru reacţiile la înţepăturile de ţânţar.

Reacţiile amplificate la înţepăturile de ţânţar

Anumite populaţii experimentează reacţii mai severe la înţepăturile de ţânţar decât răspunsurile tipice. Aceste grupuri includ copiii, lucrătorii în aer liber cu expunere frecventă şi persoane care nu au fost anterior expuse speciilor locale de ţânţari. Astfel de răspunsuri exagerate nu sunt doar mai intense, ci şi mai prelungite, comparativ cu cele de la populaţia generală.

Aceste reacţii accentuate se pot manifesta şi la persoane cu anumite afecţiuni, în special cele care implică tulburări ale sistemului imunitar. În astfel de cazuri, răspunsul imun este adesea dereglat, ceea ce poate exacerba reacţia corpului la alergenii din saliva ţânţarului. Acest lucru poate duce la reacţii mai severe ale pielii, eritem şi disconfort şi, în unele cazuri, reacţii sistemice care depăşesc locul localizat al înţepăturii.

Înţelegerea variabilităţii reacţiilor în rândul diferitelor populaţii ajută la identificarea celor cu risc mai mare şi la adaptarea strategiilor de prevenţie şi tratament, în consecinţă. De asemenea, subliniază importanţa cercetărilor suplimentare asupra mecanismelor imunologice care contribuie la aceste răspunsuri exagerate la înţepăturile de ţânţar.

Copiii

Copiii sunt deosebit de susceptibili la reacţii severe la înţepăturile de ţânţar, care se pot manifesta în diverse forme, inclusiv urticarie – caracterizată prin grupuri neregulate de papule pruritice – şi sindromul skeeter (urticarie papulară), o reacţie inflamatorie locală pronunţată (Simons şi Peng, 1999). Această afecţiune se caracterizează prin eritem localizat, căldură, edem şi prurit la locul înţepăturii de ţânţar. De asemenea, poate fi însoţită de simptome sistemice precum febră şi, ocazional, limfadenopatie. Sindromul skeeter apare de obicei în câteva ore de la înţepătura de ţânţar, ceea ce îl distinge de celulită, care se dezvoltă mai lent şi are un curs mai extins al simptomelor. Simptomele sindromului skeeter se rezolvă de obicei în 3-10 zile. Sindromul este mediat în principal de anticorpii IgE şi IgG sensibilizaţi împotriva componentelor din saliva de ţânţar. Este mai comun la persoanele imunocompromise şi la imigranţi care sunt înţepaţi de speciile locale de ţânţari la care nu au fost expuşi anterior. Copiii atopici sunt, de asemenea, mai predispuşi să experimenteze reacţii locale mari sau neobişnuite la înţepăturile de ţânţar (Tatsuno et al., 2016). Această vulnerabilitate crescută la copii – mai ales cei cu afecţiuni atopice – subliniază necesitatea unei monitorizări vigilente şi a măsurilor preventive în medii unde expunerea la ţânţari este probabilă. Înţelegerea acestor reacţii şi mecanismele lor subiacente poate ajuta în dezvoltarea unor tratamente ţintite şi strategii preventive pentru a proteja populaţiile pediatrice aflate la risc de reacţii severe la înţepăturile de ţânţar.

Virusul Epstein-Barr

Virusul Epstein-Barr (EBV) este unul dintre cele mai frecvente virusuri umane la nivel mondial. Se estimează că peste 90% dintre adulţi la nivel global au fost infectaţi cu EBV la un moment dat în viaţa lor. Afecţiunea cunoscută sub numele de boala HMB-EBV-NK (HEN) reprezintă o interacţiune complexă între hipersensibilitatea la înţepăturile de ţânţar (hypersensitivity to mosquito bites; HMB), infecţia cu virusul Epstein-Barr (EBV) şi o tulburare proliferativă a limfocitelor natural killer (NK). Această triadă, când este prezentă la un singur pacient, duce la reacţii deosebit de severe la înţepăturile de ţânţar, care depăşesc cu mult răspunsurile alergice tipice. Reacţia locală la înţepăturile de ţânţar la pacienţii cu HEN poate fi extremă, rezultând în simptome precum bule, ulceraţii sau chiar necroză tisulară. Această reacţie exagerată este iniţiată în principal de limfocitele T CD4+. Există, de asemenea, un răspuns amplificat al limfocitelor NK la componentele din saliva de ţânţar, ceea ce exacerbează şi mai mult severitatea reacţiei. Prezenţa EBV pare să joace un rol crucial în modularea răspunsului sistemului imunitar, posibil afectând funcţiile şi interacţiunile limfocitelor NK cu limfocitele T, sporind astfel hipersensibilitatea la înţepăturile de ţânţar. Ma­nage­men­tul şi tratamentul bolii HEN necesită o abordare mul­­ti­dis­ci­plinară, ţinând cont atât de aspectele imunologice, cât şi de infecţia virală (Yamada et al., 2021).

