Biomarkerii în dermatita atopică – de la eterogenitate la medicina de precizie

Introducere

Dermatita atopică (DA) este o afecțiune cutanată inflamatorie cronică recidivantă, caracterizată prin prurit persistent și o evoluție variabilă, determinată de interacțiuni complexe între factori genetici, disfuncția barierei cutanate și dereglări ale răspunsului imun. Înțelegerea modernă a bolii a fost semnificativ extinsă prin studii asupra mecanismelor imunologice și ale funcției de barieră, precum și prin cercetări genetice și epidemiologice care au evidențiat dinamica evoluției bolii și asocierea acesteia cu alte afecțiuni atopice.

În practica clinică actuală, evaluarea severității dermatitei atopice se bazează în principal pe scoruri clinice, precum EASI sau SCORAD, care, deși sunt utile, nu reflectă în mod adecvat diversitatea mecanismelor moleculare implicate în patogeneză și pot fi influențate de variabilitatea interpretării clinice⁽¹⁾. În plus, eterogenitatea semnificativă a bolii determină răspunsuri diferite la tratament, ceea ce limitează eficiența abordărilor terapeutice standardizate⁽²⁾.

Dezvoltarea terapiilor moderne, în special a celor biologice și a moleculelor mici care vizează căi imune specifice, a evidențiat necesitatea identificării unor instrumente obiective pentru caracterizarea pacienților și optimizarea tratamentului⁽¹⁾. În acest context, biomarkerii au devenit un element central al cercetării, fiind definiți ca indicatori măsurabili ai proceselor biologice sau patologice și ai răspunsului la intervenții terapeutice⁽²⁾. Utilizarea acestora permite nu doar evaluarea activității bolii, ci și identificarea endotipurilor imunologice distincte, contribuind la o mai bună clasificare a pacienților în funcție de mecanismele patogenice și profilul biomarkerilor⁽²⁾.

Biomarkerii joacă un rol esențial în dermatita atopică, fiind implicați în identificarea persoanelor la risc, în stabilirea diagnosticului, în aprecierea severității bolii și în monitorizarea răspunsului la tratament, precum și în predicția evoluției și a comorbidităților asociate. Cu toate acestea, caracteristicile și utilitatea lor clinică nu sunt încă pe deplin elucidate, iar validarea acestora rămâne un obiectiv important al cercetărilor actuale⁽²⁾.

Eterogenitatea dermatitei atopice – de la fenotip la endotip

Dermatita atopică (DA) prezintă un fenotip clinic complex, caracterizat prin simptome și parcursuri evolutive diverse. Această eterogenitate determină răspunsuri variabile la tratamentele convenționale, cu risc de reacții adverse asociate dozelor terapeutice crescute la pacienții cu răspuns clinic insuficient. Medicina de precizie urmărește administrarea medicamentului potrivit, în doza corectă, pacientului adecvat, la momentul optim, biomarkerii având un rol esențial în acest proces⁽³⁾.

Managementul DA utilizează frecvent o abordare universal valabilă, bazată în principal pe evaluarea clinică a medicului și pe severitatea bolii. În practica clinică actuală sunt utilizate pe scară largă sisteme de evaluare a severității, precum Eczema Area and Severity Index (EASI) și SCORing Atopic Dermatitis (SCORAD). Totuși, aceste instrumente nu reflectă endofenotipurile detaliate și există un potențial de interpretare subiectivă din partea clinicianului. Prin urmare, este necesară dezvoltarea unor noi biomarkeri pentru a clasifica cu acuratețe endofenotipurile DA.

Recunoașterea caracterului evolutiv al endofenotipurilor dermatitei atopice ar putea permite identificarea mai precisă a subgrupurilor de pacienți, îmbunătățind predicția răspunsului terapeutic, analiza raportului risc-beneficiu și reducerea efectelor adverse la pacienții puțin probabil să beneficieze de anumite tratamente. Această abordare subliniază necesitatea implementării conceptului de medicină de precizie în managementul DA, evidențiind rolul biomarkerilor avansați și al strategiilor terapeutice personalizate⁽¹⁾.

