Femei celebre în stomatologie – secolele XVIII-XIX

Introducere

După cum foarte bine se cunoaşte, emanciparea femeilor, atât în Europa, cât şi în SUA, a început cu adevărat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Astfel, într-o primă etapă, femeia a reprezentat elementul de bază în ceea ce priveşte însăşi existenţa familiei: într-o familie, femeia nu avea dreptul să lucreze, femeia trebuia să fie soţie, amantă, mamă, trebuia să fie menajeră. Concret, femeia nu avea voie să fie un element de bază în asigurarea suportului financiar al unei familii, acest lucru neputând fi realizat decât de către membrii familiei de sex masculin (tatăl şi/sau fiii acestuia).

Practic, Primul Război Mondial – sau Marele Război (1914-1918), cum a mai fost cunoscut în istorie – a fost cel mai important eveniment istoric ce a adus femeia într-o ipostază inedită. În urma încorporării în armatele diverselor naţiuni a majorităţii bărbaţilor cu scopul de a lupta efectiv pe fronturile Primului Război Mondial, multitudinea responsabilităţilor acestora în societatea civilă a fost preluată automat de către femei. Astfel, majoritatea muncilor care de obicei erau prestate de către reprezentanţii sexului tare au fost preluate de către femei, mai exact de către soţiile, mamele şi fiicele celor care erau obligaţi la acel moment, indiferent de naţiunea din care făceau parte, să lupte pe câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial⁽¹⁾.

Ulterior, după încheierea acestei mari conflagraţii mondiale care a fost Primul Război Mondial, lucrurile au început să evolueze treptat spre o normalitate, femeile dobândind, pe lângă dreptul legal la vot, şi dreptul de a practica profesii care altădată le erau cu desăvârşire interzise.

Printre profesiile care le-au fost interzise mult timp spre practicare femeilor, fiind executate cu precădere de către reprezentanţii sexului masculin, se numără şi profesia de medic stomatolog sau medic dentist, o profesie nobilă, cu foarte mare responsabilitate, care a fost condiţionată destul de târziu, abia în partea de început a secolului XX, de parcurgerea obligatorie a unor studii medicale universitare şi specializări adecvate atât în Statele Unite ale Americii, cât şi în Europa.

În continuare, în baza unui studiu de bibliotecă nu doar extrem de interesant, dar şi foarte laborios, am încercat să aducem în atenţia dumneavoastră câteva scurte biografii ale unor reprezentante ale sexului frumos care, privite din unghiuri aparte, au fost primele care au practicat în lume această spectaculoasă profesie – şi anume, profesia de medic dentist sau medic stomatolog.

Date generale

Categoric, nu se cunoaşte cu exactitate cine a fost pri­ma femeie care a practicat stomatologia în baza unor stu­dii aprofundate. Astfel, au fost foarte mulţi medici cu studii, bărbieri, vraci sau dentişti ambulanţi care au practicat stomatologia încă din cele mai vechi timpuri, un procentaj însemnat dintre aceştia fiind de sex feminin, dar se ştie cu certitudine că prima femeie dentist din Franţa şi probabil din Europa recunoscută ca atare a fost Madeleine-Françoise Calais. Dar, înainte de a trece efectiv la prezentarea biografiilor unor figuri reprezentative ale stomatologiei feminine care au practicat această nobilă profesie în secolele XVIII-XIX (acolo unde, în urma studiului de bibliotecă efectuat, am găsit date suficiente şi concludente), se cuvine a enumera foarte pe scurt numele celor care, în funcţie de ţară sau continent, au fost pioniere în această specialitate medicală, care este medicina dentară⁽²⁾.

America de Nord şi America Latină (America de Sud): Cidanelia R. González de Carrillo (Argentina, 1896); Emma Gaudreau Casgrain (Canada, 1898); Amelia Venegas (Chile, 1884); Hortensia Lince (Columbia, 1890); Serafina Daumy y Martínez (Cuba, 1879); Margarita Chorne Salazar (Mexic, 1896); Emeline Roberts Jones (SUA, 1855); Iride Casullo de Peluffo (Uruguay, 1897) etc.

