REFERATE GENERALE

Dermatita alergică de contact – mecanisme patogenice

 Allergic contact dermatitis – pathogenic mechanisms

First published: 24 octombrie 2019

Editorial Group: MEDICHUB MEDIA

DOI: 10.26416/Aler.3.3.2019.2567

Abstract

Allergic contact dermatitis represents a frequent inflammatory skin disease. The evolution of this affliction is studied by the dedicated European and international societies.
Allergic contact dermatitis is a delayed hypersensitive immune response, acquired after contact with specific low molecular-weight allergens.
This hypersensitivity reaction is T-cell mediated and it was divided in specialized literature into two main episodes: the sensitization phase and the elicitation phase.

Keywords
allergic contact dermatitis, mechanisms, haptens, sensitization phase, elicitation phase

Rezumat

Dermatita alergică de contact este o afecţiune cutanată inflamatorie frecvent întâlnită, a cărei evoluţie este studiată de societăţile europene şi internaţionale dedicate acestei patologii.
Dermatita alergică de contact reprezintă un răspuns imun de hipersensibilitate întârziată, rezultat în urma contactului cu alergene specifice cu greutate moleculară mică.
Această reacţie de hipersensibilitate este mediată celular prin limfocitele T şi a fost împărţită în literatura de specialitate în două etape: faza de sensibilizare şi faza efectorie.

Dermatita alergică de contact este un subiect de actualitate, având în vedere faptul că expunerea la alergene de mediu a populaţiei este într-o continuă schimbare. Societăţile europene şi internaţionale care au ca scop urmărirea evoluţiei acestei patologii studiază continuu evoluţia apariţiei dermatitei de contact la noi haptene în cadrul populaţiei sau reducerea numărului de cazuri de dermatită de contact la anumite haptene semnificative anterior, precum şi mecanismele patogenice prin care apare această afecţiune cutanată. Raportarea importanţei creşterii sau scăderii numărului de reacţii la alergene se face prin actualizarea la câţiva ani a seriilor de testare patch de bază şi a seriilor extinse, ultima modificare semnificativă fiind publicată anul acesta de Societatea Europeană de Dermatită de Contact.

Dermatita alergică de contact este o afecţiune cutanată determinată de interacţiunea sistemului imunitar cu alergenele de contact, care pot fi substanţe organice cu greutate moleculară mică sau anorganice – ioni metalici(1,2,3).

Dermatita alergică de contact a fost descrisă ca model clasic pentru reacţiile de hipersensibilitate întârziată de tip IV, mediate prin celule T antigen‑specifice(4).

Mecanismele de producere a dermatitei alergice de contact sunt influenţate de factorii de mediu şi de predispoziţii genetice. Afecţiunile inflamatorii cutanate (dermatita de stază, dermatita de contact iritativă şi dermatita atopică) au fost raportate ca factori de risc. Factorii genetici consideraţi ca având un risc crescut de a favoriza declanşarea unei alergii de contact sunt polimorfismul TNFA-308A şi polimorfismul IL16-295*C/C, factorul de necroză tumorală (TNF-) şi interleukina 16 (IL-16) având roluri-cheie în mecanismele de instalare a dermatitei de contact. Genotipurile n-acetiltransferazei (NAT) de tip acetilator rapid NAT1*10 sunt descrise în literatura de specialitate ca determinând un risc redus de sensibilizare (acetilarea NAT1 are rol în dezintoxicarea cutanată). În ceea ce priveşte genotipul CXCL11*A/A (rs6817952), s-a observat în cadrul studiilor polisensibilizarea, prin recrutarea limfocitelor T de tip 1, T helper 1 şi T citotoxice 1 de către chemokinele ligand (C-X-C motif): CXCL9, CXCL10 şi CXCL11(5,6,7,8,9).

Deşi reacţiile mediate umoral pot avea un rol important, dermatita alergică de contact depinde în primul rând de activarea celulelor T alergen-specifice(2).

