Definiție
Un robot este un sistem tehnologic complex, care include următoarele trei elemente esențiale:
- o capacitate de a acumula informație din mediul în care se află prin intermediul unui ansamblu de senzori;
- o capacitate de a trata informația prin intermediul unor sisteme automate de procesare; și, mai ales,
- o capacitate de a acționa și de a acționa retrospectiv în mediul în care se află.
Un robot poate fi mai mult sau mai puțin autonom și mobil, după caz și în funcție de contextul în care este utilizat.
În ceea ce ne privește, există „roboți umanizați” și „oameni robotizați”. Aceștia din urmă pot fi asistați, reparați sau chiar îmbunătățiți prin robotizare.
Clasificarea funcțională a roboților în medicină
În afară de domotica robotizată din instituțiile de îngrijiri medicale, rolul roboților din medicină este, până astăzi, de ajutor în practica medicală.
Practica medicală constă în preluarea unui pacient, în scopul stabilirii unui diagnostic, pentru un tratament adecvat, medical, chirurgical sau de readaptare funcțională și socială.
În această perspectivă, să survolăm rapid o panoramă succintă a utilizării roboților în medicina actuală. În me-dicină putem distinge patru clase principale de roboți.
Roboții care ajută la stabilirea unui diagnostic se bazează pe imagistica prin rezonanță magnetică, scanner, ecografie 3D, endoscopie etc. și permit obținerea informațiilor noi referitoare la patologii. Problemele etice țin în mod esențial de respectarea secretului medical, a libertății pacienților și a intimității vieții lor private.
Odată cu roboții care ajută în tratamentul medical intrăm în domeniul biologiei de sinteză și al bionanotehnologiilor.
Astfel, sunt concepute:
- cu scop preventiv, nanolaboratoare care permit analiza foarte exactă, chiar în corpul omenesc, a comportamentului celulelor, dar și a biocaptorilor care permit detectarea declanșării diverselor patologii;
- cu scop curativ, bacterii reprogramate în mod artificial pentru a localiza și a distruge celulele canceroase.
Astfel, se concepe, de asemenea, o nouă inginerie „me-tabolică” pentru a produce organisme noi, molecule noi.
Aici, chestiunea etică esențială este reducerea ființei vii la funcțiile sale.
Roboții care ajută în tratamentul chirurgical includ, în același timp, numeroase implanturi robotizate, dar și „roboți-chirurgi”.
Pe lângă utilizarea din ce în ce mai frecventă în implanturile performante, cum ar fi de exemplu inima în totalitate artificială „Carmat” sau implanturile cohleare, „roboții-chirurgi”, deseori foarte scumpi, permit operații mai pre-cise și mai puține neplăceri postoperatorii pentru pacient. Aceștia ar putea chiar corecta automat anumite gesturi chirurgicale neadaptate sau periculoase. Aici, chestiunea etică este reprezentată de delegarea către mașină a unei puteri mari de judecată, care implică destinul unei ființe umane.
În final, luăm în considerare roboții care ajută la readaptare, care sunt de două tipuri: roboți care ajută la readaptarea funcțională, pe de o parte, și la cea socială, pe de altă parte.
Primii ajută la corectarea handicapului, atunci când boala sau accidentele au alterat capacitățile corporale, practicând antrenamentul fizic (înlocuind astfel kinetoterapia) sau remediind lipsurile organice printr-un exoschelet, ca în cazul brațelor amputate sau de tetraplegie (sistemul robotizat se substituie părții defecte din corp).
Roboții de al doilea tip, care ajută la readaptarea socială, pot fi utili pentru a furniza un sprijin fizico-social persoanelor handicapate sau în vârstă, dar și pentru a-i ajuta pe copiii autiști în interacțiunile sociale.
Este vorba despre „roboți de companie” care pot acționa pentru a supraveghea, a distra sau a ajuta anumite persoane, atunci când ajutoarele umane lipsesc sau sunt respinse din motive patologice.
Aceștia sunt „roboți emotivi”, adică sunt empatici și au capacitatea de a percepe emoțiile și stările de spirit ale unei ființe umane și de a le memora.
Trebuie totuși să fim circumspecți față de o empatie reală care se poate dezvolta față de acești roboți „androizi”. Persoanele fragile se atașează de robotul lor ca și cum acesta ar fi un animal de companie.
Există un pericol real ca acești roboți de asistență să își infantilizeze utilizatorii, tratându-i ca receptori pasivi de îngrijiri și de servicii.