Europa: Nicoline Møller (Danemarca, 1888); Jose­phine Serre (Estonia, 1814); Hedvig Eleonora Stahlberg (Finlanda, 1887); Madelaine-Françoise Callais (Franţa, 1740); Henriette Hirschfeld-Tieburtius (Prusia-Germania, 1869); Eliza Karakatsani (Grecia, 1895); Józefa Serre (Polonia, 1813); Petra Lie (Norvegia, 1872); Virginie Waltjen-Stadelmann (Olanda, 1885); Maria Nazon (Rusia, 1829); Amalia Assur (Suedia, 1852); Rosalie Fougelberg (Suedia, 1866); Polonia Sanz y Ferrer (Spania, 1849); Mathilde Heumann (Elveţia, 1887); Lilian Lindsay (Anglia, 1895).

Asia: Kou Takahashi (Japania, 1897).

Australia şi Oceania: Margaret Caro (Noua Zeelandă, 1881).

1. Madeleine-Françoise Calais (1713-1740). În Franţa, în timpul primei jumătăţi a secolului al XVIII-lea, practicarea medicinei a fost condiţionată de un examen extrem de sever, susţinut în faţa unei comisii a Colegiului Chirurgilor, o asociaţie profesională a chirurgilor francezi înfiinţată din iniţiativa şi graţie unor eforturi remarcabile ale chirurgilor regali François de La Peyronie şi Georges Maréchal, chirurgi care deserveau Curtea Regală a Franţei (rege al Franţei era la acel moment Ludovic al XV-lea). Mai exact, Colegiul Chirurgilor a reglementat destul de clar practicarea medicinei în Franţa, punând în acest fel o stavilă relativă practicării acestei profesii de către şarlatani, frizeri sau vraci. Acest examen pentru obţinerea dreptului de „liberă practică” în Franţa trebuia susţinut inclusiv de acele persoane care doreau să practice stomatologia (medicina dentară)^(2-6).

În acest sens, marele Pierre Fauchard (1679-1761), cel care este considerat de către foarte mulţi istorici din domeniul medicinei ca fiind întemeietorul stomatologiei moderne în lume, o adevărată autoritate în materie (acesta a fost şi autor în anul 1728 al unui important tratat de stomatologie în două volume, intitulat Le Chirurgien dentist ou Traité des dents), a considerat, pe drept cuvânt, ca acest examen care urma să fie susţinut de către un candidat pentru obţinerea „dreptului de liberă practică” în domeniul stomatologiei să beneficieze în acea comisie a Colegiului Chirurgilor Francezi şi de aportul unui specialist în dentistică (trebuie amintit faptul că susţinerea acestui examen era extrem de costisitoare, iar taxele pentru practicarea medicinei, deci inclusiv a medicinei dentare, erau, de asemenea, foarte ridicate, costuri pe care nu şi le permitea chiar oricine). Bineînţeles că această nobilă profesie de medic dentist nu fusese practicată până la acel moment în Franţa decât de către reprezentanţi ai sexului masculin^(2-4).

Dar iată-ne în anul de graţie 1740, an în care s-a prezentat în faţa comisiei Colegiului Chirurgilor din Franţa Madeleine-Françoise Calais, o tânără pariziană în vârstă de 27 de ani, care dorea să practice stomatologia (dorea să devină expert în dentistică). Madeleine-Françoise Calais a dorit să practice stomatologia chiar de la vârsta de 18 ani şi, în acest sens, începând chiar cu anul 1732, aceasta a devenit ucenică în ale dentisticii sub îndrumarea maestrului Gérandly, un excelent practician stomatolog din Paris, continuând să lucreze apoi ca dentist-asistent, fiind angajată a aceluiaşi maestru Gérandly, acesta din urmă fiind în realitate şi cel care răspundea în faţa legii de actele terapeutice realizate de către viitoarea candidată în domeniul stomatologiei^(2-4).

Astfel, Madeleine-Françoise Calais s-a prezentat în anul 1740 în faţa acestei faimoase comisii, fiind hotărâtă nu doar să promoveze un examen extrem de dificil, dar să şi practice ulterior stomatologia în nume propriu. Lucru uşor de zis, dar foarte greu de realizat într-o perioadă în care rolul femeii era mai mult decorativ în societate, îndatoririle principale ale acesteia desfăşurându-se cu precădere în cadrul familiei.

Deşi tânăra candidată în dentistică a răspuns perfect la toate întrebările, abilităţile practice ale acesteia au fost unanim recunoscute de către toţi membrii comisiei şi, în consecinţă, promovarea examenului s-a dovedit a fi un succes, Colegiul Chirurgilor Francezi a ezitat să îi acorde „dreptul de liberă practică” tinerei domnişoare. Concret, onorabila asociaţie profesională a chirurgilor francezi s-a adresat procurorului general al Parlamentului Francez, Guillaume-François Joly de Fleury, pentru a soluţiona o problemă inedită şi deci extrem de spinoasă.