Au fost raportate aproximativ 4000 de substanţe implicate în dermatita de contact alergică, mai mult de 575 de haptene putând fi utilizate la testarea cutanată alergologică patch pentru hipersensibilitatea de contact din dermatita de contact alergică şi grupate în mai multe serii: seria de referinţă europeană (alergiile de contact cele mai frecvente), seria standard internaţională şi serii suplimentare extinse, serii dedicate anumitor domenii (materiale dentare, mase plastice, aditivi din cauciuc, răşini epoxidice, coloranţi textili, parfumuri, cosmetice, medicamente, fotoalergene), serii pentru panificaţie, coafură şi alte haptene(10,11).

Dermatita alergică de contact este declanşată de doze nontoxice de alergen. De asemenea, toate alergenele de contact prezintă proprietăţi iritative, ceea ce contribuie la potenţa alergenică prin declanşarea eliberării de semnale ale imunităţii înnăscute.

Greutatea moleculară a alergenelor de contact nu depăşeşte 800 de daltoni, fapt ce permite acestora penetrarea barierei tegumentare. Haptenele, ajungând în epiderm şi în derm, vor forma cu proteinele tisulare constitutive, albumina sau transferina, conjugatul alergen-proteină, prin intermediul legăturilor covalente (haptenele clasice, care sunt molecule electrofilice) sau necovalente (haptenele neclasice, reprezentate de ioni metalici, ca nichelul)(2,3,12).

Haptenele nonelectrofilice, ca mercaptobenzotiazolul, se leagă de proteine prin legături disulfidice.

Unele alergene de contact necesită o etapă de activare înainte de formarea conjugatului haptenă-proteină. Prehaptenele necesită activare externă, de exemplu prin expunerea la lumină ultravioletă sau autooxidare neenzimatică. Prohaptenele vor necesita activare metabolică enzimatică. Acidul abietic, constituent principal din colofoniu, care suferă autooxidare în hidroperoxizi înalt reactivi, este considerat prehaptenă. Un exemplu clasic de prohaptenă este considerat precursorul parafenilendiaminei, care necesită activare prin procesul de oxidare de către n-acetiltransferază(2,13,14).

Hipersensibilitatea de contact prezintă două procese imunologice principale: faza de sensibilizare şi faza efectorie(15).

Faza de sensibilizare

Faza de sensibilizare este iniţiată prin inflamaţia cutanată indusă chimic, ca urmare a primului contact cu un alergen, din cauza căruia individul va deveni sensibilizat şi se va declanşa memoria imunologică. Întregul proces de sensibilizare necesită de la patru zile la câteva săptămâni, media fiind de 10-15 zile(2,4).

T. Rustemeyer et al. au descris faza de sensibilizare ca având cinci etape principale:(2)

  • Formarea legăturii dintre alergenele de contact şi componentele cutanate. După penetrarea barierei cutanate de către alergen şi formarea conjugatului haptenă-proteină se va genera un răspuns imunitar specific. Conjugatul va stimula celulele prezentatoare de antigen epidermice, numite celule Langerhans, dar şi pe cele dermice, numite celule dendritice dermale(3,16).

Sensibilizarea este dependentă de asocierea haptenelor cu celulele Langerhans, care exprimă molecule ale complexului major de histocompatibilitate (CMH). Alergenele lipofile pot penetra direct celulele Langerhans, se vor conjuga cu proteinele citoplasmatice şi vor fi procesate prin calea endogenă, favorizând asocierea cu moleculele CMH clasa I. Alergenele hidrofile vor fi procesate pe calea exogenă, astfel vor favoriza asocierea cu moleculele CMH clasa II. Asocierea cu moleculele CMH clasa I şi II determină activarea celulelor T alergen specifice CD8+ sau CD4+(2).

  • Activarea celulelor prezentatoare de antigen indusă de haptene. Rolul de celule prezentatoare de antigen al celulelor Langerhans în dermatita alergică de contact este de a internaliza, procesa, transporta şi prezenta limfocitelor T alergenele identificate în piele.

