SĂNĂTATE PUBLICĂ

Comunicarea – element-cheie în strategiile de vaccinare

 Communication – a key element in vaccination strategies

First published: 26 iunie 2018

Editorial Group: MEDICHUB MEDIA

DOI: 10.26416/Inf.54.2.2018.1829

Abstract

Currently there is a significant decline in the vaccination rates which has led to the occurrence of various outbreaks of infectious diseases that can be prevented by vaccination. This situation is the result of several factors, but an inefficient communication strategy seems to play the main role. Most parents assert that there are available many sources of information, but it is difficult to choose the right one. In addition, the information provided by healthcare professionals is often insufficient, which makes parents to form their own opinions about vaccination, sometimes wrong.

Keywords
communication, vaccination, strategy, parents

Rezumat

Actualmente se înregistrează o scădere importantă a ratei vaccinării, ceea ce a condus la apariţia a diferite izbucniri epidemice ale unor boli infecţioase prevenibile prin vaccinare. Această situaţie este rezultatul mai multor factori, dar factorul principal pare să fie reprezentat de strategiile de comunicare ineficiente şi de lipsa implicării mai susţinute şi coerente a autorităţilor. Majoritatea părinţilor afirmă că sunt disponibile numeroase surse de informare, dar este dificilă alegerea sursei corecte. În plus, informaţiile furnizate de cadrele medicale sunt adeseori puţine, ceea ce îi determină pe părinţi să îşi formeze propriile păreri despre vaccinare, uneori eronate.

Introducere

În ciuda eforturilor care s-au realizat pentru eliminarea rujeolei, anul 2016 s-a caracterizat prin apariţia unor izbucniri epidemice în mai multe ţări europene, printre care şi România. Începând cu debutul anului 2016, România se confruntă cu o epidemie importantă de rujeolă. În perioada ianuarie 2016 – iunie 2017 au fost înregistrate 7491 de cazuri (31 de decese). În judeţul Timiş au fost raportate cele mai multe cazuri (1171) la data respectivă. Explicaţiile privind această izbucnire epidemică includ şi lipsa măsurilor eficiente ce ar fi trebuit luate de autorităţi. O creştere importantă a numărului de cazuri a fost raportată şi în alte ţări, precum Italia, Germania sau Spania(1,2). Scăderea ratei de vaccinare a copiilor este din ce în ce mai accentuată. Astfel, datele din studiile efectuate în SUA arată că în anul 2000 doar 19% dintre părinţi prezentau îndoieli în legătură cu vaccinarea, în schimb, în 2009, proporţia a crescut la 50%(3,4,5).

Goldstein şi colab., în articolul lor, atrag atenţia asupra rolului comunicării în diferite domenii, inclusiv în domeniul medical, cu referire la vaccinare. Aceştia au identificat că o bună comunicare se bazează pe proactivitate; astfel, orice program iniţiat trebuie să aibă o strategie de comunicare. În acelaşi timp, trebuie avut în vedere că o bună comunicare are la bază două etape esenţiale: pe de o parte, transmiterea informaţiei, dar şi ascultarea interlocutorului(6).

Un exemplu al impactului comunicării ineficiente este pandemia cu virusul AH1N1 din 2009. În Canada au fost trimise numeroase mesaje către populaţie cu rolul de a convinge cetăţenii să se vaccineze, dar, cu toate acestea, rata de vaccinare nu a fost decât 41%. Cercetătorii au analizat situaţia şi au tras mai multe concluzii, printre care faptul că informaţia este acceptată dacă este în concordanţă cu credinţele populaţiei şi dacă este transmisă de o persoană/instituţie care este considerată competentă. Trebuie avut în vedere că oamenii adeseori nu au încredere în organizaţiile guvernamentale şi companiile farmaceutice(7).

Santisteve şi colab. subliniază în lucrarea lor trei puncte principale care trebuie atinse pentru creşterea ratei vaccinării, cu referire la vaccinul rubeolă-oreion-rujeolă (ROR): asigurarea accesului la vaccinare a unui număr cât mai mare de persoane, suport în rândul medicilor pentru creşterea conştientizării eliminarea rubeolei şi rujeolei şi activităţi ce privesc comunicarea către populaţia generală(8).