Aparent, Madeleine-Françoise Calais părea să nu aibă nicio şansă în demersul ei. Dar aceasta a menţionat foarte clar că nu dorea decât „drept de liberă practică” în dentistică şi nicidecum să desfăşoare şi activitate didactică. Se pare că acest aspect a contribuit major în final la acordarea dreptului de practicare a stomatologiei^(2-4).

Totuşi, atenţie, acordarea acestui „drept de liberă practică” a fost una extrem de complicată şi foarte laborioasă şi a reprezentat o decizie dificilă pentru procurorul general al Parlamentului Francez, Guillaume-François Joly de Fleury, dar, în acelaşi timp, a fost considerată şi o decizie salutară de către mişcările feministe din Franţa primei jumătăţi a secolului al XVIII-lea^(2-4,7).

Deşi cererea domnişoarei Madeleine-Françoise Calais a fost considerată iniţial inacceptabilă, aceasta a beneficiat de sprijinul nesperat şi necondiţionat al unui alt procuror al Parlamentului Francez, Pelletier, de sprijinul chirurgului regal François de La Peyronie, precum şi de sprijinul unuia dintre valeţii personali ai regelui Ludovic al XV-lea, Gabriel Bachelier^(2-4).

Astfel, domnişoarei Madeleine-Françoise Calais i-a fost acordat, în final, în anul 1740, dreptul de liberă practică în domeniul stomatologiei, devenind cu aceas­tă ocazie primul expert în dentistică aparţinând se­xului frumos nu doar din Franţa, dar şi din Europa, aceasta deschizându-şi ulterior propriul cabinet de medi­ci­nă dentară, unde a practicat cu succes nobila artă a sto­matologiei.

Dar acest îndrăzneţ exemplu a fost urmat ulterior şi de către alte reprezentante ale sexului slab, urmând a vă prezenta în continuare şi alte cazuri relevante ale prac­ti­că­rii medicinei dentare de către femei.

2. Josephine Serre. Secolul al XIX-lea a fost mult mai generos decât secolul precedent (secolul al XVIII-lea) în ceea ce priveşte reprezentantele sexului slab în dentistică. Totuşi, discutăm despre o societate mult mai generoasă, mai prietenoasă şi nu chiar atât de închistată cum a fost societatea foarte strictă a secolului al XVIII-lea. În fond, discutăm despre secolul al XIX-lea, secolul marilor descoperiri în absolut toate domeniile: fizică, matematică, chimie, geografie, medicină etc.

Această extrem de îndrăzneaţă reprezentantă a sexului frumos a fost prima femeie din Europa absolventă în anul 1814 a unor studii universitare cu profil medical şi cu specializare în stomatologie, în cadrul Universităţii din Tartu, o universitate mică, dar extrem de promiţătoare, aflată în Estonia, una dintre cele mai interesante provincii ale Imperiului Rus, condus la acea vreme de către ţarul Alexandru I. Şi ceea ce trebuie menţionat este faptul că anul 1814 a fost un an de referinţă, în care războaiele dintre Armata Rusă şi aliaţii acesteia, şi Armata Franceză, condusă de către împăratul Napoleon I, au atins apogeul⁽⁴⁾.

Totodată, fiica Josephinei Serre, Marie Louis Serre, a fost absolventă în anul 1829 tot a cursurilor universitare de medicină şi cu specializare în stomatologie, şi tot în cadrul Universităţii din Tartu, Estonia⁽⁴⁾.

Din păcate, sursele bibliografice referitoare la Jo­se­phine Serre sunt extrem de sărace, acest aspect ne­per­mi­ţân­du-ne o detaliere mai amplă a acestei biografii.

3. Polonia Sanz y Ferrer este considerată a fi prima femeie absolventă de studii universitare de medicină din Regatul Spaniol, care a căpătat dreptul oficial din partea autorităţilor de a practica stomatologia, beneficiind de eliberarea unei licenţe de dentist. Concret, Polonia Danz y Ferrer a fost încă din copilărie efectiv pasionată de studiul dentisticii (stomatologie). Aceasta s-a înscris pentru a urma studiile universitare de medicină în cadrul Academiei de Medicină şi Chirurgie din Valencia (Academia de Medicina y Cirurgia de Valencia), Valencia, Spania, studii pe care le-a finalizat la data de 10 aprilie 1849^(2,8-10).