În momentul expunerii la alergenele de contact, până la 40% dintre celulele Langerhans locale se activează, părăsesc epidermul şi migrează către ganglionii limfatici, prin vasele limfatice aferente(2).

Procesul de migrare a celulelor Langerhans implică sinteza mai multor citokine.

Keratinocitele au un rol important în faza de sensibilizare, ele conţinând enzime necesare conversiei unor prohaptene în haptene active. De asemenea, ele eliberează în cazul contactului cu haptenele clasice alarmine, de tipul adenozintrifosfat (ATP), şi specii reactive de oxigen (ROS), implicate în degradarea oxidativă a acidului hialuronic din matricea extracelulară, pentru formarea fragmentelor cu greutate moleculară mică şi activarea receptorilor de tip Toll TLR2 şi TLR4 ai imunităţii înnăscute. Aceşti receptori se pare că realizează legătura dintre procesul inflamator indus de alergene şi răspunsul imunitar înnăscut. De asemenea, TLR4 leagă direct ionii de nichel şi cobalt şi este esenţial în răspunsul imunitar înnăscut în urma contactului cu nichelul. ROS împreună cu ATP, care activează receptorul P2X7R (receptorul purinic P2X7), contribuie la activarea inflamazomului NLRP3 (nucleotide-binding oligomerization domain-like receptor pyrin domain-containing-3)(17,18).

La aproximativ 15 minute după expunerea la substanţele sensibilizante este indusă producerea de interleukină 1 ARN mesager (IL-1 mRNA) şi este activată caspaza-1 asociată NLRP3, care va cliva IL-1 activă. De asemenea, caspaza-1 va activa şi IL-18. IL-1 şi IL-18 vor stimula eliberarea TNF- şi a factorului de stimulare a coloniilor de granulocite şi macrofage (GM-CSF) din keratinocite. Împreună, IL-1, TNF- şi GM-CSF vor facilita migrarea celulelor Langerhans din epiderm către ganglionii limfatici. IL-1 şi TNF- reduc expresia E-caderinei, prin scăderea expresiei enzimelor de degradare a membranei bazale, metaloproteinazele, şi prin creşterea expresiei receptorilor de chemokine, de tipul CXCR4 (receptorul de chemokină C-X-C tip 4) şi CCR7 (receptorul de chemokină C-C tip 7), producându-se astfel detaşarea celulelor Langerhans de keratinocitele adiacente. De asemenea, creşte secreţia moleculelor de adeziune, de tipul CD54, CD44 şi 6 integrine, şi astfel este susţinută migrarea celulelor Langerhans prin medierea interacţiunilor acestora cu matricea extracelulară şi celulele dermale(2,16).

Ulterior, haptenele vor induce modificări ale nivelului receptorilor pentru chemokine. Maturizarea celulelor Langerhans determină reducerea expresiei receptorilor pentru chemokinele inflamatorii de tipul CCR1, CCR2, CCR5, CCR6, dar şi creşterea celor de tip CCR4, CCR7 şi CXCR4. CCR7 are rol în maturarea celulelor Langerhans atât la nivelul vaselor limfatice, cât şi în ganglionii limfatici la nivelul zonelor paracorticale, unde sunt exprimate chemokinele ligand (C-C motif) CCL19 şi CCL21. Prin intermediul acestora, celulele dendritice vor ajunge la nivelul ganglionilor limfatici în maximum 24 de ore. De asemenea, legătura receptor-ligand va stimula şi acumularea în ariile paracorticale de celule T naive, care vor exprima tot receptorii CCR7, proces influenţat de chemokinele CCL18, CCL19 şi CCL21. În migrarea ambelor tipuri celulare către liganzii CCR7 este implicată leukotriena C4. Localizarea finală a celulelor Langerhans în ariile paracorticale se pare că este datorată ligandului EBI1 (Epstein‑Barr virus induced gene 1)/CCR7, produs de celulele dendritice rezidente mature(2,16).

