„Teorema Sandvişului cu Şuncă”

Timp de mai mult de o jumătate de secol, „Teorema Sandvişului cu Şuncă” a reprezentat o desfătare, dar şi un ghimpe pentru matematicieni. A existat şi o oarecare confuzie în privinţa inventatorului său, dar până la urmă problema s-a lămurit.

„Teorema Sandvişului cu Şuncă” s-a orientat către o ramură a matematicii numită topologie algebrică. Teorema descrie un adevăr particular despre anumite forme. Cele mai publicate materiale despre acest subiect ameţesc cititorul neavizat, acesta nefiind de obicei specialist în topologie algebrică. Însă autorii unui material din 2001, numit „Teorema Resturilor de Sandviş cu Şuncă”, reuşesc să adune la un loc ceea ce se ştie până la ora actuală despre această chestiune vitală, punând astfel totul într-un limbaj coerent.

„Teorema Sandvişului cu Şuncă”, scriu aceştia, salvează orice bucătar ignorant prin a-i garanta faptul că este întotdeauna posibil să felieze sandvişul dintr-o singură tăietură, astfel încât şunca de pe ambele felii să fie divizată în două jumătăţi egale, fără a ţine cont de poziţia celorlalte ingrediente.

Pentru o vreme, cele mai multe teoretizări ale sandvişului cu şuncă s-au referit la cazuri simple. Un material intitulat „Computeristica tăieturii sandvişului cu şuncă în două dimensiuni”, publicat în 1986 în Jurnalul Calculului Simbolic, este tipic pentru subiectul nostru. Lucrarea ia în considerare doar sandvişurile cele mai subţiri pe care nici măcar bucătarul celui mai decăzut restaurant nu le-ar putea concepe. Matematicienii au acest obicei de a începe cu cazurile extreme, pe care le analizează în amănunt şi abia apoi îşi îndreaptă atenţia către miezul problemei. Într-adevăr, materialul conţine o secţiune numită „Cum să scapi de cazurile degenerate”.

Oamenii au rezolvat misterul tăierii unui sandviş gros cu şuncă. Inevitabil, au dezvoltat o poftă de a dezbate probleme mai substanţiale. În anul 1990, teoreticienii iugoslavi scriau în Buletinul Societăţii Matematicienilor Londonezi despre o „Extensie a Teoremei Sandvişului cu Şuncă”. Doi ani mai târziu, un teoretician de la Universitatea de Stat Iaroslav din Rusia a publicat un material numit: „O generalizare a Teoremei Sandvişului cu Şuncă”. În acelaşi an, o echipă de matematicieni înfometaţi, americani, cehi şi germani, a adunat laolaltă o capodoperă de colecţie a unor reţete de tăiere a sandvişurilor cu şuncă. Matematicienii aproape că nu au folosit termenul „reţetă”, astfel că au putut să-şi intituleze lucrarea „Algoritmii de Tăiere a Sandvişului cu Şuncă”. Poate fi găsit în numărul din decembrie 1994 al Jurnalului Geometria Discretă şi Computaţională (n.t.: geometrie computaţională=domeniu interdisciplinar care cuprinde reprezentarea pe calculator, introducerea, ieşirea şi analiza datelor geometrice, entităţi geometrice de bază).

Cercetările s-au îndreptat cu timpul către chestiuni exotice, diferite oarecum de subiectul iniţial, un exemplu fiind monografia din 1998, numită „Ouă verzi şi şuncă”.

Oare cine a declanşat toată această chestiune? Un material din 2014, intitulat „Istoria Debutului Teoremei Sandvişului cu Şuncă”, a zăbovit asupra subiectului şi a reuşit să identifice inventatorul. Matematicienii-istorici W.A. Beyer şi Andrew Zardecki, de la Laboratorul Naţional Los Alamos din New Mexico, afirmă că teoreticianul care a introdus sandvişul cu şuncă într-o teorie matematică a fost un evreu. Beyer şi Zardecki au urmărit drumul acestei teorii înapoi în timp, până în anul 1945, când au descoperit un material al unui matematician polonez, Hugo Steinhaus, care reprezenta cercetarea desfăşurată de el în Polonia referitoare la problema sandvişului cu şuncă în vremea celui de-al Doilea Război Mondial, în timp ce se ascundea la ferma unei familii poloneze.