LEGISLAŢIE

Despre drepturile pacienţilor noştri

First published: 07 iulie 2016

Editorial Group: MEDICHUB MEDIA

Abstract

Keywords

Aş dori totuşi să menţionez că Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 nu este primul act normativ care reglementează asigurarea stării de sănătate a populaţiei, precum şi implicarea statului în acest proces.

Astfel, Legea nr. 984 din 11 aprilie 1927 (promulgată de regele Ferdinand) reglementează organizarea Casei Sănătăţii - instituţie înfiinţată pe lângă Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, având ca principale atribuţii de a studia condiţiunile sănătăţii publice şi ocrotirilor sociale..., a centraliza şi administra toate fondurile... depinzând de minister; Decretul nr. 212 din 13 mai 1953 reglementează profesiunea de medic; Decretul nr. 246 din 29 mai 1958 reglementează acordarea asistenţei medicale şi a medicamentelor.

Primele prevederi constituţionale referitoare la sănătatea populaţiei apar încă din 1948, când, prin art. 25 din Legea fundamentală, s-a prevăzut în mod expres faptul că „Statul poartă grijă de sănătatea publică prin înfiinţarea şi dezvoltarea de servicii sanitare...”. În art. 20, Constituţia din 1965 prevedea obligaţia statului de a asigura „asistenţa medicală prin instituţiile sale sanitare”. Din acest punct de vedere, se poate afirma că actuala Lege fundamentală este superioară, prin garantarea acestui drept şi asumarea obligaţiilor statului în acest sens. În art. 33 alin. 1 din Constituţia României din 1991 se prevede faptul că „Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat”, iar prin prevederile alin. 2, „Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii populaţiei”. De asemenea, în Constituţia revizuită din 2003, statul îşi asumă responsabilităţi şi în ceea ce priveşte „dreptul la un mediu sănătos” (art. 35). Dar aceste prevederi sunt destul de generale - similar celorlalte drepturi fundamentale, astfel, sunt importante definirea și interpretarea acestui drept folosind instrumente juridice atât naționale, cât și internaționale. 

Articolul 11 face precizări în acest sens:

(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din Dreptul intern.

(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituției.

Articolul 20, alin. (1) și (2), conține două din cele mai importante texte privind statutul Dreptului internațional în cadrul legal românesc (Constituţia din 1991, revizuită în 2003):

(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Prin multiplele acte normative care reglementează activitatea din domeniul sanitar, sunt prevăzute drepturi şi obligaţii corelative atât pentru beneficiarii îngrijirilor de sănătate, cât şi pentru corpul medical din unităţile sanitare. În desfăşurarea activităţii de furnizare de servicii medicale, servicii comunitare, precum şi servicii conexe actului medical sunt necesare delimitarea, cunoaşterea şi respectarea acestor două categorii de drepturi şi obligaţii atât de prestator, cât şi de beneficiar.

Pentru pacient se creează cadrul instituţional care să-i permită să beneficieze de îngrijiri medicale de cea mai bună calitate, iar pentru corpul medical, garanţia prestării serviciilor medicale cu respectarea normelor de deontologie şi etică medicală, a normelor legale în vigoare, la adăpost de consecinţele nedorite ale oricărei forme de răspundere juridică.

Primul capitol de dispoziţii generale defineşte în art. 1 termenii utilizaţi în cuprinsul actului normativ:

a) pacient = persoană sănătoasă sau bolnavă care utilizează serviciile de sănătate;

b) discriminare = distincţia care se face între persoane aflate în situaţii similare pe baza rasei, sexului, vârstei, apartenenței etnice, originii naţionale sau sociale, religiei, opţiunilor politice sau antipatiei personale;

c) îngrijiri de sănătate = serviciile medicale, serviciile comunitare şi serviciile conexe actului medical;

d) intervenţie medicală = orice examinare, tratament sau alt act medical preventiv, terapeutic ori de reabilitare;

e) îngrijiri terminale = îngrijirile acordate unui pacient cu mijloacele de tratament disponibile, atunci când nu mai este posibilă îmbunătăţirea prognozei fatale a stării de boală, precum şi îngrijirile acordate în apropierea decesului.

Articolele 2 şi 3 prezintă drepturile generale ale pacientului:

Pacienţii au dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate de care societatea dispune, în conformitate cu resursele umane, financiare şi materiale.

Pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoană umană, fără nici o discriminare.

Deşi nu există precizări concrete nici în lege şi nici în normele de aplicare cuprinse în Ordinul nr. 386 din 7.04.2004, publicat în M.O. nr. 356 din 22 aprilie 2004, respectarea acestor drepturi se face prin îndeplinirea obligaţiilor stipulate într-un mare număr de acte normative, obligaţii ce revin în sarcina furnizorilor de servicii medicale, decidenţilor, dar şi statului, aşa cum este asumat în Constituţia mai sus prezentată:

  • Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările şi completările ulterioare, care, prin prevederile sale referitoare la sănătatea publică, asistența medicală preventivă şi curativă acordată la toate nivelurile de asistenţă medicală şi pentru toate categoriile de pacienţi asigură condiţiile care permit accesul pacienţilor la îngrijirile medicale de calitate şi fără discriminare.
  • Legea nr. 584/2002 privind măsurile de prevenire a răspândirii maladiei SIDA în România și de protecție a persoanelor infectate cu HIV sau bolnave de SIDA.
  • Legea nr. 319/2006 a securității și sănătății în muncă.
  • Legea nr. 123/2008 pentru o alimentație sănătoasă în unitățile de învățământ preuniversitar.
  • Legea nr. 458/2002 privind calitatea apei potabile, modificată și completată prin Ordonanța Guvernului nr. 11/2010.
  • Legea nr. 104/2011 privind calitatea aerului înconjurător.
  • Legea nr. 487/2002 a sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice.

Fiecare din aceste legi - şi mai sunt multe - reglementează activitatea instituţiilor şi furnizorilor de servicii de sănătate. În afară de această legislaţie, corpul medical trebuie să respecte prevederile legislative ale organizaţiilor naţionale de reglementare a profesiei: medici, farmacişti, medici dentişti, asistenţi medicali, psihologi, kinetoterapeuţi, biologi etc.

De exemplu, Codul de deontologie medicală din 30 martie 2012 al Colegiului Medicilor din România prevede:

  • Articolul 21, alin. 2: Comportamentul profesional implică, fără a se limita la, preocuparea constantă și permanentă a medicului pentru aflarea, pe orice cale, inclusiv prin intermediul formelor de educație medicală continuă, a celor mai noi descoperiri, procedee și tehnici medicale asimilate și agreate de comunitatea medicală.
  • Articolul 36: (1) Medicul are obligația profesională și legală să se îngrijească de respectarea regulilor de igienă și de profilaxie. În acest scop, ori de câte ori are ocazia și este cazul, el va semnala persoanelor respective responsabilitatea ce le revine acestora față de ei înșiși, dar și față de comunitate și colectivitate. (2) Medicul are obligația morală de a aduce la cunoștință organelor competente orice situație de care află și care reprezintă un pericol pentru sănătatea publică.

Hotărârea nr. 2 din 9 iulie 2009 a Ordinului Asistenților Medicali Generaliști, Moașelor și Asistenților Medicali din România privind adoptarea Codului de etică și deontologie al asistentului medical generalist, al moașei și al asistentului medical din România

  • Articolul 36: Interesul general al societății (prevenirea și combaterea epidemiilor, a bolilor venerice, a bolilor cu extindere în masă și altele asemenea prevăzute de lege) primează față de interesul personal al pacientului.

Capitolul al doilea din Legea drepturilor pacienţilor nr. 46/2003 se referă la un aspect foarte important, şi anume, dreptul pacientului la informaţie.

Informaţiile referitoare la „serviciile medicale disponibile, precum şi la modul de a le utiliza” (art. 4) facilitează accesul pacientului la aceste servicii. Normele de aplicare ale legii precizează obligaţia unităţilor sanitare furnizoare de servicii de sănătate de a pune la dispoziţia pacienţilor toate informaţiile referitoare la „serviciile medicale disponibile şi modul de acces la acestea”, „regulile şi obiceiurile pe care trebuie să le respecte pe durata internării în unităţile cu paturi”. Pentru respectarea dreptului pacientului la informaţie - drept garantat prin Constituţie (art. 31) - sunt stipulate obligaţii ale personalului şi instituţiilor cu responsabilităţi în păstrarea stării de sănătate a populaţiei şi în Legea 95/2006 (art. 5, 6, 21, 230, 234, 280). Exemplu din Legea 95/2006: „Articolul 5 prevede funcțiile principale ale asistenței de sănătate publică, ce includ informarea, educarea și comunicarea pentru promovarea sănătății (lit. k)”.