Dar parcurgerea acestor studii universitare de medicină a reprezentat doar un prim pas sau mai degrabă o obligativitate premergătoare practicării stomatologiei. Astfel, opt luni mai târziu, la data de 20 decembrie 1849, Polonia Sanz y Ferrer a susţinut un examen foarte riguros pentru a putea practica stomatologia, în faţa unei comisii de specialitate. Această femeie extrem de curajoasă, dar şi foarte destoinică, s-a descurcat excelent în faţa unei comisii formate doar din bărbaţi, examinarea în acest sens reprezentând un succes desăvârşit într-o Spanie care trăia încă din plin în Evul Mediu şi unde femeile aveau la acel moment obligaţii mai mult casnice. Dacă stăm totuşi să ne gândim, în Spania secolului al XIX-lea, o Spanie în care religia catolică avea încă argumente foarte puternice, multe dintre femeile care încercau să îşi depăşească acea condiţie impusă de societate puteau fi chiar acuzate de vrăjitorie, dar fără a fi supuse totuşi acelor pedepse crunte impuse de către Inchiziţia Spaniolă: tortura şi arderea pe rug. Deci, cu atât mai mult, reuşita Poloniei Sanz y Ferrer poate fi considerată una de excepţie, şi anume obţinerea unei licenţe de medic dentist, aceasta fiind abilitată în urma respectivului examen susţinut pentru obţinerea dreptului de a profesa stomatologie „să cureţe dinţii, să îndepărteze dinţii distruşi sau cu alte probleme sau să efectueze alte operaţii cu specific stomatologic”^(2,8-10).

După cum am amintit deja, Polonia Sanz y Ferrer a fost primită cu o foarte mare reticenţă în rândul specialiştilor dentişti de sex masculin din Spania, o castă solidă şi aparent impenetrabilă până la acel moment; a întâmpinat o opoziţie făţişă din partea acestor urmaşi ai Zeiţei Apollonia (zeiţa stomatologiei), dar a reuşit, graţie unei îndemânări şi unui profesionalism remarcabil, dar şi unui tact desăvârşit, să se impună în această profesie nobilă care este medicina dentară. A fost chiar nevoită să îşi apere prestigiul public în faţa numeroaselor acuze aduse de către colegii săi de sex masculin. Totodată, dovezi în acest sens sunt şi mărturiile numeroşilor săi pacienţi, atât de sex feminin, cât şi de sex masculin, unul dintre ei fiind chiar un renumit prinţ marocan de religie musulmană, şi anume prinţul Muley el Abbas. Or, nu este cazul să insistăm asupra faptului că restricţiile religiei musulmane în ceea ce priveşte drepturile femeilor sunt mult mai dure şi erau atunci aplicate într-o societate mult mai strictă, decât în societatea spaniolă din secolul al XIX-lea^(2,8-10).

Şi, ca să revenim, Polonia Sanz y Ferrer a dorit să devină întâi şi dentist oficial al Curţii Regale Spaniole, ulterior a dorit chiar titlul de stomatolog onorific al acesteia, însă, chiar dacă a beneficiat de un puternic sprijin din partea mişcărilor feministe din Spania, acest lucru nu a fost posibil. Reputatul dentist spaniol s-a stins din viaţă în anul 1892^(2,8-10).

Dar, cu toate acestea, trebuie amintite câteva lucruri extrem de interesante referitoare la ceea ce a însemnat stomatologia în Regatul Spaniol. În fapt, în Spania, profesia de dentist a fost reglementată abia în anul 1875, Francisca Garcia devenind în acest fel prima femeie care a căpătat titlul de medic dentist ca profesie reglementată prin lege. Totodată, deşi Polonia Sanz y Ferrer a fost prima femeie care a practicat stomatologia, fiind absolventă a unor studii universitare de medicină, totuşi, prima femeie care a practicat dentistica în Spania, dar neavând niciun fel de studii de specialitate şi neexistând vreo obligativitate în acest sens, a fost María Rajoó, care a practicat cu foarte mult curaj dentistica chiar în oraşul-capitală Madrid între anii 1800 şi 1830, într-o Spanie care a trecut în acest interval de timp prin multe evenimente dramatice: ocuparea ţării de către trupele franceze conduse de împăratul Napoleon I (Napoleon Bonaparte), războiul care a urmat pentru îndepărtatea invadatorilor francezi, diversele revolte contra Regalităţii Spaniole, războaiele de independenţă din coloniile spaniole din America Latină (America de Sud) etc.^(2,8-10)