Factori ce influenţează decizia de vaccinare

Principalii factori implicaţi în refuzul vaccinării sunt lipsa cunoaşterii beneficiilor, temerile asupra riscului de apariţie a efectelor adverse şi lipsa încrederii în personalul medical(9,10,11). În acelaşi timp, determinanţi importanţi ai unui status complet al vaccinării sunt un nivel de cunoaştere ridicat, o atitudine pro-vaccinare, acces la sistemul medical şi la sursele de informare(12).

Preocupările părinţilor care ezită sau chiar refuză să îşi vaccineze copiii sunt legate de posibilele reacţii adverse ale vaccinului, chiar şi cele minore, care sunt rapid reversibile, precum durere sau eritem la locul injectării. Alţi părinţi sunt îngrijoraţi de complicaţii precum autismul, fapt ce a fost demontat de numeroase studii, neexistând dovezi care să-l susţină. În plus, unii părinţi sunt speriaţi de numărul crescut de vaccinuri care trebuie administrate copilului într-un timp scurt. Uneori în rândul părinţilor există îndoieli asupra eficacităţii vaccinului, considerând că imunitatea naturală dobândită în urma contractării infecţiei este mai bună(5).

Într-un studiu în care părinţii au fost intervievaţi în legătură cu tema vaccinării – mai exact, înţelegerea rolului vaccinării pentru luarea unor decizii corecte – au participat 1600 de respondenţi, mijlocul de comunicare fiind telefonul. Un sfert dintre aceştia au considerat că sistemul imunitar al copilului poate deveni slăbit din cauza numărului mare de vaccinuri care trebuie administrate şi 23% au considerat că se administrează prea multe vaccinuri faţă de necesarul pentru sănătatea copilului. În acest context, medicul (pediatru, de familie) joacă un rol crucial în rezolvarea acestor neînţelegeri, fiind perceput de mulţi drept cea mai importantă sursă de informare(13).

Un alt studiu, care a inclus femei afro-americane, a identificat ca factori principali implicaţi în adoptarea unei anumite atitudini faţă de vaccinare lipsa informaţiei şi a încrederii în cadrele medicale şi guvern(14). O cercetare care a inclus participanţi din trei ţări – Grecia, Republica Dominicană şi Botswana – a evidenţiat că aceştia au încredere în personalul medical, dar şi-au exprimat dorinţa de a primi mai multe informaţii. Cei din Botswana şi Republica Dominicană au afirmat că sistemul medical reprezintă un suport pentru acceptarea vaccinării, în schimb, cei din Grecia au raportat că sistemul medical uneori influenţează negativ acceptarea vaccinării. Părinţii au afirmat că primesc informaţie insuficientă despre vaccinare şi de aceea poate apărea confuzia(15).

Evans a analizat principalii factori implicaţi în refuzul sau acceptarea vaccinării de către părinţi. Majoritatea părinţilor şi-au exprimat dorinţa de a cunoaşte mai multe informaţii despre riscurile şi beneficiile vaccinului şi de a avea discuţii mai clare cu medicul despre vaccinare, dar au afirmat că accesul la medic uneori este dificil(16).

Un studiu care a analizat atitudinea părinţilor faţă de vaccinul ROR şi încrederea în autorităţi a pus în evidenţă faptul că 52,5% cred că doctorii în general desconsideră preocupările pacienţilor în legătură cu efectele adverse, dar 81,6% consideră că medicul cu care vin în contact oferă atenţie asupra îngrijorării lor în legătură cu vaccinarea ROR. Astfel, se pare că părinţii fac o diferenţă între doctori în general şi doctorul cu care vin în contact(17).

Mijloace de informare

Comparativ cu ce se întâmpla cu o decadă în urmă, astăzi, Internetul şi mediile de socializare reprezintă surse importante de informare în multe domenii, inclusiv cel medical. În cadrul acestui volum mare de date se regăsesc, pe de o parte, informaţii bazate pe dovezi şi, pe de altă parte, informaţii eronate, lipsite de substrat. Existenţa unor informaţii eronate, în lipsa unei comunicări adecvate, a condus la scăderea dramatică a ratei vaccinării(18). În ţările dezvoltate, 70% din populaţie are acces la Internet, în unele zone, proporţia ajungând până la 90%(19)

Interacţiunea dintre cadrele medicale şi părinţi joacă un rol extrem de important în vaccinare. Totuşi, în prezent, un rol din ce în ce mai important în influenţarea deciziei părinţilor îl joacă mass-media. Conform unui studiu condus de Smith, 21,5% dintre părinţi au refuzat vaccinarea, deşi au fost sfătuiţi de medic să îşi vaccineze copiii(20). Un studiu realizat în Italia, care a căutat site-uri web în funcţie de cuvintele „vaccin“ şi „vaccinare“, a identificat că 15,4% dintre ele erau antivaccinare, nefiind incluse şi site-urile care ofereau anumite îndoieli asupra eficacităţii vaccinării. În plus, s-a pus în evidenţă că mesajele care provin de la persoane neguvernamentale sunt mai numeroase decât cele care provin de la instituţii(19).