Să ne temem, de asemenea, de roboții concepuți ca fiind înlocuitori ai ființelor umane, în care am fi tentați să găsim partenerul ideal pe care viața ni-l refuză.
Să ne păzim de roboții pre-programați anterior în întregime, deoarece am risca să nu mai concepem pentru ei alte opțiuni decât cele prezentate la achiziționare, chiar mai multe opțiuni posibile pentru noi decât pentru ei într-o situație echivalentă.
În fine, să fim rezervați față de roboții care ar deveni consilierii personali ai fiecăruia, cu un risc important de manipulare.
Criterii pentru a stabili barierele unei etici de robotică medicală
Robotizarea reprezintă un fapt. Este legitimă utilizarea roboților în medicină pentru a efectua sarcini pe care omul nu le-ar putea realiza niciodată atât de bine și de repede. Totuși, un discernământ etic este indispensabil.
În principiile noastre de referință există în ultima vreme un recul enorm de inteligență:
- Acum 30 de ani, exista principiul de responsabilitate (principiu filozofic), care obliga la interogarea asupra sensului intervențiilor noastre.
- Apoi am trecut la principiul de precauție (principiu juridic), care obligă să se recurgă la bunele practici.
Am trecut de la „de ce” la „cum” să reușim fără să producem pagube.
- Iar acum ne aflăm la principiul de inovație (principiu economic).
Cum să nu fim în întârziere? Cum să ne aflăm în permanență în creștere economică?
Iată de ce am dori să propunem câteva repere care pot pune bazele în mod concret și pot stabili limitele unei evaluări etice a utilizărilor roboticii în medicină. Șase repere se impun:
1. Robotul trebuie să rămână în serviciul pacientului și nu trebuie să devină un instrument de exploatare sau de control al acestuia fără să știe. Așadar:
- respectul secretului medical:
- al libertății pacienților
- al intimității vieții lor private.
Practic, roboții care stabilesc diagnostice de la distanță, „nanoroboții” cu scop preventiv și curativ și/sau roboții „ajutor de asistentă medicală” care administrează medica-mentele, sunt mașini care au posibilitatea de a înregistra o gamă largă de date personale, inclusiv emoționale.
În special în contextul cercetării automatizate în baze imense de date personale („data mining”), din păcate se pot folosi în scopuri comerciale sau infracționale, de exemplu date financiare, culese în cursul schimburilor dintre roboți și persoanele în vârstă, bolnave și vulnerabile.
2. Robotizarea corpului trebuie să respecte unitatea acestuia
Robotizarea corpului uman în medicină ia astăzi formele diverse ale protezelor.
Înlocuirea progresivă a organelor bolnave cu sisteme mecatronice și remedierea deficiențelor cerebrale, motorii și senzoriale prin aceste sisteme sunt întru totul legitime și importante.
Însă, în prezent, anumiți ideologi se gândesc la utili-zarea roboticii pentru a oferi corpului uman capacități noi, inedite, creative, având ca singur obiectiv anumite fantasme estetice sau legate de putere.
De aici rezultă importanța de a dezvolta o gândire care ar permite evaluarea utilizării roboților în acest context.
Noțiunea de unitate coerentă a corpului uman ar putea fi un criteriu.
Protejarea, păstrarea și restaurarea unității corpului uman reprezintă imperative.
Reconstrucția integrității funcționale a unui corp mutilat, încercarea de a reda mecanica inițială a organului alterat pentru ca acesta să participe la funcția globală a corpului, după cum deseori chirurgia estetică deja realizează sau după cum încearcă să evalueze expertiza medico-legală pentru a determina despăgubirea corectă a daunelor, prin tribunalul muncii - în toate acestea se procedează dintr-o dorință de refacere și de luare în considerare a unei unități corporale coerente. Din contră, grefarea de elemente robotizate și de captatori care permit, din motive ludice sau hedoniste, perceperea unor senzații noi poate distruge unitatea coerentă a corpului uman.
Ce este această unitate coerentă a corpului uman? Este o noțiune pe care noi, ca medici, o comparăm cu „membrul-fantomă”, imaginea unui pacient care are un picior amputat și care simte totuși mâncărimi puternice la nivelul degetelor de la acest picior. Este vorba despre conștiința propriei scheme corporale, despre „sentimentul de sine”, cum spune Damasio.