  • Recunoaşterea celulelor Langerhans modificate de către celulele T specifice. Celulele T, de tip CD8 sau CD4, vor recunoaşte complexele alergen-molecula CMH clasa I sau II. Interacţiunile cu celulele T vor avea loc datorită proprietăţilor fiecărui complex CMH-alergen de a activa un număr crescut de receptori de celulă T (TCR). Pentru activarea şi proliferarea celulelor T, activarea TCR nu este suficientă, reprezentând „semnalul 1”. „Semnalul 2” va fi reprezentat de o costimulare realizată de celulele prezentatoare de alergen conjugate şi implică secreţia unor citokine (IL-1) şi a unor molecule de adeziune celulară (CAMs), ce vor amplifica statusul de activare şi secreţia moleculelor, având caracteristicile unei cascade de activare, la care participă atât celulele prezentatoare de antigen, cât şi celulele T reactive. Această cascadă protejează celulele prezentatoare de antigen de apoptoză, astfel crescând şansele de activare a celulelor T(2).

  • Proliferarea şi diferenţierea celulelor T specifice. După activare, celulele T naive alergen‑specifice vor începe să producă diferite citokine, inclusiv IL-2, factorul de creştere al celulelor T. Sinteza IL-2 de către celulele T atinge maximul în primele 24 de ore, ulterior începe să scadă. Simultan, reglarea receptorilor IL-2R facilitează formarea complexelor de mare afinitate IL-2 receptor, care stimulează răspunsul autocrin al celulelor T, determinând o expansiune clonală de până la 1000 de ori(2).

În câteva zile, celulele T vor începe sinteza unor tipuri diferite de citokine.

Celulele T helper de tip 1 vor secreta predominant interferon gama (IFN-), IL-2 şi TNF-, citokine proinflamatorii şi citotoxice. Celulele T helper de tip 2 vor elibera IL-4, IL-5 şi IL-13, citokine care influenţează sinteza umorală de anticorpi. Celulele T helper de tip 3 eliberează TGF- (transforming growth factor beta), cu rol antiinflamator. Recent a fost recunoscută şi implicarea distinctă a celulelor T helper 17, cu efect proinflamator, fiind sintetizate IL-17A, IL-17E şi IL-22, cu rol în recrutarea neutrofilelor şi macrofagelor. De asemenea, controlul reacţiilor inflamatorii este realizat de celulele T reglatorii de tip 1, prin eliberarea IL-10, rolul lor fiind esenţial în păstrarea homeostaziei sistemului imunitar şi reglarea activităţii celulelor T efectorii, prin supresia funcţiilor macrofagelor(2,3,16).

Celulele Langerhans şi celulele dendritice dermale prezentatoare de alergen sintetizează la nivelul ganglionilor limfatici cutanaţi cantităţi crescute de IL-12, stopând producerea de IL-4, astfel stimulând diferenţierea celulelor T helper 1. În lipsa IL-12 şi prezenţa IL-4, se va stimula formarea celulelor T helper 2(2,16).

Dermatita alergică de contact poate fi generată de orice combinaţie care să implice cel puţin trei tipuri de celule T efectorii, eliberând citokine de tip 1, 2 şi 17/22. Având în vedere faptul că principala poartă de intrare pentru alergenele de contact este reprezentată de piele, principala categorie de celule T efectorii va fi reprezentată de celulele T proinflamatorii de tip 1. În cazul pacienţilor deja sensibilizaţi discutăm şi despre rolul important al celulelor T de tip 2, având în vedere că atât analizele de laborator, cât şi analiza biopsiilor cutanate au confirmat prezenţa IL-4 şi a celulelor de T tip 2 alergen-specifice. O observaţie importantă este aceea că în cazul dozelor crescute de alergen este stimulat un răspuns celular de tip 2, iar în cazul dozelor mici sau intermediare, un răspuns de tip 1. Dacă discutăm despre implicarea şi dezvoltarea subseturilor de celule T helper 3 şi celule T reglatorii de tip 1, se va observa inducerea toleranţei.