4. Amalia Assur (1803-1889). Categoric, din acest tablou extrem de select al primelor femei stomatolog nu puteau să lipsească şi reprezentantele sexului frumos din Suedia, un regat nordic care, după Războaiele Napoleoniene, şi-a declarat neutralitatea. Aici, sub oblăduirea şi cu sprijinul Casei Regale Suedeze (dinastia Bernadotte), lucrurile au decurs mult mai calm şi mai paşnic decât în multe alte ţări ale Europei^(2,11-14).

Concret, Amalia Assur s-a născut la data de 8 iunie 1803 în frumosul oraş Stockholm, o capitală înfloritoare a unei ţări care impunea tot mai mult respect într-o Europă aflată în plină efervescenţă socială, fiind fiica Estherei Moses Heilbuth şi a lui Joel Assur (1753-1837), un medic dentist de religie iudaică, nimeni altul decât stomatologul Curţii Regale Suedeze, unul dintre primii specialişti stomatologi din Suedia care aveau pregătire medicală de specialitate^(2,11-14). Totodată, Amalia Assur a mai avut şi un frate, James Assur, care a devenit la rândul său un dentist extrem de iscusit^(2,11-14).

Amalia Assur a fost instruită în domeniul stomatologiei de către tatăl său. Într-o primă etapă, destul de îndelungată, aceasta a activat oficial ca asistentă a tatălui său, neavând „drept de liberă practică”, dar, ulterior, aceasta a fost raportată către autorităţi ca fiind „practician fără licenţă”. Categoric, acest aspect a fost unul extrem de neplăcut pentru reputaţia unui fost specialist stomatolog al Curţii Regale Suedeze, dar, în urma unor demersuri foarte insistente, lucrurile au intrat în legalitate: în anul 1852, curajoasa domnişoară Assur a primit o dispensă specială pentru practicarea stomatologiei din partea Consiliului Regal pentru Sănătate din Suedia (Kongl. Sundhetskollegiet), fiindu-i astfel permisă practicarea acestei interesante şi nobile profesii de medic stomatolog. Iar realizarea este cu atât mai remarcabilă, cu cât practicarea stomatologiei în Suedia de către reprezentantele sexului frumos a fost interzisă cu desăvârşire pentru alte femei până în anul 1861, primul dentist de sex feminin reglementat oficial în această ţară fiind Rosalie Fougelberg, un personaj extrem de ambiţios, despre care vom discuta tot pe parcursul acestui material^(2,11-14).

Revenind la Amalia Assur, aceasta nu s-a căsătorit ni­cio­dată, a practicat stomatologia cu ambiţie şi per­se­ve­ren­ţă, dovedind calităţi medicale remarcabile, recunoscute nu doar de către pacienţi, dar şi de către majoritatea co­legilor de breaslă. S-a stins din viaţă în anul 1889, tot în oraşul Stockholm^(2,11-14).

5. Emeline Roberts Jones (1836-1916). După cum foarte bine se cunoaşte, în secolul al XIX-lea, în Statele Unite ale Americii discutăm despre o societate un pic mai flexibilă decât în Europa, în ceea ce priveşte diversele profesii care puteau fi practicate de către reprezentantele sexului frumos. Fiind vorba despre o ţară multietnică, având religii şi obiceiuri foarte variate, existau diverse state americane unde drepturile femeilor erau extrem de îngrădite, acestea fiind obligate să se rezume doar la viaţa de familie, şi aici ne referim doar la activitatea de gospodărie şi anumite activităţi sociale permise de către conducătorii pe linie masculină ai acestor familii: mersul săptămânal la biserică, anumite activităţi de binefacere, întâlniri de afaceri ş.a.m.d. În schimb, în alte state americane, în special în statele din nord, mişcările feministe au căpătat un impuls fantastic în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, astfel încât practicarea anumitor meserii, în cazul nostru inclusiv stomatologia, a fost permisă şi reprezentantelor sexului slab^(2,15-19).

Concret, Emeline Roberts Jones este considerată de către majoritatea specialiştilor în istorie a medicinei ca fiind prima femeie din SUA care a practicat stomatologia, fără a avea parcurse studii de specialitate^(2,15-19).