Unitatea noastră corporală are două fațete, cea de la exterior, care ne distinge de ceilalți, și cea din interior, care poate fi amenințată în acest caz de o tehnicitate care reprezintă celălalt ego al sinelui sau care se substituie propriei ființe.
Corpul nu permite, oare, un mod de prezență către ceilalți și în lume?
Omul cântă cu tot corpul, nu doar cu corzile sale vocale. El comunică în mod global, folosindu-și tot corpul.
Un corp modificat arbitrar ar putea induce dispariția condițiilor biologice ale relaționării, mai ales în ceea ce privește expresia unui chip trist, bucuros, surâzător, liniștit, serios, sever, tulburat, de exemplu.
În ceea ce privește unitatea coerentă a corpului uman, pe lângă aceste noțiuni de „funcție” și de „comunicare globală”, mai există și noțiunea de „animare”.
Corpul uman reprezintă cu siguranță materie. Însă nu caracteristicile materiei sunt elementele care conduc la determinarea identității sale. Și totuși, omul este o cantitate de materie determinată, organizată într-un mod specific. Însă el este mai mult decât atât. Această materie care îl formează pe om este vie, dotată cu mișcări spontane a căror dispariție - cu alte cuvinte, oprirea vieții (moartea) - coincide cu dezorganizarea ansamblului material care este omul; cadavrul nu mai este materie umană.
O altă abordare este aceea de a pune întrebarea: cum se explică atașamentul din partea unui țesut de celule? Altfel spus, invers, care e diferența dintre un sfânt și un criminal, pe planul materiei?
Trebuie să admitem că în oameni există un fel de finalitate intrinsecă, imaterială, care organizează și menține materia conform unui proiect care o transcende.
Omul este uman deoarece este o materie „animată”.
Un om nu este un corp. Nu poate lua față de corp distanța care există între un proprietar și bunul său. El este acest bun. Omul este corpul său.
De asemenea, unitatea corporală este produsul unei istorii biologice. Viața conține mereu ceva primit, ceva care scapă, altfel nu mai e viață. Epigenetica, totalitatea mecanismelor moleculare care afectează expresia genetică, arată că anumite gene sunt inhibate și că altele, dimpotrivă, se exprimă puternic, în funcție de mediul și de comportamentul ființelor vii. Nutriția, exercițiul, rețelele sociale, plăcerea și gestionarea stresului pot interveni asupra mecanismelor de epigeneză, cu alte cuvinte, asupra a ceea ce omul va transmite descendenților săi.
La oameni există o logică psihologică a lucrurilor trăite, asociată cu o logică biologică structurală, care constituie trama evoluției ființei umane. Este istoria noastră de viață.
De la începutul vieții, corpul uman participă de la dinamica evoluției speciilor, în continuitatea generațiilor umane, la o identitate ireductibilă. Ceea ce reprezintă demnitatea sa fundamentală.
Una dintre barierele etice de folosire a roboticii în medicină ar putea fi respectarea acestei istorii care face parte din definiția unei persoane umane.
3. Robotizarea corpului uman trebuie să respecte limitele
De fapt, una dintre mizele gândirii asupra unității corporale a omului este respectarea propriilor sale limite.
În timp ce exoscheletele robotizate sunt în totalitate pertinente pentru a reda mobilitatea persoanelor paralizate, pare inadecvat să fie folosite de persoane care ar dori să le dețină doar pentru a-și mări, pentru plăcere, forța musculară.
Integrarea fragilității, proprie omului, este esențială în concepția roboticii medicale.
Roboții nu trebuie să ne facă să uităm că limitele fac parte și sunt o bogăție a ceea ce ne definește în mod propriu.
4. Roboții medicali nu trebuie să ducă la eliminarea relaționării umane și trebuie să respecte sensibilitățile culturale
Introducând „roboții de companie” pentru a-i servi, a-i supraveghea și a-i distra pe pacienții internați sau pe bătrânii din azil, există o pierdere a bogăției proprii omului, a relației gratuite și spontane dintre oameni.
Fără a exclude recursul la această tehnologie, care se poate dovedi constructivă în anumite cazuri sau chiar în anumite patologii, trebuie să luăm măsuri contra unor forme de închidere într-o sferă pur virtuală și contra unor comportamente care s-ar putea traduce prin abandonarea persoanelor, lăsate singure în mijlocul asistenților lor robotizați.
Când înlocuim sistematic oamenii cu mașini, în bănci și în gări, e ca și cum nu ar fi în joc decât raporturi funcționale. Dar se poate construi o întreagă viață relațională în jurul ghișeelor, care nu se poate reduce și epuiza într-o funcție tehnică de cumpărare și de vânzare.