Eforturile de dezvoltare a noilor terapii pentru dermatita atopică s-au concentrat asupra ameliorării simptomelor și prevenirii exacerbărilor, însă adesea neglijează afecțiunile atopice asociate, precum marșul atopic (MA), care include astmul alergic, rinita alergică și alergiile alimentare. Tratarea acestora ca boli separate poate fi utilă pentru dezvoltarea unor terapii specifice pentru fiecare, însă poate ignora conceptul de modificare a bolii în DA. În pofida existenței mai multor studii de cohortă⁽⁴⁾, există în continuare un deficit de biomarkeri clinici și de laborator care să permită identificarea pacienților cu risc crescut de MA⁽⁴⁾. Nu toți pacienții care prezintă DA cu debut precoce evoluează prin marș atopic, dar provocarea constă în identificarea celor cu risc maxim și în dezvoltarea unor strategii terapeutice și preventive personalizate.

Pentru a înțelege pe deplin traseul alergic de la nivel cutanat până la mucoasa căilor aeriene superioare și inferioare, este necesară o înțelegere aprofundată a endotipurilor și fenotipurilor DA pediatrice, a disfuncției barierei cutanate și a proceselor imune înnăscute și adaptive implicate în protecția suprafețelor de barieră împotriva inflamației și sensibilizării la alergeni⁽¹⁾.

Dermatita atopică prezintă variații semnificative în funcție de vârstă, ceea ce reflectă existența unor fenotipuri distincte între copii și adulți. Deoarece copiii nu pot fi considerați adulți în miniatură, mecanismele patogenice implicate în dermatita atopică pediatrică diferă de cele observate la adulți. La sugari și copii mici cu debut recent al bolii, infiltratele cutanate sunt caracterizate prin predominanța celulelor T și dendritice, cu polarizare imună de tip Th2/Th22 și expresie crescută a IL-31, similară cu cea observată la adulți.

Cu toate acestea, profilul imun sistemic diferă semnificativ, deoarece în sângele copiilor mici sunt prezente predominant celule Th2 CLA+ CD4+, în timp ce subpopulațiile Th2 CLA-, CD8+ și Th22, frecvent întâlnite la adulți, sunt absente. De asemenea, în dermatita atopică pediatrică cu debut precoce lipsește răspunsul Th1 caracteristic formelor adulte, fiind în schimb evidențiate activări ale altor căi imune. La copiii mici, atât pielea lezională, cât și cea nonlezională prezintă o expresie crescută a filagrinei, în ciuda unei pierderi transepidermice de apă marcante. Această observație sugerează că defectele barierei cutanate în dermatita atopică infantilă nu sunt determinate exclusiv de filagrină, ci implică și alte componente structurale sau funcționale ale epidermei. Aceste diferențe imunologice și structurale subliniază existența unor fenotipuri dependente de vârstă și evidențiază necesitatea dezvoltării unor biomarkeri specifici pentru fiecare categorie de pacienți. Un alt aspect important al fenotipurilor dermatitei atopice este relația acesteia cu dezvoltarea altor afecțiuni atopice. Dermatita atopică apare frecvent precoce și precedă debutul alergiilor alimentare, al astmului și al rinitei alergice, sugerând rolul său de „poartă de acces” pentru sensibilizarea alergică sistemică. Acest fenomen este descris prin conceptul de marș atopic, care implică o succesiune de afecțiuni mediate IgE⁽¹⁾.

Deși nu toți pacienții urmează această evoluție, existența unor fenotipuri distincte, cu risc diferit de progresie, subliniază importanța identificării precoce a acestor subgrupuri. În acest sens, intervenția timpurie în dermatita atopică ar putea avea un rol esențial în prevenirea dezvoltării comorbidităților atopice.