Radzikowski şi colab. au analizat mesajele de pe Twitter apărute în urma izbucnirii epidemice de rujeolă din 2015 şi au concluzionat că analiza acestor mesaje poate sta la baza înţelegerii mai bune a preocupărilor şi opiniilor populaţiei despre vaccinare, ajutând la îmbunătăţirea comunicării. Ei au găsit că 6 din 10 cei mai activi utilizatori promovau antivaccinarea(21).

Hughes şi colab. au analizat cunoştinţele părinţilor adolescenţi de vârste între 10 şi 18 ani cu referire la vaccinarea anti-HPV. În ceea ce priveşte sursele de informare despre vaccin, acestea au fost reprezentate în principal de reclamele companiilor farmaceutice (83%) şi programele de la televizor sau radio (69%). Atunci când au fost întrebaţi unde ar căuta informaţii despre vaccin dacă ar avea nevoie, 88% au menţionat sistemul medical(22). Un studiu realizat în SUA a evidenţiat că 62,4% dintre respondenţi au afirmat că au cea mai mare încredere în doctori, dar 48,6% au spus că primul loc unde caută informaţii este mediul online şi doar 10,9% au avut ca primă opţiune medicul(23).

Vannice şi colab. au evaluat impactul pe care l-ar putea avea asupra creşterii ratei de acceptare a vaccinării distribuirea unor materiale explicative mamelor înainte de vaccinarea copiilor. Au fost selectate mame care aveau anumite îngrijorări în ceea ce priveşte vaccinarea. 95% dintre mamele incluse în studiu au raportat că preferă să primească materiale despre vaccinare în timpul sarcinii şi înainte de vizita pentru vaccinare. S-a observat o îmbunătăţire a atitudinii asupra vaccinării. Acest tip de informare are avantajul evitării de către părinţi a căutării informaţiilor despre vaccinare în alte surse, neautorizate, care pot conţine informaţii eronate(24).

Un studiu recent a pus în evidenţă rolul utilizării sms-urilor pentru completarea corectă a schemei de vaccinare. Practic, părinţii primeau mesaje în care li se amintea că se apropie sau s-a depăşit momentul vaccinării. În rândul acestor participanţi, procentul de efectuare completă a schemei de vaccinare a crescut, iar părinţii s-au declarat satisfăcuţi de acest program(25).

Necesitatea identificării unor strategii optime de comunicare

Pentru îmbunătăţirea comunicării este necesar să se cunoască modalităţile de comunicare cele mai potrivite pentru fiecare segment de populaţie(26).

30-70% dintre părinţii care trăiesc în ţări dezvoltate manifestă un anumit grad de preocupare în legătură cu utilitatea vaccinării şi efectele adverse. Studiile arată că, pentru a obţine rezultate bune, medicul nu trebuie să prezinte într-un mod direct şi scurt recomandarea pentru vaccinare, ci trebuie să aibă loc o discuţie în care părintele să poată adresa întrebări, să îşi exprime temerile, iar la final va avea loc schimbarea opiniei despre vaccinare într-un mod deliberat(27). Discuţiile cu părinţii trebuie să includă expunerea riscurilor vaccinării, atât cele minore, cât şi cele severe, apărute foarte rar, dar şi modul în care părinţii trebuie să acţioneze în astfel de situaţii. Este important să fie purtate discuţii în care părinţii să îşi argumenteze deciziile şi să fie discutate argumentele. Fiecare discuţie trebuie să fie adaptată în funcţie de caracteristicile părintelui(28).

Studiul realizat de Opel face referire la două tipuri de comunicare între doctor şi părinte – comunicarea participativă şi comunicarea prezumtivă. Comunicarea participativă presupune o discuţie deschisă cu părintele, în care acesta îşi exprimă gândurile şi preocupările în legătură cu vaccinarea. Comunicarea prezumtivă se bazează pe expunerea necesităţii vaccinării de către medic şi convingerea părintelui, fără să existe o relaţie de colaborare în luarea deciziei. Totuşi, rezultatele studiului au arătat că o comunicare participativă conduce la o rată de vaccinare mai scăzută comparativ cu cea prezumtivă, dar cu o satisfacţie mai mare a părintelui asupra relaţiei medic-pacient(29,30).