Un rol important în diferenţierea celulelor T îl au factorii neuroendocrini. Leptina este unul dintre factorii necesari în diferenţierea celulelor T de tip 1. De asemenea, hormonii steroizi derivaţi din cortexul adrenal şi hormonii androgeni au rol în evoluţia dermatitei alergice de contact şi în dezvoltarea celulelor de T tip 1. Progesteronul, hormonul adrenocorticotrop, glucocorticosteroizii şi prostaglandina E2 (PGE2) au rol în evoluţia celulelor T de tip 2(2).

  • Propagarea sistemică a celulelor T specifice descendente. După sensibilizarea la nivel cutanat, descendenţii celulelor T activate vor fi eliberaţi din ganglionii limfatici cutanaţi în vasele limfatice eferente, ulterior în ductul toracic şi apoi în fluxul sangvin. Următoarele recirculări şi fenomenul de homing, pentru întoarcerea la nivelul ţesutului cutanat, sunt ghidate de moleculele de adeziune şi receptorii de chemokine, care sunt exprimaţi pe membranele celulare. În timpul activării celulelor T antigen-specifice, atât celulele CD4+, cât şi cele CD8+ sunt stimulate să exprime CLA şi receptorii de chemokine CCR4 şi CCR10. Celulele CLA pozitive vor fi atrase în piele. CLA se va lega de E-selectină (CD62E) pe celulele endoteliale dermale. Expresia CCR4 şi CCR10 va permite limfocitelor să migreze în piele către CCL17 şi CCL27, produse în epiderm de keratinocite(2).

Celulele T activate sunt împărţite în două tipuri: celule T centrale de memorie, care reprezintă memoria imunologică de lungă durată, şi celule T efectoare de memorie. Celulele T efectoare de memorie prezintă o funcţie rapidă efectorie în momentul stimulării antigenice. Celulele T centrale de memorie pot pătrunde în ţesutul limfoid periferic, ele exprimând CD62L şi CCR7, comparativ cu celulele T efectoare de memorie. Se pot realiza conversii între cele două tipuri de celule(2,16).

Extravazarea celulelor T în ţesuturile inflamate necesită expresia selectinelor şi integrinelor pe membrana celulară: LFA-1 (lymphocyte function-associated antigen 1 ), VLA-4 (very late antigen 4), PSGL-1 (P-selectin glycoprotein ligand-1). Densitatea moleculelor de adeziune de pe membrana celulelor T este crescută în perioada activării, mai ales în cazul celulelor T efectoare de memorie, însă doar o scurtă perioadă, când vor exercita funcţii efectorii la nivel cutanat.

Diferenţierea celulelor T influenţează activitatea lor. Celulele T helper 1 şi T helper 17-22 cu rol proinflamator vor pătrunde primele în piele în zona stimulilor inflamatori, acţionând ca un control precoce asupra antigenului, prin amplificarea funcţiei efectorii a macrofagelor.

Dermatita alergică de contact reprezintă un proces dinamic, în cadrul căruia primul influx celular influenţează eliberarea chemokinelor locale şi determină tipul de celule implicate ulterior. În cazul expunerilor multiple la alergenele de contact, vor predomina celulele T helper 2 şi cele reglatorii.

Specificitatea antigenică a celulelor T influenţează modul acestora de a migra. Celulele T alergen-specifice vor recunoaşte alergenul care a pătruns la nivelul epidermului, având loc activarea şi migrarea lor la locul de contact cu alergenul(2).

Faza efectorie

Deşi sensibilizarea poate fi clinic nemanifestă, contacte repetate cu alergenele de contact pot duce la dezvoltarea unei dermatite alergice de contact simptomatice. Contactul cu pielea va declanşa o reacţie inflamatorie, care atinge un maxim în 2-3 zile şi apoi dispare în lipsa contactului ulterior cu alergenul(2,16).