Tipuri de biomarkeri în dermatita atopică

Clasificarea fenotipurilor clinice ale dermatitei atopice a fost îmbunătățită în ultimii ani, iar caracterizarea endotipurilor bazată pe biomarkeri rămâne într-un stadiu de dezvoltare. Integrarea acestor biomarkeri în practica clinică necesită un proces riguros de validare, care reprezintă o etapă esențială pentru utilizarea lor în mod curent.

Există deja biomarkeri cu aplicabilitate clinică, precum TARC (thymus and activation-regulated chemokine), care ilustrează utilitatea practică a acestor instrumente în evaluarea pacienților (tabelul 1, figura 1). Cu toate acestea, majoritatea biomarkerilor propuși până în prezent nu sunt încă implementați pe scară largă, deoarece dovezile privind eficacitatea lor clinică sunt în curs de acumulare. În acest context, dezvoltarea continuă a biomarkerilor rămâne esențială, deoarece oferă oportunitatea identificării unor noi endotipuri și susține dezvoltarea unor strategii terapeutice mai bine adaptate particularităților individuale ale bolii.

Biomarkeri de screening

Utilizarea biomarkerilor de screening pentru a identifica persoanele cu risc ridicat câștigă teren datorită potențialului de a prezice DA, de a întrerupe ciclul cronic al acesteia și de a preveni marșul atopic (MA). Biomarkerii de screening pentru DA infantilă pot identifica persoanele la risc, oferind o abordare proactivă în managementul bolii. Studiile sugerează că intervențiile timpurii, precum aplicarea produselor hidratante (emoliente) la nou-născuții cu antecedente familiale de DA, ar putea întârzia debutul bolii, deși dovezile sunt variabile⁽⁵⁾. Identificarea unor biomarkeri eficace sau a unor combinații ale acestora ar putea permite intervenții timpurii. Recent, monitorizarea pierderii de apă transcutanate (TEWL) s-a impus ca un biomarker neinvaziv promițător în acest scop⁽⁶⁾. TEWL reprezintă cantitatea de apă care se evaporă de la suprafața pielii și oferă o măsură fiziologică obiectivă a integrității barierei epidermice, fiind exprimată în g/m²/h⁽⁷⁾. Valorile crescute ale TEWL reflectă o alterare a barierei cutanate și o permeabilitate crescută a pielii, aspect frecvent întâlnit la pacienții cu dermatită atopică. Numeroase studii au demonstrat că pacienții cu dermatită atopică prezintă valori crescute ale TEWL, iar acest parametru a fost investigat și ca potențial marker predictiv al bolii. De exemplu, valori crescute ale TEWL în primele zile sau luni de viață au fost asociate cu un risc crescut de dezvoltare ulterioară a dermatitei atopice și chiar cu sensibilizarea alergică. Cu toate acestea, rezultatele studiilor nu sunt uniforme, existând variații în funcție de populația analizată, momentul evaluării și regiunea cutanată testată.

În plus, măsurarea TEWL poate fi influențată de factori externi, precum temperatura, umiditatea sau fluxul de aer, dar și de factori individuali, inclusiv vârsta sau comportamentul copilului în timpul evaluării. Aceste limitări subliniază necesitatea standardizării metodei și a interpretării rezultatelor. În ciuda acestor variabilități, TEWL rămâne un instrument valoros pentru evaluarea funcției barierei cutanate și un biomarker promițător în identificarea precoce a pacienților cu risc de dermatită atopică⁽⁸⁾.

Studiile la nivel de genom au asociat mai multe gene cu dezvoltarea DA, în special filagrina, aproximativ 30% dintre pacienți prezentând mutații ale acesteia⁽⁹⁾. Atunci când nivelul FLG este scăzut, pH-ul pielii crește prin pierderea aminoacizilor acizi. Principalii produși de degradare ai FLG sunt acidul urocanic (UCA) și acidul pirolidon-carboxilic (PCA). PCA și UCA sunt componente majore ale NMF. Acești produși de degradare ai FLG sunt utilizați frecvent ca biomarkeri, deoarece pot fi prelevați din stratul cornos ca metodă de măsurare a expresiei FLG. În studiul danez menționat anterior, probele de STS obținute la vârsta de 2 luni au arătat că nivelurile scăzute de UCA au crescut riscul de DA, observându-se niveluri reduse de UCA la copiii cu debut al dermatitei atopice înainte de vârsta de 6 luni⁽¹⁰⁾. Screeningul pentru mutațiile genei filagrinei și ale altor proteine cutanate ar putea identifica persoanele cu risc crescut de dermatită atopică sau de alergii conexe, precum cele din cadrul marșului atopic (figura 2).

