În ultimele două decenii s-a raportat un număr din ce în ce mai mare de infecţii comunitare cu enterobacterii producătoare de beta-lactamaze cu spectru extins (ESBLs). În aceste cazuri s-a recurs la tratamentul cu carbapeneme. Ca atare, au apărut tulpini rezistente şi, astfel, o importantă problemă de sănătate publică. Pan şi colaboratorii consideră că studierea caracteristicilor acestor infecţii ar putea ajuta la identificarea tratamentului corect. Ei au realizat un studiu retrospectiv în perioada 2010-2016.

În studiu au fost incluşi pacienţi cu pneumonie bacteriană dezvoltată în context de ventilaţie mecanică sau dobândită în spital, infecţii urinare complicate sau pielonefrită acută, infecţii ale plăgilor superficiale sau profunde, infecţii ale tractului biliar, bacteriemii sau infecţii ale fluidelor sterile, cu enterobacterii rezistente la carbapeneme. Astfel, produsele patologice recoltate au fost reprezentate de sânge, spută, puroi, bilă etc. Testarea susceptibilităţii la antibiotice a fost realizată conform protocolului CLSI.

Au fost identificate 124 de cazuri. Cele mai multe au fost identificate la pacienţii din secţiile de chirurgie şi terapie intensivă. În ceea ce priveşte caracteristicile pacienţilor, vârsta medie a fost de 56 de ani (au fost tulpini recoltate şi de la copii; vârsta medie a fost calculată prin excluderea celor cu vârste sub 1 an). Cele mai multe cazuri au fost identificate la pacienţi de sex masculin (66,9%). Pe secţia de terapie intensivă, cel mai frecvent au fost izolate enterobacterii rezistente la carbapeneme de la pacienţi cu pneumonie bacteriană care a necesitat ventilaţie mecanică. În schimb, pe secţia de chirurgie au fost mai frecvente infecţiile renale, ale tractului biliar şi ale plăgilor. K. pneumoniae a fost cel mai frecvent izolată, fiind urmată de Enterobacter cloacae, Escherichia coli şi Klebsiella oxytoca. Dintre cele 124 de tulpini studiate, 54 produceau carbapenemază IMP-4, 40 carbapenemază IMP-8, iar la restul nu a fost identificat genotipul carbapenemazei. S-a pus în evidenţă că toate tulpinile erau rezistente la ceftriaxonă, ceftazidime şi cefepime.

88,7% dintre pacienţi au fost trataţi empiric, jumătate dintre aceştia cu antibiotic, în monoterapie, incluzând în spectru germeni Gram-negativi. Antibioticele cel mai frecvent utilizate au fost beta-lactaminele, în combinaţie cu inhibitori de beta-lactamaze, cefalosporine, inclusiv carbapeneme. Ulterior au fost trataţi cu terapie direcţionată, bazată în special pe chinolone, cel mai frecvent folosindu-se combinaţii de două antibiotice. La 65,3% s-au pus în evidenţă culturi negative la terminarea tratamentului, iar mortalitatea în ziua 28 a fost de 22,6%.

Studiul realizat aduce în atenţie faptul că vârstnicii şi nou-născuţii din secţiile de terapie intensivă reprezintă o populaţie la risc. S-a observat că infecţia se poate localiza în diferite organe, tract respirator, biliar, urinar, dar factori de risc importanţi sunt montarea de catetere şi ventilaţia mecanică. Cu privire la opţiunile terapeutice, pot fi utile polimixinele, aminoglicozidele  şi fosfomicina.

Concluzii

Numărul infecţiilor cu enterobacterii rezistente la carbapeneme este în creştere, de aceea este foarte importantă identificarea unor noi ţinte terapeutice. Mecanismul de rezistenţă cel mai frecvent identificat este producerea de IMP carbapenemaze, fapt ce poate sta la baza studierii unor noi terapii în lupta cu microorganismele rezistente. Rata mortalităţii este crescută. O opţiune terapeutică ce poate fi luată în calcul este reprezentată de chinolone.