Altă informaţie foarte importantă la care are dreptul pacientul se referă la echipa de furnizori de servicii de sănătate, obligaţie ce revine, conform normelor de aplicare ale legii, atât unităţii, cât şi echipei de profesionişti care furnizează serviciile de sănătate.

De la art. 6 la art. 12 din acelaşi capitol sunt prevăzute drepturile pacientului la informaţii referitoare la propria stare de sănătate, evoluţie, prognostic, tratamentele propuse, riscurile şi incidentele posibile - comunicate într-un limbaj potrivit nivelului de pregătire şi de înţelegere al acestuia. Este foarte important acest aspect al relaţiei corp medical - pacient, deoarece în legislaţia românească dreptul la informare este în strânsă conexiune cu dreptul la consimţământ. Informaţia corectă şi completă stă la baza „consimţământului informat” - condiţie obligatorie pentru actul medical în condiţiile legislaţiei actuale. Această obligaţie a medicului este expres prevăzută şi în Codul de deontologie medicală al Colegiului Medicilor din România la art. 14: „Informarea prealabilă și adecvată a persoanei:

(1) Medicul va solicita și va primi consimțământul numai după ce, în prealabil, persoana respectivă sau cea îndreptățită să își dea acordul cu privire la intervenția medicală a primit informații adecvate în privința scopului și naturii intervenției, precum și în privința consecințelor și a riscurilor previzibile și în general acceptate de societatea medicală.

(2) Pe cât posibil, medicul va urmări ca informarea să fie adecvată și raportată la persoana care urmează să își manifeste consimțământul”.

Din păcate, multe situaţii conflictuale şi tensiuni între furnizorii de servicii medicale şi beneficiarii acestora au avut drept cauză comunicarea deficitară şi ineficientă.

În acelaşi grup de articole ale celui de-al doilea capitol mai sunt prevăzute drepturi foarte importante pentru pacient.

Pacientul are dreptul la a doua părere. Normele de aplicare ale legii precizează la art. 15 obligativitatea unităţilor medicale de a asigura condiţiile consultului în acest sens, inclusiv prin stabilirea de parteneriate cu medici/unităţi medicale dotate material şi cu personal specializat. Acelaşi drept derivă şi din prevederile Legii 95/2006 la art. 219 şi 230, dar şi din actele normative emise de organismele naţionale de reglementare ale profesiei. Astfel, Codul de deontologie medicală al Colegiului Medicilor din România prevede, la art. 30, obligația medicilor de a „respecta dreptul pacientului de a obține o a doua opinie medicală”, iar Codul de etică și deontologie al asistentului medical generalist, al moașei și al asistentului medical din România prevede că „voința pacientului în alegerea asistentului medical generalist, a moașei și a asistentului medical trebuie întotdeauna respectată, indiferent care ar fi sensul acesteia (art. 25).

Pacientul trebuie informat asupra consecinţelor asupra stării de sănătate şi a riscurilor pe care şi le asumă dacă refuză tratamentul propus, normele de aplicare făcând precizarea că refuzul pacientului trebuie asumat în scris şi numai după ce medicul sau echipa medicală s-a asigurat că informaţiile au fost corect recepţionate şi înţelese.

Pacientul are acces total, permanent şi nelimitat la informaţiile despre propria stare de sănătate. El poate solicita copii după documentele medicale elaborate cu ocazia consultului/internării. Dar numai el, nimeni altcineva, cu excepţia situaţiei când pacientul îşi exprimă voinţa de a nu mai primi informaţiile medicale despre care s-a făcut vorbire. În acest caz, desemnează explicit persoana care preia această atribuţie. Pacientul are dreptul exclusiv de a dispune, de a comunica sau de a permite accesul altor persoane la datele despre starea sa de sănătate. Informaţiile medicale pot fi comunicate unei/unor terţe persoane numai cu acceptul pacientului. Furnizorii de servicii de sănătate sunt obligaţi de legislaţia în vigoare să dispună de informaţiile medicale despre pacienţi cu respectarea confidenţialităţii. Este un alt aspect „fierbinte” al relaţiei medic - pacient - familie - aparţinători - prieteni, cu aportul generos al mass-mediei. Şi este un alt capitol din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003. Şi va fi prezentat în numărul următor al revistei... 