Inhibitorul de serin-protează de tip Kazal 5 (SPINK5) și limfopoietina stromală timică (TSLP) sunt considerate potențiali biomarkeri de screening pentru DA, similar proteinelor epidermice de tip filagrină⁽¹¹⁾. Mai mult, nivelurile crescute de IgE în sângele din cordonul ombilical în timpul sarcinii, alterările genotipului limfotoxinei alfa și ale genotipului FcεR1-beta au fost toate asociate cu dermatita atopică la copil, indicând faptul că pot fi utilizate ca biomarkeri de screening pentru această boală.

Biomarkeri de diagnostic

Deoarece diagnosticul DA se bazează în principal pe caracteristici clinice și morfologice, în prezent nu există niciun biomarker care să valideze acest diagnostic. Caracteristicile clinice standardizate ale dermatitei atopice la sugari, copii și adolescenți au fost utilizate drept criterii de diagnostic. Cercetările privind biomarkerii de diagnostic pentru ambele subtipuri sunt încă în desfășurare, nu au apărut încă biomarkeri candidați.

În locul unor biomarkeri de diagnostic definitiv, au fost dezvoltați biomarkeri pentru diagnosticul diferențial al DA. Gena anhidrazei carbonice II (CA II) este puternic exprimată în bolile eczematoase, ceea ce poate ajuta la excluderea afecțiunilor care mimează DA, cum ar fi psoriazisul. Proteina NELL 2 (Nel-like protein 2), specifică neuronilor, este puternic exprimată în epidermul pacienților cu DA, ceea ce reflectă simptomul principal al bolii declanșat de prurit. Pe lângă această nouă entitate moleculară, au fost investigate și alte căi de prelevare a probelor, dincolo de piele sau sânge. Analiza profilului lipidic urinar, utilizând cromatografia lichidă cuplată cu spectrometria de masă în tandem (LC-MS/MS), a arătat că prostaglandinele, precum PGF2α, PGE2, PGD2, și metaboliții acidului arahidonic au fost crescute în urina pacienților cu DA⁽¹²⁾.

Biomarkeri de severitate

Printre cei mai relevanți biomarkeri de severitate se numără chemokina reglată prin activare și exprimată în timus (TARC), chemokina derivată din macrofage (MDC), chemokina care atrage celulele T cutanate (CTACK), eotaxina/CCL26,33 IL-13, IL-31, IL-33, IL-22, IL-18, IL-19, IL-16, chemokina pulmonară reglată prin activare (PARC), periostina, S100A7/8/9/12, MMP8/9/1210 și lactat dehidrogenaza (LDH). În plus, s-a raportat că neurotoxina derivată din eozinofile (EDN) serică și antigenul carcinomului cu celule scuamoase 2 (SCCA 2) seric se corelează pozitiv cu severitatea DA. RAB25, un biomarker de severitate promițător, reprezintă afectarea funcției de barieră epidermică în DA. Studii recente au arătat că expresia RAB25 în piele este semnificativ mai scăzută la pacienții cu DA și se corelează negativ cu scorul EASI. Împreună cu datele clinice, RAB25 a fost coexprimat cu filagrina, indicând faptul că acesta reflectă patogeneza-cheie a DA. În plus, RAB25 este implicat în reglarea traficului vezicular intracelular și în procesele de diferențiere keratinocitară, sugerând un rol important în menținerea integrității barierei cutanate. Scăderea expresiei acestuia poate contribui la perturbarea maturării granulelor keratohialine și la alterarea organizării stratului cornos, mecanisme esențiale în patogeneza dermatitei atopice. De asemenea, modificările expresiei RAB25 pot reflecta nu doar disfuncția barierei cutanate, ci și gradul de activitate inflamatorie, ceea ce susține utilitatea sa ca biomarker integrativ. Prin urmare, RAB25 are potențialul de a fi utilizat atât în evaluarea severității bolii, cât și în monitorizarea răspunsului terapeutic, fiind un candidat promițător pentru integrarea în strategiile de medicină de precizie în dermatita atopică⁽¹³⁾.

