Echipa şi memoria succesului

Rezultatele bune sunt adesea privite din exterior ca efect al unei idei inspirate, al unei decizii potrivite sau al unor oameni competenți aflați la momentul potrivit și în locul potrivit. Privite mai atent însă, lucrurile care rezistă rareori apar dintr-odată. În spatele lor există timp consumat, încercări, proiecte continuate cu răbdare și, mai ales, oameni care au învățat să lucreze împreună.

Poate tocmai de aceea echipele bune sunt atât de greu de construit și, paradoxal, atât de ușor de subestimat.

În medicină vedem acest lucru în fiecare zi. Un cabinet, un colectiv universitar sau un grup care dezvoltă un proiect profesional nu funcționează bine doar pentru că fiecare dintre membrii săi este competent. Competența individuală este indispensabilă, dar nu suficientă. Performanța apare atunci când competențele încep să se completeze, când comunicarea devine firească, rolurile sunt cunoscute, iar oamenii ajung să își înțeleagă punctele forte și limitele. Această coeziune nu poate fi însă decretată și nici înscrisă într-o organigramă, nu apare în rapoarte și nu este ușor de măsurat, dar devine imediat vizibilă atunci când lipsește. Din această perspectivă, în managementul unui proiect, cea mai inteligentă atitudine de abordat ar fi să păstrezi nucleul care și-a dovedit valoarea, să îl întărești, să îl deschizi și să îi dai șansa de a continua ceea ce a început.

Echipa ca memorie a organizației

Organizațiile sunt ele însele proiecte de sine stătătoare susținute de comunități vii, dinamice, având la rândul lor propria biografie. Unele pornesc din entuziasmul câtorva oameni, cresc, își definesc identitatea, își construiesc reguli și proiecte, iar apoi ajung într-un moment în care succesul lor depinde nu atât de capacitatea de a inventa mereu altceva, cât de capacitatea de a consolida ceea ce funcționează și de a duce mai departe lucrurile bine făcute.

Putem vorbi, în acest sens, despre un ciclu de dezvoltare organizațională. Fiecare etapă are nevoile ei: la început predomină inițiativa și energia, apoi devin necesare structura, distribuirea responsabilităților și profesionalizarea, iar odată cu maturizarea apare o provocare poate și mai importantă – aceea de a păstra continuitatea proiectelor și, în același timp, de a pregăti etapa următoare.

Aici echipa devine esențială, pentru că o mare parte din memoria reală a unei organizații nu se află în documente, ci în oameni. Ei știu de ce anumite decizii au fost luate într-un anumit fel, ce soluții au fost încercate, ce dificultăți au apărut, ce compromisuri au fost necesare și ce proiecte au nevoie de timp pentru a ajunge la maturitate.

Pierderea acestei memorii poate însemna, uneori, revenirea la probleme deja rezolvate sau repetarea unor greșeli pentru care organizația a plătit deja.

De asemenea, continuitatea unei echipe nu trebuie confundată cu stagnarea. Dimpotrivă, o echipă experimentată poate fi tocmai aceea care permite unei organizații să evolueze fără să piardă inutil ceea ce a construit.

Istoria instituțiilor medicale oferă numeroase asemenea exemple. Mayo Clinic s-a dezvoltat tocmai prin transformarea treptată a unei practici de familie într-un model de lucru în echipă și apoi într-o instituție capabilă să continue dincolo de generația fondatorilor. Lecția nu ține doar de istoria medicinei, ci de orice construcție organizațională durabilă: adevărata performanță apare atunci când experiența individuală devine experiență colectivă, iar proiectele încetează să mai depindă de o singură persoană.

Aceasta este, poate, și una dintre formele cele mai mature ale leadershipului. Nu aceea de a demonstra că totul începe cu tine, ci de a ști să recunoști ceea ce funcționează, să continui ceea ce merită continuat și să construiești o echipă capabilă să ducă proiectele mai departe.