Emeline Roberts Jones s-a născut în anul 1835 în localitatea Danielsonville, din statul american Connecticut. Tânăra Emeline nu a beneficiat de o educaţie foarte complicată, aceasta căsătorindu-se la doar 18 ani cu un experimentat specialist în dentistică din localitatea natală, mult mai în vârstă decât ea. Este vorba despre doctorul Daniel Jones^(2,15-19).

Doamna Jones a avut o căsătorie reuşită alături de soţul ei, cei doi având împreună doi băieţi. Dar lucrurile care la început păreau a fi extrem de simple în această căsnicie s-au complicat pe măsură ce Emeline Roberts Jones s-a îndrăgostit de această minunată profesie, care este stomatologia, şi a dorit efectiv să o practice alături de soţul său. Deşi acesta s-a opus la început cu îndârjire ca soţia sa să devină specialist în dentistică, fiind de părere că este în contradicţie cu obiceiurile timpului, doamna Jones şi-a impus cu fermitate punctul de vedere şi, după mai multe încercări nereuşite de a parcurge studiile de specialitate ale Colegiului de Chirurgie Dentară din Baltimore (Baltimore College of Dental Surgery), Maryland, SUA, aceasta a devenit cel mai asiduu învăţăcel al soţului ei în ale stomatologiei^(2,15-19). În fapt, în SUA, obligativitatea ca fiecare specialist stomatolog să aibă o diplomă de specialitate a fost legiferată abia în secolul XX, mai exact în anul 1915^(2,15-19).

Într-o primă etapă, dr. Daniel Jones nu i-a permis soţiei sale să practice stomatologia alături de el. Dar, dovedind o răbdare şi o perseverenţă cu adevărat remarcabile, Emeline Roberts Jones a efectuat un număr impresionant de extracţii dentare individual sau sub supravegherea altor colegi de breaslă ai soţului său, dovedind un talent deosebit pentru această profesie (la acel moment, stomatologia putea fi practicată şi în cabinet fix, dar şi circulând prin ţară, având un scaun stomatologic şi instrumentar care puteau fi transportate relativ uşor). Astfel, în clipa în care doamna Jones a umplut un borcan de 2 litri cu dinţii pe care i-a extras, soţul său a fost extrem de impresionat şi a sprijinit-o efectiv în toate demersurile de a deveni specialist dentist cu practică legalizată: a învăţat cu ea anatomie şi fiziologie, a supravegheat-o îndeaproape atunci când efectua tratamente de specialitate şi, în final, în anul 1859, a făcut-o partener cu drepturi egale în cabinetul de stomatologie^(2,15-19).

Deci, reputaţia Emelinei Roberts Jones ca specialist dentist a crescut foarte mult în anii care au urmat. Practic, la moartea soţului său, în anul 1864, doamna Jones a putut prelua ca specialist stomatolog calificat întreaga clientelă a soţului său^(15-19).

După încă 15 ani de muncă asiduă, efectuând tratamente de stomatologie cu precădere în sistem mobil, adică circulând cu scaunul şi ustensilele prin ţară, în anul 1876, Emeline Roberts Jones şi-a deschis propriul cabinet de stomatologie pe 746 Chapel Street din New Haven, Connecticut, SUA, avându-l asociat pe fiul său, Daniel, absolvent atât al studiilor medicale universitare de stomatologie, în cadrul Facultăţii de Stomatologie Harvard (Harvard Dental School), dar şi al studiilor universitare de medicină, în cadrul Universităţii Yale (Yale University) (Daniel a devenit în anul 1883 al 18-lea dentist cu studii de specialitate acreditat în statul american Connecticut)^(2,15-19).

De-a lungul timpului, Emeline Roberts Jones s-a bucurat de aprecierile unanime ale comunităţii americane de stomatologie, astfel încât, în anul 1883, a fost aleasă membru permanent al Societăţii de Stomatologie din Connecticut (Connecticut State Dental Society), iar în anul 1914, cu un an înainte de a se pensiona, la venerabila vârstă de 79 de ani, a fost aleasă membru în cea mai prestigioasă societate de stomatologie americană, Societatea Americană de Stomatologie (American Dental Society). În anul 1916, s-a stins din viaţă, la vârsta de 80 de ani^(2,15-19).

Nu putem încheia fără a aminti faptul că Emeline Roberts Jones este considerată de către toţi specialiştii ca fiind prima femeie care a practicat stomatologia în SUA, neavând niciun fel de studii de specialitate.