Henrikson şi colab. au realizat un studiu care a inclus 347 de mame a unor nou-născuţi sănătoşi. Acestea şi doctorii care le îngrijeau au fost evaluaţi la începutul studiului şi după 6 luni. Au fost împărţiţi în două grupuri. Într-un grup, doctorii au beneficiat de un curs pentru abilităţi de comunicare, iar în celălalt grup, nu. S-au urmărit nivelul de ezitare a mamelor asupra vaccinării (folosind scala Parental Attitudes on Childhood Vaccines) şi abilitatea de comunicare a doctorului. Măsurătorile nu au pus în evidenţă modificări semnificative între grupul la care a existat comunicare şi grupul de control. Aceasta demonstrează că trebuie instituite strategii de comunicare eficientă(31). Ammentrop evidenţiază, de asemenea, utilitatea cursurilor de comunicare asupra abilităţilor de comunicare ale medicilor şi asistentelor medicale(32).

O metaanaliză care a inclus 38 de studii a pus în evidenţă că părinţii doresc mai multe informaţii decât primesc, iar în unele cazuri lipsa informaţiilor conduce la regretarea deciziei în legătură cu vaccinarea. Astfel, comunicarea defectuoasă cu personalul medical poate avea efecte negative asupra statusului vaccinal al copiilor. În plus, părinţii au afirmat că întâmpină dificultăţi în a evalua sursele de informare în care să aibă încredere, iar majoritatea au afirmat că cea mai mare încredere o au în personalul medical(33).

Un studiu care şi-a propus să investigheze modul de comunicare despre vaccinare între cadrele medicale şi părinţi, incluzând 111 discuţii şi 16 cadre medicale, a evidenţiat că multe dintre cadrele medicale nu explică utilitatea vaccinării şi nu exemplifică posibilele efecte adverse. În plus, s-a observat că jumătate dintre părinţii care refuză iniţial vaccinarea acceptă după ce medicul le aduce argumente pro vaccinare. De acest lucru trebuie ţinut cont, având în vedere că doar 50% dintre cadrele medicale încearcă să-i convingă pe părinţii care refuză vaccinarea că este necesar acest lucru pentru sănătatea copiilor lor(30).

Conform unui studiu realizat în Marea Britanie, care a presupus trimiterea unor chestionare către părinţi ai căror copii nu aveau vaccinarea complet efectuată, fiind analizate 68 de chestionare, peste un sfert dintre ei considerau că nu au primit suficiente informaţii despre vaccinare de la cadrele medicale. În plus, 23 dintre respondenţi au considerat mai periculoasă vaccinarea cu un anumit vaccin decât lipsa imunizării, cel mai frecvent regăsindu-se vaccinul ROR şi antimeningococic (tip C)(34).

Studiile au arătat că, adeseori, părinţii care ezită sau refuză să îşi vaccineze copiii au apelat la metode ale medicinei alternative. De asemenea, părinţii spun că există informaţie puţină şi lipsa cunoaşterii îi face să aibă îndoieli asupra vaccinării. Ei consideră că există puţine surse de informare imparţiale, majoritatea informaţiilor sunt generale, lipsind detaliile. Unii părinţi consideră că guvernul şi cadrele medicale deţin informaţii pe care nu le împărtăşesc, prezentând doar beneficiile(33).

McMurray consideră că problema principală nu este faptul că informaţiile nu sunt amintite de câte ori este necesar sau nu sunt spuse suficient de clar, ci că nu sunt adaptate fiecărui părinte în funcţie de experienţele şi cunoştinţele sale(35).

Este de menţionat că una dintre cel mai bine organizate campanii de informare în ultimii ani a fost pusă la punct în ţara noastră de studenţi membri ai Federaţiei Asociaţiilor Studenţilor în Medicină din România (FASMR). Studenţii la Medicină au dorit să tragă un semnal de alarmă asupra situaţiei precare în care se află rata de imunizare a populaţiei, aceasta fiind o datorie civică, ce asigură nu doar protecţia individului imunizat, ci şi a întregii populaţii(36,37).