Sindromul Wells

Sindromul Wells, cunoscut şi sub numele de celulită eozinofilică, este o afecţiune cutanată caracterizată prin leziuni roşii, violacee şi cu vezicule, care sunt de obicei foarte pruriginoase. Cauza exactă a sindromului Wells rămâne neclară, dar există o asociere notabilă între înţepăturile de ţânţar şi exacerbarea sau declanşarea potenţială a bolii la unii pacienţi. Limfocitele T CD4+, care sunt cruciale în medierea răspunsurilor imune, pot juca un rol semnificativ în patologia sindromului Wells, în special privind modul în care corpul reacţionează la alergenii din saliva ţânţarului. Se presupune că aceste limfocite T ar putea contribui la proliferarea eozinofilelor, exacerbând reacţia pielii şi ducând la leziunile caracteristice ale bolii Wells (Koga et al., 2010).

Bolile hematologice maligne

Pacienţii cu afecţiuni hematologice maligne, cum ar fi leucemia limfocitară cronică (LLC) şi limfomul cu celule din manta (LCM), adesea manifestă răspunsuri imune exagerate la înţepăturile de ţânţar. Această reactivitate crescută este caracterizată prin papule şi placarde roşii, pruriginoase, care se dezvoltă la locul înţepăturii. Ipoteza principală privind răspunsul imun la aceşti pacienţi sugerea­ză că limfocitele T CD4+ joacă un rol crucial. După o înţepătură de ţânţar, aceste celule T pot prolifera anormal, ceea ce poate duce la o producţie crescută de interleukină 4 (IL-4), o citokină care promovează diferenţierea şi creşterea limfocitelor B şi poate influenţa răspunsul imun, contribuind potenţial la severitatea reacţiei. Există rapoarte care sugerează că înţepăturile de ţânţar pot fi asociate cu dezvoltarea limfoamelor difuze cu limfocite B mari primare cutanate la unii pacienţi. Această posibilă legătură subliniază o interacţiune complexă între factorii de mediu (cum ar fi înţepăturile de ţânţar) şi malignitatea subiacentă, care ar putea influenţa cursul bolii sau se poate manifesta prin complicaţii secundare. Aceste ob­­ser­­vaţii subliniază interacţiunea complexă dintre siste­mul imunitar şi factorii de mediu, cum ar fi înţepăturile de ţânţar, la pacienţii cu afecţiuni hematologice subiacen­te. Răspunsul exagerat nu complică doar managementul clinic al bolii lor primare, dar poate reprezenta şi un risc pentru complicaţii suplimentare, cum ar fi dezvoltarea malignităţilor secundare ale pielii (Barzilai et al., 1999).

Virusul imunodeficienţei umane (HIV)

Pacienţii cu HIV sunt adesea mai susceptibili la reacţii severe la înţepăturile de ţânţar, manifestând o sensibilitate crescută comparativ cu populaţia generală. O tulburare cutanată în mod particular observată la pacienţii cu HIV este erupţia papulară pruriginoasă (EPP), care se manifestă prin multiple papule pruriginoase, fiind o patologie dermatologică frecventă la pacienţii cu HIV. Papulele sunt de obicei răspândite şi persistente. Deşi etiologia directă a EPP nu este bine înţeleasă, este considerată una dintre cele mai frecvente tulburări cutanate la persoanele infectate cu HIV. Posibili factori declanşatori ar fi nivelurile mai crescute de IgE, nivelurile mai scăzute de limfocite T CD4+ şi dereglarea imună prezentă la pacienţii cu HIV (Jiamton et al., 2014; Rosatelli et al., 2001).