Robotizarea medicală trebuie să respecte omul, dar și sensibilitățile fizice, spirituale și culturale ale fiecăruia.
5. Utilizatorul roboților trebuie să se ferească de un fel de fascinație tehnologică, ce ar putea conduce la o delegare nemăsurată a puterilor
Nu trebuie să uităm niciodată că robotul trebuie să rămână în serviciul decidentului, și nu invers.
Dar, din inerție sau din comoditate, ori chiar din fascinație, putem observa adesea că utilizatorul se lasă condus de către mașină.
Folosirea sistematică a roboților ar putea duce la pierderea unei experiențe importante pentru medici și chirurgi, experiență care apare de obicei la contactul direct cu corpurile pacienților și care s-ar dovedi indispensabilă în cazul unei disfuncții a sistemelor robotizate sau în cazul indisponibilității acestora.
Este important deci să implementăm protocoale precise care să permită, în orice moment, verificarea faptului că utilizarea tehnologiei robotizate rămâne în totalitate în linia finalităților decise de om.
Acest lucru implică, în special, stabilirea unor situații precise unde ar trebui să reintroducem neapărat ființa umană în bucla de decizie.
Aceste situații se află în mijlocul unui echilibru dinamic care refuză în același timp excluderea delegării puterii și demisia totală a decidentului și care este în întregime orientat către scopul prescris pentru utilizarea unei tehnologii determinate.
Una dintre barierele etice va fi, în acest caz, să nu pierdem niciodată din vedere sensul responsabilității.
De fapt, chiar dacă utilizarea unei mașini, a unui robot, poate produce cu ușurință, prin medierea sofisticată pe care o introduce, impresia unei diminuări a responsabilității în caz de funcționare defectuoasă, nu trebuie să uităm niciodată de responsabilitatea ultimă a celui care le folosește și intențiile profunde care îl animă.
Astfel, este important să implementăm protocoale precise care să permită, în orice moment, verificarea faptului că utilizarea tehnologiei robotizate rămâne în totalitate în linia finalităților decise de om.
6. Robotizarea în medicină trebuie să se insereze într-un proiect care respectă justiția și care nu accentuează discrepanțele sociale
Trebuie să ne temem de o medicină în două viteze? Costul mașinilor, al structurilor, folosirea și întreținerea lor ar putea să îndepărteze țările mai puțin favorizate de țările dezvoltate sau de țările în curs de dezvoltare.
Este deci esențial să concepem aceste tehnici ținând cont de contextele sociale și prevenind nașterea unor noi inegalități.
În concluzie, am putea spune că etica roboticii medicale trebuie să se bazeze pe criterii care permit realizarea, după cum spune Jacques Ellul, a unei diferențe importante între „ceea ce îi servește omului și ceea ce servește omul”.
Robotul medical poate servi la multe lucruri, dar în final el trebuie să rămână în serviciul umanității, printr-o utilizare care la final nu îl conduce la renegare și la autosuprimare. Aceasta duce implicit la refuzul de a recurge la tehnici care ar risca spargerea unității sale definite prin istoria sa și la negarea limitelor sale constitutive, fără de care nu este decât o fantasmă sau o iluzie.
Ideea care poate regla utilizarea roboticii poate fi o exigență de coerență antropologică: nu dezvoltați tehnici care, crezând că îl vor ajuta pe om să crească pe om, de fapt, dimpotrivă, îl vor domina.
Această idee regulatoare ar putea să se prelungească prin refuzul ștergerii paradoxale a omului chiar într-un proiect care slujește oamenilor.
Ca rezumat, am putea spune două lucruri: omul nu trebuie să uite niciodată, pe de o parte, că el este creatorul robotului și că el este, în final, responsabil pentru folosirea acestuia și pentru comportamentul lui, oricare ar fi delegările de putere pe care le-a acceptat. Pe de altă parte, trebuie să se gândească la faptul că utilizarea roboților nu poate conduce la propria sa negare, la ștergerea sa completă ori la eliminarea oricărei bogății a relației nemediate de către tehnologie.
Asumarea de responsabilități și refuzul unei situații paradoxale în care omul s-ar nega în propriile acțiuni în care dorește să se afirme, să se vindece sau să se dezvolte, iată cele două axe care ar putea servi la stabilirea unei etici a robotizării acțiunilor și a mediului medical. n