Concluzii

În prezent sunt disponibile numeroase surse de informare, dar mesajele transmise în multe dintre cazuri sunt incomplete sau chiar incorecte. În acest context, cadrele medicale trebuie să reprezinte sursa de informare cea mai importantă. Medicul trebuie să deţină abilităţile necesare pentru a expune părintelui riscurile şi beneficiile vaccinării, pentru a-i explica să ia decizia corectă. Este necesară implementarea unor strategii de comunicare, construite în funcţie de caracteristicile fiecărui grup populaţional.  

Conflict of interests: The authors declare no conflict of interests.

Bibliografie

  1. ECDC. Epidemiological update: Measles - monitoring European outbreaks, 7 July 2017.
  2. WHO. Measles outbreaks across Europe threaten progress towards elimination, 28 March 2017.
  3. Gellin BG, Maibach EW, Marcuse EK. Do parents understand immunizations? A national telephone survey. Pediatrics. 2000;106:1097-102.
  4. Freed GL, Clark SJ, Butchart AT, et al. Parental vaccine safety concerns in 2009. Pediatrics. 2010;125:654-9.
  5. Gowda C, Dempsey AF. The rise (and fall?) of parental vaccine hesitancy. Hum Vaccin Immunother. 2013;9(8):1755-62.
  6. Goldstein S, MacDonald NE, Guirguis S. Health communication and vaccine hesitancy. Vaccine. 2015;33(34):4212-4.
  7. Henrich NJ. Increasing pandemic vaccination rates with effective communication. Hum Vaccin. 2011;7(6):663-6.
  8. Carrillo‐Santisteve P, Lopalco PL. Measles still spreads in Europe: who is responsible for the failure to vaccinate? Clin Microbiol Infect. 2012;18(s5):50-6.
  9. Streefland PH, Chowdhury AM, Ramos-Jimenez P. Quality of vaccination services and social demand for vaccinations in Africa and Asia. Bull World Health Organ. 1999;77:722-730.
  10. Bastien JW. Cross-cultural communication of tetanus vaccinations in Bolivia. Soc Sci Med. 1995;41:77-86
  11. Bukenya GB, Freeman PA. Possible reasons for non-completion of immunization in an urban settlement of Papua New Guinea. PNG Med J. 1991;34:22-25.
  12. Russo G, Miglietta A, Pezzotti P, et al. Vaccine coverage and determinants of incomplete vaccination in children aged 12–23 months in Dschang, West Region, Cameroon: a cross-sectional survey during a polio outbreak. BMC public health. 2015;15(1):630.
  13. Salmon Da, Moulton LH, Omer SB, et al. Knowledge, attitudes, and beliefs of school nurses and personnel and associations with nonmedical immunization exemptions. Pediatrics. 2004;113(6):e552-9.
  14. Shui I, Kennedy A, Wooten K, et al. Factors influencing African-American mothers’ concerns about immunization safety: a summary of focus group findings. J Natl Med Assoc. 2005;97(5):657-66.
  15. Handy LK, Maroudi S, Powell M, et al. The impact of access to immunization information on vaccine acceptance in three countries. PloS One. 2017;12(8):e0180759.
  16. Evans M, Stoddart H, Condon L, et al. Parents’ perspectives on the MMR immunisation: a focus group study. Br J Gen Pract. 2001;51(472):904-10.
  17. Casiday R, Cresswell T, Wilson D, Panter-Brick C. A survey of UK parental attitudes to the MMR vaccine and trust in medical authority. Vaccine. 2006;24(2):177-84.
  18. Larson HJ, Cooper LZ, Eskola J, et al. Addressing the vaccine confidence gap. Lancet. 2011;378(9790):526-35.
  19. Tafuri S, Gallone MS, Gallone MF, et al. Communication about vaccinations in italian websites: A quantitative analysis. Hum Vaccin Immunother. 2014;10(5):1416-20.
  20. Smith PJ, Kennedy AM, Wooten K, et al. Association between health care providers’ influence on parents who have concerns about vaccine safety and vaccination coverage. Pediatrics. 2006;118:e1287-92.
  21. Radzikowski J, Stefanidis A, Jacobsen KH, et al. The measles vaccination narrative in Twitter: a quantitative analysis. JMIR Public Health Surveill. 2016;2(1):e1.
  22. Hughes J, Cates JR, Liddon N, et al. Disparities in how parents are learning about the human papillomavirus vaccine. Cancer Epidemiol Biomarkers Prev. 2009;18(2):363-72.
  23. European Centre for Disease Prevention and Control. Communication on immunisation – building trust. Stockholm: ECDC; 2012.
  24. Vannice KS, Salmon DA, Shui I, et al. Attitudes and beliefs of parents concerned about vaccines: impact of timing of immunization information. Pediatrics. 2011;127(Supplement 1):S120-6.
  25. Domek GJ, Contreras-Roldan IL, O’Leary ST, et al. SMS text message reminders to improve infant vaccination coverage in Guatemala: A pilot randomized controlled trial. Vaccine. 2016;34(21):2437-43.
  26. Oku A, Oyo-Ita A, Glenton C, et al. Communication strategies to promote the uptake of childhood vaccination in Nigeria: a systematic map. Glob Health Action. 2016;9(1):30337.
  27. Forbes TA, McMinn A, Crawford N, et al. Vaccination uptake by vaccine-hesitant parents attending a specialist immunization clinic in Australia. Hum Vaccin Immunother. 2015;11(12):2895-903.
  28. Leask J, Kinnersley P, Jackson C, et al. Communicating with parents about vaccination: a framework for health professionals. BMC pediatrics. 2012;12(1):154.
  29. Opel DJ, Mangione-Smith R, Robinson JD, et al. The influence of provider communication behaviors on parental vaccine acceptance and visit experience. Am J Public Health. 2015;105(10):1998-2004.
  30. Opel DJ, Heritage J, Taylor JA, et al. The architecture of provider-parent vaccine discussions at health supervision visits. Pediatrics. 2013;132(6):1-10.
  31. Henrikson NB, Opel DJ, Grothaus L, et al. Physician communication training and parental vaccine hesitancy: a randomized trial. Pediatrics. 2015;136(1):70-9.
  32. Ammentorp J, Sabroe S, Kofoed PE, Mainz J. The effect of training in communication skills on medical doctors’ and nurses’ self-efficacy: A randomized controlled trial. Patient Educ Couns. 2007;66(3):270-7.
  33. Ames HM, Glenton C, Lewin S. Parents’ and informal caregivers’ views and experiences of routine early childhood vaccination communication: qualitative evidence synthesis (Protocol). Cochrane Database Syst Rev. 2015;7.
  34. Smailbegovic MS, Laing GJ, Bedford H. Why do parents decide against immunization? The effect of health beliefs and health professionals. Child: care, health and develop. 2003;29(4):303-11.
  35. McMurray R, Cheater FM, Weighall A, et al. Managing controversy through consultation: a qualitative study of communication and trust around MMR vaccination decisions. Br J Gen Pract. 2004;54(504):520-5.
  36. www.facebook.com/FASMR/videos/1901336659901325
  37. Popa MI. O campanie de importanţă naţională. Viaţa Medicală. 2018;1479(22):4. 