Recoltarea probelor de piele, sânge sau țesut ombilical de la pacienții cu DA este simplă pentru cercetare, însă studiile de cohortă pe scară largă sunt limitate din cauza dificultăților de desfășurare a cercetării prospective și a preocupărilor legate de metodele invazive. Au fost investigate activ metode de prelevare neinvazive, inclusiv tape stripping (prelevarea cu bandă adezivă) și patch-uri cu microace, pentru a surprinde nu doar peisajul imunologic al DA, ci și pentru a prezice dezvoltarea bolii. Recent, Andersson et al. (2022) au demonstrat posibilitatea utilizării tape strippingului pentru a capta biomarkeri imunologici precum TARC și CTACK, despre care se sugerează că se corelează mai bine cu severitatea clinică a dermatitei atopice⁽¹⁴⁾. Un alt studiu a arătat că tape strippingul efectuat la sugari de 2 luni ar putea fi utilizat pentru a prezice dezvoltarea DA. Pe lângă tape stripping, care colectează informații în principal din stratul cornos, patch-ul cu microace încărcate cu acid hialuronic (HA-MN) este propus ca o tehnică noninvazivă de eșantionare a pielii. Lee și colab. (2020) au arătat că HA-MN-urile sunt superioare tape strippingului în ceea ce privește achiziția de proteine din piele. De asemenea, citokinele Th2 definitorii (de exemplu, IL-4 şi IL-13) au fost ușor detectate cu HA-MN, deoarece penetrarea microacelor ajunge până la 650 µm fără a cauza durere.

Pe lângă biomarkerii imunologici, sensibilizarea la fungi comensali precum Malassezia poate reflecta severitatea bolii, IgE specifică fiind propusă ca potențial biomarker. De asemenea, sensibilizarea la autoproteine poate defini un fenotip distinct de dermatită atopică. Totuși, utilitatea acestor biomarkeri rămâne limitată în practica clinică, unde evaluarea eficacității tratamentului se bazează predominant pe aprecierea clinică și percepția pacientului.

Biomarkeri de monitorizare

În ciuda eterogenității fenotipurilor clinice ale DA, cronicitatea și recurența sunt comune tuturor subtipurilor, fiind propuși numeroși biomarkeri de monitorizare pentru a urmări activitatea bolii în timp, reflectând progresia naturală a DA. Nivelul seric al IgE total este cel mai frecvent evaluat marker serologic în context clinic și în studiile clinice, totuși nivelurile sale pot fi normale la pacienții cu DA intrinsecă, ceea ce indică faptul că acesta ar putea să nu fie cel mai bun indicator al activității sau severității bolii. Pe lângă nivelul IgE total, proteina cationică a eozinofilelor (ECP) și TARC au fost identificate ca biomarkeri pentru evaluarea activității bolii⁽¹⁾. Mai exact, TARC este în prezent cel mai precis și eficient biomarker. Deși nivelurile TARC se corelează cu activitatea DA, acestea variază între pacienții care au același scor de severitate. Se consideră că variațiile individuale ale nivelurilor TARC rezultă din procesele patogenice diverse implicate în DA. Pentru a depăși limitările utilizării unui singur biomarker, un studiu-pilot recent efectuat la 17 pacienți cu DA a dezvoltat un panel de biomarkeri care include TARC, PARC, IL-22 și IL-2R solubil, demonstrând o corelație ridicată (0,86) cu severitatea bolii. Acest panel a fost ulterior validat în cohorte mai mari, pentru a evalua eficacitatea diferitelor terapii pentru DA⁽¹⁵⁾. Utilizarea unui panel de biomarkeri oferă o abordare mai precisă pentru monitorizarea DA, surprinzând patogeneza sa complexă. Deși probele serologice sunt convenabile pentru colectare, analiză și interpretare, leziunile cutanate conțin cele mai multe date esențiale privind patogeneza dermatitei atopice.