Bibliografie

1. Legea nr. 984 din 11 aprilie 1927, pentru organizarea Casei Sănătăţii Publicată în M.O. nr. 81 din 12 aprilie 1927.
2. Decretul nr. 212 din 13 mai 1953, privind reglementarea profesiunii de medic, publicată în M.O. nr. 16 din 16 mai 1953.
3. Decretul nr. 246 din 29 mai 1958, privind reglementarea acordării asistenţei medicale şi a Medicamentelor, publicată în M.O. nr. 24 din 2 iunie 1958.
4. Constituţia Republicii Populare Române din 1948 promulgată prin Decretul nr. 729 din 13 aprilie 1948 şi publicată în "Monitorul Oficial", partea I, nr. 87 bis din 13 aprilie 1948.
5. Constituţia Republicii Socialiste România din 1965 publicată în "Buletinul Oficial al R.S.R." nr. 1 din 21 august 1965.
6. Constituţia României din 1991 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991.
7. Constituţia României din 2003 modificată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 şi publicată în M.O. nr. 767 din 31 octombrie 2003.
8. Legea nr. 46/2003, privind drepturile pacientului, publicată în M.O. nr. 51 din 29 ianuarie 2003.
9. Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare.
10. Legea nr. 584/2002 privind măsurile de prevenire a răspândirii maladiei SIDA în România și de protecţie a persoanelor infectate cu HIV sau bolnave de SIDA, publicată în M.O. 814/8.11.2002.
11. Legea nr. 319/2006 a securităţii și sănătăţii în muncă, publicată în M.O. nr. 646/26.07.2006.
12. Legea nr. 123/2008 pentru o alimentaţie sănătoasă în unităţile de învăţământ preuniversitar, publicată în M.O. nr. 410/2.06.2008.
13. Legea nr. 458/2002 privind calitatea apei potabile, publicată în M.O. nr. 552/29.07.2002 cu modificările şi completările ulterioare.
14. Legea nr. 104/2011 privind calitatea aerului înconjurător, publicată în M.O. nr. 452/28.06.2011.
15. Legea nr. 487/2002 a sănătăţii mintale și a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, publicată în M.O. nr. 589/8.08.2002, cu modificările şi completările ulterioare.
16. Codul de deontologie medicală al Colegiului Medicilor din România, publicat în M.O. nr. 298/2012.
17. Codul deontologic al medicului dentist publicat în M.O. nr. 408/18.06.2010.
18. Codul de etică şi deontologie al asistentului medical generalist, al moaşei şi al asistentului medical din România, publicat în M.O. nr. 560/08.2009.

Articole din ediţiile anterioare

CONSULTAȚIA JURIDICĂ | Ediţia 2 / 2016

Despre drepturile pacienţilor noştri

Sorin Păun

Practica medicală curentă a făcut ca relaţia medic - pacient să capete o valenţă contractuală sinalagmatică, adică o situaţie în care cele două păr...

16 februarie 2017
SUPLIMENT CARDIOLOGIE | Ediţia 4 118 / 2017

Coordonate pentru educaţia pacientului cu terapie antitrombotică

Loredana Piloff

Tratamentul antitrombotic este o terapie de mare actualitate, datorită multiplelor nuanțări evidențiate de ghidurile actuale. Conform acestora, el ...

18 septembrie 2017
CERCETARE CLINICĂ | Ediţia 3 123 / 2018

Evoluţia purpurelor trombocitopenice autoimune la copil

Anca Daniela Pînzaru, Adriana Apostol

Purpura trombocitopenică autoimună este una dintre cele mai frecvente afecţiuni hemoragice din perioada copilăriei. În intervalul ianuarie 2015 − i...

26 mai 2018
CONSULTAȚIA JURIDICĂ | Ediţia 2 / 2016

Despre drepturile pacienţilor noştri

Sorin Păun

Practica medicală curentă a făcut ca relaţia medic - pacient să capete o valenţă contractuală sinalagmatică, adică o situaţie în care cele două păr...

06 februarie 2016