Audrey Hepburn a fost întruchiparea publică a idealului feminin în a doua jumătate a secolului trecut. Eleganţa stilului minimalist creat de Hubert de Givenchy, precum şi constituţia ei delicată au devenit iconice. Puţină lume mai ştie însă că nepoata baronului olandez a avut toată viaţa o sănătate fragilă din cauza foametei îndurate între decembrie 1944 şi aprilie 1945. Trupele germane de ocupaţie au blocat aprovizionarea nordului Olandei ca represalii pentru sprijinul dat de populaţie Aliaţilor. Şi mai puţină lume ştie că acesta a fost cel mai teribil experiment natural de programare metabolică – programarea epigenetică a metabolismului în timpul vieţii intrauterine. Malnutriţia severă a mamelor din acea perioadă a afectat sănătatea copiilor în viaţa adultă. Astfel, mamele aflate în trimestrul al doilea sau al treilea de sarcină în perioada foametei au dat naştere la feţi subponderali. Cele aflate în trimestrul întâi de sarcină în perioada foametei, urmat de alimentaţie normală în ultimele două, au dat naştere la feţi normoponderali. Deci, efectul depinde de momentul instalării foametei. Programarea fetală a evoluat ca răspuns adaptativ – în perioada de lipsuri alimentare, adaptarea metabolică ce creşte depozitarea de energie este benefică pentru supravieţuire.

Dar programarea epigenetică a metabolismului în perioada prenatală are şi un revers. Obezitatea mamei şi un mediu intrauterin diabetic pot favoriza transmiterea acestor suferinţe generaţiilor următoare. Există o relaţie directă între greutatea maternă anterioară sarcinii, respectiv câştigul ponderal în cursul sarcinii, şi feţii supraponderali care ulterior fac diabet zaharat (DZ) de tipul 2. Din păcate, acest ciclu vicios – mame obeze care nasc fetiţe obeze, care la vârsta reproductivă fac DZ de tip 2 şi la rândul lor fac copii obezi şi cu DZ de tip 2 – se pierde printre numeroasele îngrijorări legate de sarcină şi întreţinute de social media: poluarea, nivelul crescut al zgomotului urban, aditivii alimentari, chimicalele din sticlele şi ambalajele de plastic etc. Culmea e că, dacă pentru niciunul din cazurile acestea nu există dovezi foarte convingătoare, în schimb, starea permanentă de îngrijorare duce la creşterea cortizolului, ce are efectul epigenetic de a încetini creşterea majorităţii organelor fătului. 

Revenind la DZ de tip 2 şi obezitate (vezi şi suplimentul), studiile genomice nu au ajutat prea mult la înţelegerea procesului patologic. Gena principală a susceptibilităţii la DZ de tip 2, TCF7L2, arată importanţa părintelui de origine în transmiterea alelei cu risc, dar şi a procesului de metilare. Riscul unui individ de a face DZ de tip 2 reflectă un mozaic de influenţe, precum genele susceptibilităţii, genele protectoare, expunerea la factori de mediu care le favorizează pe unele sau pe altele să se exprime, dieta şi viaţa activă. Deci, nu mai daţi vina pe gene şi greaua moştenire de familie! Cel mai probabil, genele voastre au primit instrucţiuni greşite de la propriul organism. 

Şi pentru că problema nu e destul de complicată, mai intervine şi microbiomul. Corpul uman are cam 10 trilioane de celule şi găzduieşte în adâncurile şi pe suprafaţa sa 100 de trilioane de microbi, adică microbiomul. Noi avem 22000 de gene ce codifică proteine, în timp ce microbiomul nostru are 20 de milioane de gene unice. Deci, din punct de vedere celular, suntem în principal o colecţie de bacterii. Compoziţia bacteriană din intestinul indivizilor obezi extrage mai multă energie din dietă, creşte depunerea de grăsime şi rezistenţa la insulină. De exemplu, eradicarea completă cu antibiotice a H. pylori perturbă secreţia hormonului ghrelină de către stomac, hormon care stimulează apetitul la nivelul creierului. La nivel empiric, fermierii ştiau de mult acest lucru, că administrarea continuă de doze subterapeutice de antibiotice duce la creşterea substanţială în greutate a animalelor de fermă. Cercetările actuale încearcă să restabilească echilibrul bacterian al intestinului cu pre- şi probiotice sau eventual prin transplant fecal pentru a reduce obezitatea şi a creşte sensibilitatea la insulină. Problema principală este că nu ştim care este compoziţia optimă a microbiomului din intestinul omului sănătos. 

Revenind la Audrey Hepburn, bestia din adâncul ei a răpus-o la numai 63 de ani. A murit de o formă rară de cancer, pseudomixom peritoneal cu metastaze. Nu ştim în ce măsură au contribuit genomul moştenit, microbiomul dobândit şi necazurile din copilărie.