 Pruritul cronic sever este un factor important în determinarea severității DA. Din cauza cercului vicios „mâncărime-scărpinat”, pruritul poate cauza tulburări de somn și o funcționare zilnică deficitară, diminuând calitatea vieții pacienților și agravând severitatea leziunilor cutanate. IL-31, recunoscută drept un mediator-cheie în DA, considerată un potențial biomarker de cuantificare a pruritului, rămâne un subiect care necesită validare prin studii suplimentare.

Biomarkeri de predicție și prognostic

Conform unui sondaj Delphi realizat în rândul experților internaționali, biomarkerii predictivi și prognostici au cea mai mare relevanță în managementul dermatitei atopice⁽¹⁶⁾. Studiile epidemiologice arată că progresia bolii și apariția comorbidităților, precum marșul atopic, afectează doar anumite subgrupuri de pacienți, subliniind necesitatea identificării unor biomarkeri capabili să prezică traiectoria bolii încă din copilărie.

În prezent există un deficit de biomarkeri fiabili pentru identificarea pacienților cu risc de progresie către marșul atopic. Cu toate acestea, mai multe studii de cohortă au evidențiat factori de risc constanți, precum mutațiile filagrinei, polisensibilizarea, debutul precoce, durata îndelungată și severitatea bolii, precum și antecedentele atopice familiale. Aceste observații sugerează că aprofundarea relației dintre dermatita atopică și marșul atopic ar putea îmbunătăți înțelegerea mecanismelor imunologice implicate. Potențialii biomarkeri candidați pentru predicția MA sunt în prezent sub investigație (tabelul 2). Proteina de legare a acizilor grași 5 (FABP5) a fost propusă ca un potențial biomarker implicat în progresia dermatitei atopice către marșul atopic. Studiile au evidențiat o expresie crescută a FABP5 la pacienții cu dermatită atopică ce dezvoltă marș atopic, comparativ cu cei fără progresie și cu subiecții sănătoși. Această expresie crescută a fost observată atât în piele, cât și în celulele T și a fost asociată cu niveluri crescute de IL-17A. Reducerea experimentală a FABP5 a determinat scăderea expresiei IL-17A, sugerând o relație funcțională între aceste două componente. Aceste date indică faptul că FABP5 ar putea contribui la amplificarea răspunsului Th17 și ar putea avea un rol important în progresia marșului atopic⁽¹⁷⁾.

Un studiu recent sugerează că autoanticorpii de tip imunoglobulină E (IgE) pot reprezenta biomarkeri relevanți pentru progresia dermatitei atopice către marșul atopic. Un studiu transversal amplu (n = 672) a investigat prezența autoanticorpilor IgE împotriva proteinelor derivate din keratinocite la pacienții cu dermatită atopică și la subiecți de control. Acest studiu transversal a observat că pacienții cu DA care prezentau și alte comorbidități de tip 2 aveau niveluri mai ridicate de IgE autoreactive comparativ cu cei care aveau doar dermatită atopică. Mai mult, acești pacienți erau mai tineri și aveau niveluri serice totale de IgE mai mari, sugerând o potențială legătură între IgE autoreactive și fiziopatologia marşului atopic. În ansamblu, rezultatele sugerează că auto-IgE ar putea reprezenta un biomarker potențial pentru identificarea pacienților cu risc de comorbidități atopice, fiind însă necesare studii suplimentare pentru validarea acestora. Cu toate acestea, sunt necesare cercetări suplimentare pentru a înțelege modul în care se dezvoltă IgE autoreactive și rolul lor în marşul atopic.