Abordări terapeutice

Prima abordare terapeutică în cazul înţepăturilor de ţânţar este prevenţia. Aceasta este cea mai eficientă metodă pentru a evita reacţiile alergice şi disconfortul asociate cu aceste înţepături, fiind esenţială în gestionarea potenţialelor complicaţii. Prevenţia include utilizarea de repelenţi de insecte, purtarea de îmbrăcăminte care acoperă cât mai mult corpul şi evitarea expunerii în zonele cu densitate mare de ţânţari, mai ales în perioadele de vârf al activităţii acestora.

Când evitarea înţepăturilor de ţânţar nu este posibilă, utilizarea antihistaminicelor de generaţia a doua poate reduce eficient reacţiile locale ale pielii. Această abordare este deosebit de benefică pentru persoanele care ex­peri­­men­tea­ză o hipersensibilitate semnificativă, ca­rac­te­ri­za­tă prin papule mai mari de 5 mm.

Tratamente topice

Tratamentele topice oferă diverse moduri de gestionare a disconfortului cauzat de înţepăturile de ţânţar, abordând diferite mecanisme ale pruritului şi furnizând ameliorare atât prin metode de încălzire, cât şi de răcire. Fie că este vorba de intervenţii farmaceutice sau dispozitive fizice, aceste metode ajută la controlul simptomelor imediate. Studiile au arătat că aplicarea repetată a căldurii poate reduce pruritul. Această metodă funcţionează probabil prin activarea TRPV1 (Canal Cationic Transient Receptor Potential Subfamilia V Membru 1), care influenţează receptorul activat de proteinază 2 (PAR-2) pe fibrele nervoase de tip C, ducând la o reducere a pruritului. Dispozitivele medicale care generează descărcări electrice locale pentru a produce căldură la nivelul pielii sunt, de asemenea, eficiente (Yosipovitch et al., 2007). Pe de altă parte, aplicarea tratamentelor reci poate reduce, de asemenea, mâncărimea prin activarea TRPM8 (Transient Receptor Potential Melastatin 8), un canal ionic găsit în terminaţiile nervoase aferente periferice. Când este activat de mentol sau de temperaturi scăzute, TRPM8 inhibă atât căile pruritice histaminergice, cât şi pe cele nonhistaminergice (Palkar et al., 2018).

Pe lângă tratamentele bine stabilite pentru simptomele înţepăturilor de ţânţar, au fost sugerate mai multe metode alternative, deşi pentru acestea lipsesc dovezi ştiinţifice extinse privind eficacitatea lor specifică împotriva pruritului şi inflamaţiei induse de înţepăturile de ţânţar.

Glucocorticoizii: aceştia sunt agenţi antiinflamatori puternici care vizează o gamă largă de căi inflamatorii, inclusiv cele implicate în prurit. În ciuda eficacităţii percepute, există o lipsă surprinzătoare de studii clinice controlate care să evalueze specific eficacitatea lor în ameliorarea simptomelor înţepăturilor de ţânţar.

Loţiunea cu calamină: folosită frecvent pentru a calma mâncărimile şi disconfortul din diverse cauze, inclusiv înţepăturile/muşcăturile de insecte, deşi eficacitatea sa specifică pentru înţepăturile de ţânţar nu este bine documentată în studiile clinice.

Pramoxina sau lidocaina: acestea sunt anestezice locale care pot oferi o ameliorare temporară a pruritului prin amorţirea pielii.

Bicarbonatul de sodiu: este uneori aplicat sub formă de pastă pe înţepăturile de insecte pentru a ameliora pruritul prin proprietăţile sale uşor antiinflamatoare.

Antagoniştii receptorilor pentru leukotriene: aceste medicamente, utilizate în mod obişnuit pentru gestionarea astmului şi alergiilor, ar putea fi eficiente pentru reacţiile la înţepăturile de ţânţar, ceea ce sugerează necesitatea unor cercetări suplimentare în acest domeniu.