La nivelul epidermului va avea loc o acumulare de limfocite T de memorie alergen-specifice, care la întâlnirea cu celulele prezentatoare de alergen sunt activate pentru a elibera citokinele proinflamatorii, care vor stimula procesul inflamator, la nivel macroscopic putând fi observate eritemul şi induraţia. Dermatita alergică de contact prezintă o evoluţie temporizată, ţinând cont că atât migrarea celulelor T alergen-specifice din vasele dermale, cât şi sinteza citokinelor locale necesită câteva ore până la atingerea unui efect complet(2).

Ulterior contactului cu alergenul, la câteva ore, se vor putea observa anumite modificări histopatologice: vasodilataţia, creşterea numărului de molecule de adeziune endotelială, degranularea celulelor mastocitare, producerea de chemokine şi citokine de către keratinocite, influxul de leucocite şi migrarea celulelor Langerhans către derm, toate acestea formând modificări de tipul edem, spongioză şi veziculaţie, care pot fi observate după câteva zile(2,3).

Primele celule cutanate afectate în momentul realizării contactului, celulele Langerhans şi keratinocitele, reprezintă sursa principală de mediatori IL-1 şi TNF-, care au rolul de a matura celulele Langerhans purtătoare de haptene şi de a determina migrarea lor către derm. Un alt rol important este acela de a supraexprima moleculele de adeziune la nivelul celulelor endoteliale dermale postcapilare, care determină ruperea joncţiunilor intercelulare şi permiterea extravazării leucocitelor din fluxul sangvin şi infiltrarea ariilor cutanate alergen‑expuse, printre care şi a celulelor T alergen-specifice. Prezenţa haptenei va stimula şi sinteza de oxid nitric (NO) din keratinocite şi celulele Langerhans, acesta având rol în vasodilataţia şi edemul local şi în extravazarea celulară(2,16).

După activare, celulele T extravazate vor pătrunde în straturile epidermice profunde, unde keratinocitele produc chemokine de atracţie ale limfocitelor, celulelor ­natural killer (NK) şi macrofagelor. Având în vedere că celulele T efectoare de memorie pot fi activate şi de celule prezentatoare de antigen neprofesionale, reprezentate de keratinocite, fibroblaşti şi infiltrat celular mononuclear, reactivitatea dermatitei va fi mult amplificată(2,3,16).

Celulele T antigen-specifice sunt activate tot de complexul alergen – moleculă CMH, dar, având în vedere că celulele T efectoare pot fi uşor activate, rolul celulelor Langerhans nu mai este atât de important, şi celule de tip mastocite, macrofage şi keratinocite putând avea acest rol. De asemenea, în probele de biopsie s-a observat o importantă infiltrare neutrofilică, cel mai probabil datorată inflamaţiei mediate de IL-17/IL-22(2).

În cadrul studiilor s-a încercat determinarea fenotipurilor de celule T efectoare. Concluzia a fost că sunt implicate atât celulele CD4+, prin mecanismul de producere a citokinelor, cât şi cele CD8+, prin apoptoza directă a celulelor purtătoare de haptene. Infiltratul cutanat arată totuşi o predominanţă a celulelor T CD4+(2,16).

Un rezultat similar a fost descris şi în ceea ce priveşte subseturile de celule T, care eliberează citokine de tip 1, tip 2 sau de tip 17. Citokinele de tip 1 vor stimula expresia CMH şi ICAM-1 (intercellular adhesion molecule 1), având rol în îmbunătăţirea prezentării alergenului şi a infiltraţiei, citokinele de tip 2, prin IL-4, determină eritem şi induraţie, iar IL-17 influenţează recrutarea şi activarea neutrofilelor(2,3,16).

De asemenea, limfocitele T CD8+ citotoxice alergen-specifice eliberează citokine proinflamatoare, printre care TNF- şi IFN-, cu efect activator important al keratinocitelor, care vor elibera chemokine chemoatractante pentru limfocitele T, cum ar fi CXCL9, CXCL10 şi CXCL11(19).