Stresul oxidativ este implicat în progresia marșului atopic prin generarea speciilor reactive de oxigen (ROS), care contribuie la inflamație și la afectarea barierei epiteliale. Au fost identificați mai mulți biomarkeri oxidativi, precum malondialdehida (MDA), 8-OHdG, acrolein-lizina și metaboliții bilirubinei, alături de un dezechilibru tiol-disulfură orientat spre oxidare. De asemenea, la pacienții cu dermatită atopică s-au observat niveluri crescute de leucotrienă B4 și 8-izoprostan în condensul aerului expirat, precum și valori crescute ale VEGF și IL-13. Cu toate acestea, sunt necesare studii suplimentare pentru validarea acestor biomarkeri.

Biomarkeri predictivi și de răspuns terapeutic

În ultimul deceniu, dezvoltarea terapiilor țintite asupra răspunsului imun de tip Th2 a stimulat interesul pentru identificarea biomarkerilor capabili să definească endotipurile dermatitei atopice și să ghideze medicina de precizie (figura 3). Biomarkeri precum IL-13, periostina și DPP-4 reflectă inflamația sistemică și pot identifica subgrupuri de pacienți, chiar și în forme clinice mai ușoare. De asemenea, IL-22, CCL22, CXCL9 și CXCL2 au fost propuși ca biomarkeri predictivi pentru răspunsul la terapii specifice, inclusiv dupilumab, ciclosporină sau fezakinumab^(18,19).

Alți markeri, precum CCL26, SCCA2 și LDH, corelează cu severitatea bolii și simptomatologia, în timp ce ET-1 și IgE specifice pentru Malassezia pot fi implicate în reacții adverse asociate tratamentului cu dupilumab.

În paralel, analizele de tip multiomic și studiile bazate pe inteligență artificială au permis identificarea unor endotipuri distincte de DA, caracterizate prin profiluri inflamatorii diferite, inclusiv endotipuri asociate cu eozinofile crescute sau reduse. Aceste descoperiri susțin rolul biomarkerilor în stratificarea pacienților și în optimizarea terapiilor țintite, deși sunt necesare studii suplimentare pentru validarea clinică.

Concluzii

Dermatita atopică reprezintă o afecțiune complexă și eterogenă, caracterizată prin inflamație cronică, disfuncția barierei cutanate și dezechilibre ale microbiomului, care favorizează sensibilizarea la alergeni și apariția comorbidităților atopice, precum alergiile alimentare și astmul. Deși au fost descrise multiple endofenotipuri ale bolii, practica clinică se bazează încă pe criterii uniforme, limitând capacitatea de a prezice răspunsul terapeutic și de a adapta tratamentul la nivel individual.

În acest context, biomarkerii devin esențiali pentru tranziția către medicina de precizie, oferind posibilitatea clasificării pacienților în funcție de mecanismele patogenice și facilitând dezvoltarea unor strategii terapeutice personalizate.

Integrarea biomarkerilor proveniți din sânge, piele, profiluri genetice și analize „omics”, alături de utilizarea panelurilor multimodale, va permite o caracterizare mai exactă a endotipurilor și o mai bună predicție a evoluției bolii.

Studiile de cohortă, în special cele care urmăresc pacienții încă din perioada neonatală, vor contribui la identificarea precoce a indivizilor la risc și la înțelegerea interacțiunilor dintre factorii genetici și de mediu. În paralel, dezvoltarea tehnicilor neinvazive de recoltare și analiză va facilita implementarea acestor biomarkeri în practica clinică.

Pe termen lung, aceste progrese vor permite nu doar optimizarea tratamentului, ci și dezvoltarea unor strategii preventive adaptate, deschizând noi perspective în managementul dermatitei atopice. Astfel, medicina de precizie, susținută de biomarkeri, are potențialul de a transforma fundamental abordarea acestei afecțiuni.  

Autor corespondent:  Carmen Panaitescu, e-mail: cbunu@umft.ro

CONFLICT OF INTEREST: none declared.

FINANCIAL SUPPORT: none declared.

This work is permanently accessible online free of charge and published under the CC-BY.