6. Rosalie Fougelberg (1841-1911). După cum am amintit deja, Rosalie Fougelberg a fost primul dentist de sex feminin reglementat legal începând cu anul 1866 în acest regat scandinav care este Suedia. Practic, această reglementare extrem de importantă privind practicarea stomatologiei de către reprezentantele sexului frumos în Suedia a intrat în vigoare începând cu anul 1861 şi a reprezentat un element extrem de important în mişcarea europeană de emancipare a femeii, mişcare ce a căpătat un avânt deosebit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea atât în SUA, cât şi în Europa^(2,20-23).

Rosalie Fougelberg a fost fiica Charlottei şi a lui Erik Fougelberg, acesta din urmă fiind un excelent specialist sto­ma­tolog ce deservea Casa Regală a Suediei (dinastia Bernadotte) în acea perioadă, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul compatrioatei sale Amalia Assur. Pe numele întreg Rosalie Ingeborg Karolina Fougelberg, aceasta s-a născut la data de 29 decembrie 1841 în localitatea Linköping, Domkyrkoförsamlingen, Suedia. Rosalie Fougelberg a mai avut două surori, Hilma şi Edith^(2,20-23).

Urmând tradiţia familiei, dar şi fiind atrasă în mod deosebit de studiul şi tratamentul afecţiunilor dentare, Rosalie Fougelberg a lucrat o perioadă de timp alături de tatăl său, fiindu-i asistentă la scaunul stomatologic, pentru ca, ulterior, începând cu anul 1861, anul reglementării legale a profesiunii de dentist în Suedia, aceasta să încerce să practice în mod legal nobila profesie de specialist în dentistică^(2,20-23).

Practic, Rosalie Fougelberg a încercat de două ori să obţină certificatul de dentist, prima oară fiind respinsă fără drept de apel de către comisie, iar a doua oară reuşind să promoveze acest examen deosebit de riguros. Din păcate, această a doua încercare a ambiţioasei domnişoare Fougelberg a fost invalidată de către reprezentanţii dentiştilor suedezi, deoarece comisia de concurs fusese exclusiv formată doar din specialişti în medicină legală, neexistând în această comisie niciun specialist în stomatologie^(2,20-23).

Concret, pentru Rosalie Fougelberg a urmat şi o a treia încercare de obţinere a certificatului de dentist, un examen foarte complicat, desfăşurat de astă dată sub supravegherea directă a presei şi a diferitelor organizaţii de femei din Suedia. Şi de astă dată, chiar dacă examenul a fost o reuşită pentru domnişoara Fougelberg, aceasta a fost respinsă de către Colegiul Medicilor din Suedia (Collegium Medicum), pentru simplul fapt că era femeie, iar în Suedia a fi o femeie care practică dentistica cu acte în regulă reprezenta ceva aproape inadmisibil pentru casta medicală suedeză^(2,20-23).

Totuşi, această mare nedreptate avea să fie rezolvată fără drept de apel de către regele Carol al XV-lea al Suediei, care i-a acordat Rosaliei Fougelberg o dispensă regală specială pentru practicarea dentisticii pe teritoriul Suediei (cu această ocazie, prin aceeaşi dispensă, i-a fost acordat şi un binemeritat certificat de dentist)^(2,20-23).

În continuare, Rosalie Fougelberg a practicat sto­ma­to­lo­gia, având propriul cabinet de specialitate atât în Stockholm, între anii 1867 şi 1879, cât şi în Väster­göt­land, între anii 1883 şi 1893^(2,14-17). Totodată, în perioada 1867-1871, Rosalie Fougelberg a fost acreditată şi ca dentist al Curţii Regale Suedeze, fiind dentistul personal al reginei Louise, soţia regelui Carol al XV-lea al Suediei^(2,20-23).

Dar această ambiţioasă practicantă a stomatologiei a renunţat la nobila profesie medicală de dentist în clipa în care s-a căsătorit cu căpitanul de navă şi în acelaşi timp misionarul Johan Fredrik Torell, proaspăta familie emigrând foarte rapid în Egipt, stabilindu-se în oraşul Alexandria. Rosalie Fougelberg s-a stins din viaţă la data de 8 mai 1911, la vârsta de 68 de ani, în localitatea Skeby, Skaraborg, Suedia^(2,20-23).