Important de amintit este faptul că, deşi dermatita de contact alergică este caracterizată ca fiind înalt alergen-specifică, doar 10% dintre celulele T infiltrate sunt alergen-specifice, ele activând restul infiltratului celular(16).

Odată cu stoparea contactului cu alergenul, concentraţia locală de alergen va scădea rapid, iar cascada de reacţii va fi oprită. În faza tardivă de evoluţie a dermatitei de contact alergice, keratinocitele, macrofagele infiltrate şi celulele T vor produce IL-10, cu rol antiinflamator, inclusiv în supresia celulelor prezentatoare de alergen şi a activităţii macrofagelor. De asemenea, eliberarea de PGE2 şi TGF- din keratinocitele activate şi leucocitele infiltrate stimulează reducerea răspunsului imun, PGE2 – prin inhibarea producerii de noi citokine proinflamatorii şi activarea bazofilelor, iar TGF- – prin reducerea expresiei moleculelor de adeziune, atât la nivelul celulelor endoteliale, cât şi la nivelul celulelor cutanate(2,16).

În cazul expunerii de lungă durată la alergenul de contact, modificările histopatologice de la nivelul epidermului şi dermului papilar superficial pot fi chiar de acantoză şi hiperkeratoză, cu descuamarea keratinocitelor(3).

Persistenţa alergenului la nivel cutanat va fi, în medie, de două săptămâni, chiar dacă simptomatologia se remite. Comparativ cu alergenul, celulele T antigen-specifice vor persista ca celule T de memorie la nivel cutanat timp de câteva luni, determinând o hiperreactivitate locală, cu manifestarea simptomelor de eritem în urma unui nou contact în doar 2-6 ore. Examinările histopatologice au descris ca fiind implicate în acest proces celulele CD4+ CCR10+(2,3,16).

Toleranţa imunologică

În anumite condiţii, putem discuta despre implicarea celulelor T, celule reglatorii, acţionând ca celule T antiinflamatorii. Acestea vor avea mai mult un rol imunosupresiv şi tolerogen, implicate în acest proces fiind celulele T helper 3 şi celulele T reglatorii de tip 1. În acest mod, individul expus va fi protejat împotriva unei sensibilizări ulterioare la contactul cu alergenele de contact(2,3)

