Depresia post-partum, numită şi depresia postnatală, este o formă clinică a depresiei care poate afecta atât femeile, cât şi bărbaţii în primele luni după naştere. Depresia post-partum este determinată în principal de modificări hormonale semnificative şi bruşte care apar imediat după naştere. Astfel, nivelurile de hormoni feminini, asemenea estrogenului şi progesteronului, scad puternic în orele imediat următoare naşterii. Aceste scăderi pot produce starea depresivă, tot aşa cum doar mici schimbări hormonale pot declanşa stări disforice şi de tensiune psihică înainte de ciclul menstrual. De asemenea, nivelurile hormonului tiroidian pot să scadă puternic după naştere, dezvoltându-se o deficienţă tiroidiană care poate produce depresie. La iniţierea alăptării, dezinhibarea hipofizei şi creşterea nivelului de prolactină se fac şi pe seama scăderii nivelului de dopamină din anumite regiuni ale creierului. Scăderea dopaminei este corelată, după cum se ştie, cu apariţia simptomelor depresive, a anxietăţii şi a gândurilor obsesive. Totodată, Edwards a demonstrat într-un studiu că nivelul placentar crescut al corticotropin releasing hormone (CRH) în cursul săptămânii a 25-a de sarcină poate fi folosit ca marker al unei posibile dezvoltări a DPP. Aceste modificări hormonale pot determina depresie post-partum mai ales când sunt asociate cu alţi factori de risc, cum ar fi existenţa unor episoade depresive anterioare (inclusiv din cadrul tulburării bipolare), istoric familial de depresie, mamă care nu alăptează în mod natural, fumătoare, statut socioeconomic precar, sarcină nedorită/neplanificată, rasă africană, mamele lesbiene sau bisexuale, absenţa sprijinului partenerului, al prietenilor şi al familiei sau un stres excesiv resimţit după naştere. Unii autori neagă importanţa etiologică a modificărilor hormonale, argumentând faptul că incidenţa DPP este la fel de ridicată şi în rândul taţilor, dar cu o simptomatologie mai redusă în intensitate.
Simptomele care au o amplitudine variabilă - asemenea insomniei, iritabilităţii, crizelor de plâns, sentimentelor de copleşire şi labilităţii afective - sunt frecvent întâlnite în primele zile după naştere (la mai mult de jumătate dintre femei). Aceste stări (denumite şi „baby blues”) ating de obicei un maxim în ziua a patra şi se remit în mai puţin de două săptămâni, când modificările hormonale se atenuează. Simptomatologia depresivă rămâne de cele mai multe ori la o intensitate subclinică, dar trebuie monitorizată de personalul medical, pentru a se putea interveni cu promptitudine când dobândeşte o dimensiune clinică. Fenomenologia clinică a cazurilor de mică intensitate de DPP sunt similare celor de „baby blues”, dar sunt prezente mai mult timp (peste două săptămâni). În cazul unei DPP severe, simptomele pot surveni oricând în primul an de după naştere şi sunt identice cu ale unei depresii severe: tristeţe, pierderea interesului, dificultăţi de concentrare, agitaţie sau lentoare psihomotorie, senzaţie de oboseală exagerată, tulburări ale apetitului (anorexie sau bulimie), tulburări ale somnului (insomnii), scăderea libidoului, gânduri de sinucidere, sentimente ambivalente sau negative faţă de sugar; sentimente de culpabilitate legate de incapacitatea de a avea grijă de copil şi o anxietate excesivă în legătură cu starea de sănătate a acestuia. Pentru depistarea precoce a DPP se foloseşte în clinică Edinburgh Postnatal Depression Scale - EPDS (un scor mai mare de 13 la cei 10 itemi ai scalei, din maximum 30, se consideră DPP). Aproximativ 1 din 8 femei dezvoltă depresie post-partum de lungă durată în săptămânile şi lunile de după naştere. Modificările hormonale şi durerea cauzate de avortul spontan sau naşterea unui făt mort pot declanşa de asemenea depresie post-partum la multe femei. Depresia post-partum face dificilă îndeplinirea atribuţiilor de mamă, afectând îngrijirea copilului şi formarea ataşamentului faţă de acesta. Bebeluşii mamelor depresive tind să fie puţin ataşaţi de mamele lor şi să fie mai lenţi în achiziţia limbajului, a comportamentelor specifice vârstei şi în dezvoltarea mintală. Fără tratament, depresia post-partum poate dura aproximativ şapte luni şi poate continua peste un an.
Tratamentul prompt este important atât pentru mamă, cât şi pentru copil. Cu cât tratamentul este început mai devreme, cu atât recuperarea este mai rapidă, scăzând şansele de repetare a depresiei, iar dezvoltarea copilului este mai puţin afectată de boala mamei. Medicaţia antidepresivă şi terapia cognitiv-comportamentală s-au dovedit la fel de eficiente pentru multe femei.
Consilierea şi terapia suportivă sunt considerate tratament de primă linie pentru depresia post-partum de intensitate mică şi moderată.
Alăptarea la sân oferă multe beneficii emoţionale şi fizice, atât pentru mamă, cât şi pentru copil. Pentru acest motiv s-au identificat antidepresivele sigure în timpul alăptării. Astfel, nu este necesară întreruperea alăptării în timpul tratamentului cu antidepresive pentru depresia post-partum. Unele studii (Hagen, Barrett, 1999) ajung la concluzia că DPP nu este o tulburare psihică propriu-zisă, ci este o urmare a unor condiţii de nesecurizare materială şi afectivă a mamei. Ajutând mai mult proaspăta mamă să treacă peste aceste anxietăţi, printr-un puternic sprijin afectiv, moral şi chiar material al întregii familii, dar mai ales al partenerului de viaţă, simptomatologia DPP se poate remite foarte rapid.
Concluzii
-
Depresia post-partum este o afecţiune frecvent întâlnită în clinică.
-
Deşi este descrisă şi la bărbaţi, această patologie are un impact mult mai semnificativ la femei.
-
Subliniem încă o dată necesitatea diagnosticării timpurii a acestei afecţiuni, cu repercusiuni atât în ceea ce priveşte evoluţia şi prognosticul mamei, cât şi asupra capacităţii sale de a-şi îngriji copilul, fiind cunoscut că primele luni din viaţa unui om sunt deosebit de importante pentru evoluţia lui ulterioară. În unele ţări (Canada - provincia Alberta) se realizează un screening prenatal al tuturor femeilor şi se monitorizează îndeaproape starea afectivă a mamelor cu risc în următoarele luni după naştere.