7. Lucy Hobbs Taylor (1833-1910). După cum am amintit deja, societatea civilă americană din secolul al XIX-lea a fost o societate un pic mai flexibilă decât cea din Europa, în ceea ce priveşte diversele profesii ce puteau fi practicate de către reprezentantele sexului frumos. Astfel, în acest caz discutăm despre Lucy Hobbs, considerată a fi prima femeie din SUA absolventă a unor studii universitare de stomatologie^(2,24-28).

Lucy Beaman Hobbs s-a născut la data de 14 martie 1833 în localitatea Constanble, din statul american New York, fiind al şaptelea din cei zece copii ai familiei Hobbs. Este foarte interesant faptul că, deşi a fost fascinată de dentistică, Lucy Beaman Hobbs a activat timp de un deceniu, într-o primă parte a vieţii, în calitate de profe­sor de gimnaziu, pentru ca, ulterior, după mai multe ten­ta­tive nereuşite de a fi admisă pentru parcurgerea stu­dii­lor universitare de stomatologie, întâi în cadrul Eclectic Medical College şi, ulterior, în cadrul Colegiului de Dentistică din Ohio (Ohio College of Dentistry), SUA, aceasta să fie admisă pentru ucenicie în ale stomatologiei de către dr. Samuel Wardle, în cabinetul său privat de specialitate. În continuare, în anul 1861, considerându-se suficient de pregătită, Lucy Beaman Hobbs şi-a deschis propriul cabinet de asistenţă de stomatologie. Şi a fost într-adevăr un efort enorm pentru această doamnă să devină dentist, profesia de dentist la acea vreme în SUA neputând fi practicată, din principiu, decât de bărbaţi, femeile neavând acces la practicarea ei^(2,24-28).

Dar, în anul 1862, Lucy Beaman Hobbs s-a mutat în statul american Iowa, deschizându-şi aici un nou cabinet pentru practica stomatologică, devenind în acelaşi timp şi membră a Asociaţiei Dentiştilor din Iowa (Iowa State Dental Society), iar în anul 1865 a fost delegată a acestei asociaţii la Convenţia Asociaţiilor Americane de Stomatologie (American Dental Association Convention)^(2,24-28).

Ulterior, cu puţin timp înainte de încheierea Războiului Civil American, Lucy Beaman Hobbs a fost admisă să parcurgă studiile universitare de medicină dentară, în cadrul Colegiului de Dentistică din Ohio (Ohio College of Dentistry), Cincinnati, Ohio, SUA, devenind în anul 1866 prima femeie cu o diplomă universitară de medic stomatolog din Statele Unite ale Americii^(24-28).

După finalizarea studiilor universitare, Lucy Beaman Hobbs s-a mutat în oraşul Chicago, unde s-a căsătorit cu un veteran al Războiului Civil American, James Myrtle Taylor, pe care a început să îl înveţe stomatologie^(24-28).

În anul 1867, cuplul s-a mutat în Lawrence (în prezent, 809 Vermont), deschizând şi aici un nou cabinet de asistenţă stomatologică. Afacerile au mers foarte bine pentru acest cuplu, ambii soţi au muncit din greu, reuşind în mai puţin de două decenii să deschidă în mai multe state americane o reţea de cabinete de stomatologie extrem de profitabile^(24-28).

Dar, în anul 1886, James Myrtle Taylor s-a stins din viaţă, iar un an mai târziu, soţia sa, Lucy Beaman Hobbs-Taylor, s-a pensionat şi şi-a dedicat timpul acţiunilor caritabile şi luptei pentru emanciparea femeilor din SUA. Ulterior, Marea Doamnă a stomatologiei americane s-a răzgândit şi a revenit în activitatea de specialist în dentistică, răscumpărându-şi unul dintre cabinetele de specialitate vândute înainte de pensionare, clădire în care aceasta îşi  avea inclusiv locuinţa. Concret, doamna Hobbs-Taylor a activat în dentistică până la moartea sa, în data de 3 octombrie 1910, în aceeaşi localitate Lawrence^(2,24-28).

Cei care au cunoscut-o pe Lucy Beaman Hobbs-Taylor spun despre aceasta că a fost o femeie extrem de inteligentă şi curajoasă, foarte agreabilă şi îndemânatică. A fost un practician stomatolog desăvârşit, care nu s-a lăsat descurajată de faptul că la acea vreme profesia de dentist era rezervată doar bărbaţilor. 

Conflicts of interests: The authors declare no conflict of interests.