Bibliografie

  1. Martin SF. Immunological mechanisms in allergic contact dermatitis. Curr Opin Allergy Clin Immunol. 2015;15(2):124-130. 
  2. Rustemeyer T, van Hoogstraten IMW, von Blomberg BME, Gibbs S, Scheper RJ. Mechanisms of Irritant and Allergic Contact Dermatitis. În: Contact Dermatitis. Berlin, Heidelberg: Springer Berlin Heidelberg; 2011:43-90. 
  3. Rustemeyer T. Immunological Background of Allergic Contact Dermatitis. În: Quick Guide to Contact Dermatitis. Berlin, Heidelberg: Springer Berlin Heidelberg; 2016:3-7. 
  4. Bangsgaard N. Association between Contact Allergy and Psoriasis. PhD thesis, University of Copenhagen, 2010: 7-10.
  5. Peiser M, Tralau T, Heidler J, et al. Allergic contact dermatitis: epidemiology, molecular mechanisms, in vitro methods and regulatory aspects. Current knowledge assembled at an international workshop at BfR, Germany. Cell Mol Life Sci. 2012;69(5):763-781. 
  6. Westphal GA, Schnuch A, Moessner R, et al. Cytokine gene polymorphisms in allergic contact dermatitis. Contact Dermatitis. 2003;48(2):93-98. 
  7. Reich K, Westphal G, König IR, et al. Association of allergic contact dermatitis with a promoter polymorphism in the IL16 gene. J Allergy Clin Immunol. 2003;112(6):1191-1194.
  8. Westphal GA, Reich K, Schulz TG, Neumann C, Hallier E, Schnuch A. N-acetyltransferase 1 and 2 polymorphisms in para-substituted arylamine-induced contact allergy. Br J Dermatol. 2000;142(6):1121-1127. 
  9. Westphal GA, Rihs H-P, Schaffranek A, et al. A variant of the CXCL11 gene may influence susceptibility to contact allergy, particularly in polysensitized patients. Contact Dermatitis. 2016;75(5):303-307. 
  10. Johansen JD, Aalto-Korte K, Agner T, et al. European Society of Contact Dermatitis guideline for diagnostic patch testing - recommendations on best practice. Contact Dermatitis. 2015;73(4):195-221. 
  11. Catalogue. Chemotechnique Diagnostics. 2019: 33-77.
  12. Mihaescu G, Chifiriuc C. Reacţiile antigen-anticorp in vivo – Reacţiile de hipersensibilitate de tip IV. În: Imunologie şi imunopatologie. Bucureşti, Editura Medicală; 2015:465-478.
  13. Chipinda I, Hettick JM, Siegel PD. Haptenation: chemical reactivity and protein binding. J Allergy. 2011; 2011:839682. 
  14. Lepoittevin J-P. Molecular Aspects in Allergic and Irritant Contact Dermatitis. În: Contact Dermatitis. Berlin, Heidelberg: Springer Berlin Heidelberg; 2011:91-110. 
  15. Constantin MM. Dermatita de contact alergică: consideraţii epidemiologice, implicaţii imunologice şi aspecte clinice. Revista Medicală Română. 2012; LIX(3):191-194.
  16. Nosbaum A, Nicolas J-F, Lachapelle J-M. Pathophysiology of Allergic and Irritant Contact Dermatitis. În: Patch Testing and Prick Testing. Berlin, Heidelberg: Springer Berlin Heidelberg; 2012:3-9. 
  17. Simonetta F, Bourgeois C. Animal Models of Contact Dermatitis. În: Contact Dermatitis. Croaţia, InTech; 2011: 23-38.
  18. Martin S. Mechanistic Understanding of Contact Allergy. Cosmetics. 2016;3(1):8. 
  19. Vocanson M, Hennino A, Rozières A, Poyet G, Nicolas J-F. Effector and regulatory mechanisms in allergic contact dermatitis. Allergy. 2009;64(12):1699-1714. 

Articole din ediţiile anterioare

REFERATE GENERALE | Ediţia 1 6 / 2022

Testarea practică patch în dermatita alergică de contact la copii

Flora B. de Waard-van der Spek, Ulf Darsow, Charlotte G. Mortz, David Orton, Margitta Worm, Antonella Muraro, Peter Schmid-Grendelmeier, Ramon Grimalt, Radoslaw Spiewak, Odilija Rudzeviciene, Carsten Flohr, Susanne Halken, Alessandro Fiocchi, Luis Miguel Borrego, Arnold P. Oranje

Incidenţa dermatitei alergice de contact (DAC) la copii pare să fie în creştere, iar sensibilizarea în urma contactului tegumentar poate să înceapă...

22 martie 2022
LUCRĂRI ORIGINALE | Ediţia 3 4 / 2020

Reacţii de hipersensibilitate induse de coliruri – scurt update

Larisa Ştefănescu, Elena Cristina Bălă, Roxana Silvia Bumbăcea

Reacţiile de hipersensibilitate induse de coliruri reprezintă unul dintre motivele de adresabilitate a pacienţilor către medicul specialist alergol...

10 octombrie 2020
RUBRICA SPECIALISTULUI | Ediţia 1 8 / 2024

Molecule utilizate ca haptene în diagnosticul alergologic din cosmetica unghiilor

Popescu Florin-Dan, Preda Mariana , Bonciu Simona-Elena , Maria Popescu, Screciu Mihaela-Iulia , Radu Cristian-Tudor

Haptenele individuale utilizate ca molecule pentru diagnosticul in vivo prin testare cutanată patch în alergia de contact la cosmeticele unghiilor ...

28 martie 2024