Instrumente de sucţiune: dispozitive concepute pentru a extrage saliva ţânţarului din locul înţepăturii cu scopul de a reduce potenţial reacţiile induse de salivă; eficacitatea lor nu a fost confirmată prin studii clinice riguroase, randomizate şi în orb.

Imunoterapia cu alergen

Imunoterapia utilizând extractul integral de ţânţar reprezintă o abordare interesantă pentru a reduce potenţial sensibilitatea la înţepăturile de ţânţar. Această metodă implică expunerea indivizilor la doze treptat crescătoare de alergeni de ţânţar, având ca scop desensibilizarea sistemului imunitar la alergenii prezenţi în saliva ţânţarului sau alte componente. Deşi această strategie este similară cu alte forme de imunoterapie utilizate pentru alergii precum cele la polenuri, acarieni sau animale, aplicarea ei pentru înţepăturile de ţânţar este încă în stadii experimentale. Studiile iniţiale au arătat rezultate promiţătoare, sugerând că imunoterapia cu extract integral de ţânţar ar putea să diminueze frecvenţa şi severitatea reacţiilor alergice la înţepăturile de ţânţar. În ciuda acestor rezultate promiţătoare, dovezile rămân insuficiente pentru a dovedi în mod concludent eficacitatea şi siguranţa acestui tratament. Numărul limitat de studii şi metodologiile lor variate contribuie la lipsa de date robuste care să susţină utilizarea pe scară largă (Srivastava et al., 2007; Cantillo et al., 2023).

Omalizumab

Omalizumab, un anticorp monoclonal anti-IgE, pare o alternativă promiţătoare pentru prevenirea anafilaxiei, inclusiv în cazurile legate de înţepăturile de ţânţar.

Într-un raport de caz, un pacient care anterior a experimentat reacţii anafilactice sistemice la înţepăturile de ţânţar a arătat o îmbunătăţire semnificativă după tratamentul cu omalizumab. Pacientului i-au fost administrate 300 mg de omalizumab subcutanat la fiecare patru săptămâni pe o perioadă de trei luni. Remarcabil, în timpul şi după tratament, pacientul nu a experimentat nicio reacţie anafilactică sau chiar reacţii locale uşoare la înţepăturile de ţânţar, indicând un efect terapeutic profund (Meucci et al., 2021).

Concluzii

Pruritul indus de înţepăturile de ţânţar rezultă în principal din reacţia locală a corpului la componentele din saliva ţânţarului. Patofiziologia acestor reacţii nu este pe deplin înţeleasă, dar se crede că mai multe mecanisme contribuie. Saliva de ţânţar conţine numeroşi alergeni, care sunt încă în curs de caracterizare. Datorită naturii omniprezente a ţânţarilor şi rolului lor semnificativ în transmiterea bolilor la nivel global, este crucial pentru furnizorii de servicii medicale să înţeleagă cum să prevină şi să trateze eficient înţepăturile de ţânţar. Pentru aceasta se pot utiliza măsuri preventive sau diferite opţiuni de tratament sistemic sau topic. Studii suplimentare sunt necesare pentru a explora şi valida tratamente farmaceutice topice mai eficiente care ar putea atenua simptomele înţepăturilor de ţânţar mai eficient şi a preveni rezultatele cronice. Nereuşita de a trata adecvat pruritul şi inflamaţia induse de înţepăturile de ţânţar poate duce la complicaţii mai severe, cum ar fi schimbările secundare de pigmentare, cicatrizarea şi infecţiile bacteriene datorate deteriorării pielii. Înţelegerea şi abordarea acestor aspecte ale reacţiilor la înţepături de ţânţar sunt esenţiale pentru reducerea poverii simptomelor şi prevenirea complicaţiilor secundare, contribuind la o gestionare mai bună a riscurilor de sănătate asociate cu înţepăturile de ţânţar.    

Autor pentru corespondenţă: Laura Haidar E-mail: haidar.laura@umft.ro

CONFLICT DE INTERESE: niciunul declarat.

SUPORT FINANCIAR: niciunul declarat.

Acest articol este accesibil online, fără taxă, fiind publicat sub licenţa CC-BY.