Articole din ediţiile anterioare

STUDII ORIGINALE | Ediţia 2 50 / 2017

Date privind opiniile generale cu privire la vaccinare în judeţul Bacău

Aurelia-Nicoleta Cristea, O. Parfeni

Vaccinarea reprezintă una dintre cele mai eficiente metode prin care părinții își pot proteja copiii față de bolile infecțioase. Bolile prevenibile...

11 iulie 2017

Evaluarea serologică a protecției față de hepatita B în rândul personalului medical

Personalul medical este recunoscut a fi un grup la risc pentru expunerea  profesională la infecția cu virusul hepatitei B, infecție față de care es...

15 februarie 2017
SĂNĂTATE PUBLICĂ | Ediţia 2 / 2016

Consideraţii și perspective asupra actualei strategii de vaccinare antipertussis

Silvana-Adelina Gheorghe, Mădălina Preda, Gabriela-Loredana Popa, Mircea Ioan Popa

Tusea convulsivă este o infecție respiratorie gravă, provocată de Bordetella pertussis (cocobacil gram-negativ). Această bacterie este patogenă pen...

16 aprilie 2016
SĂNĂTATE PUBLICĂ | Ediţia 3 / 2016

Date privind prevenirea și controlul gripei la debutul unui nou sezon

Mădălina Preda, Andreea- Daniela Gheorghe, Gabriela-Loredana Popa, Mircea Ioan Popa

Infecțiile acute ale căilor respiratorii sunt cauzate, de obicei, de virusuri, mai rar de bacterii, fiind diagnosticate mai frecvent la copii(1). A...

16 iulie 2016