Abordarea clinico-terapeutică în litiaza urinară la câine

Pacienţii canini care prezintă urolitiază adesea exprimă semne clinice nespecifice de afectare a tractului urinar, care necesită efectuarea mai multor teste de diagnostic. Uroliţii pot cauza obstrucţia parţială sau completă a uretrei, făcând-o astfel o urgenţă care necesită detectarea şi remedierea obstrucţiei pentru a evita afecţiunile care pun în pericol viaţa, cum ar fi azotemia postrenală, ruptura vezicii urinare şi uroabdomenul. În acest sens, radiografia şi ultrasonografia sunt instrumente de diagnostic excelente pentru detectarea calculilor urinari, fiecare având propriile aspecte complementare superioare, dar şi limitări. Adiţional examenelor imagistice care au un caracter imperativ în diagnosticul de certitudine al afecţiunilor litiazice, examenele clinice, fizice, hematologice şi biochimia urinară şi sedimentul urinar sunt, de asemenea, extrem de valoroase pentru detectarea proceselor patologice concomitente subiacente care apar odată cu urolitiaza şi/sau ca urmare a acesteia, dar şi pentru a putea opta pentru un management terapeutic etiotrop care prezintă o eficacitate crescută în funcţie de tipul de calculi prezenţi (figura 1 şi figura 2).
 

Grupa de vârstă adult-senior prezintă o incidenţă crescută în cazul litiazogenezei, dar atât talia, cât şi rasa pot influenţa determinismul genetic şi/sau metabolic care poate provoca apariţia calculilor, asemenea taliei mici şi toy, unde prevalenţa apariţiei litiazei este mai crescută faţă de rasele mari/gigant. Un factor determinant în apariţia calculilor este pH-ul urinar. Astfel, la câinii sănătoşi, pH-ul urinei este de obicei cuprins între 6,5 şi 7, orice acidifiere sau alcalinizare a urinei putând înlesni litiazogeneza. Manifestările clinice decelabile în urolitiază sunt hematuria macroscopică, aceasta nefiind definitorie în diagnosticul litiazei, deoarece poate apărea în diferite afecţiuni atât ale tractului urinar inferior, cât şi ale celui superior. Următorul cel mai frecvent semn clinic este disuria sau chiar anuria în cazul obstrucţiilor, apoi apetitul redus, vezica urinară destinsă, scurgeri de urină şi stări de nelinişte. Astfel, în biochimia urinară putem decela prezenţa proteinelor, dar şi a hematiilor. Examinarea microscopică a urinei relevă prezenţa litiazei, cel mai adesea struviţi şi oxalaţi; pe lângă aceasta, putem evidenţia prezenţa hematiilor. În cazul în care litiaza vezicală determină lezarea peretelui vezical, putem identifica celule vezicale, umbeliforme şi în rachetă, alături de leucocite (figura 3 şi figura 4).
 

Examenul ecografic al tractului urinar inferior ne oferă informaţii importante legate de prezenţa, localizarea şi chiar numărul calculilor aflaţi la nivel vezical. Astfel, calculii, din punct de vedere ecografic, se caracterizează ca fiind mase hiperecogene aflate la nivelul vezicii urinare, care determină umbrire posterioară; adiţional, calculii vezicali respectă gravitaţia.

Alte complicaţii secundare ce pot apărea sunt cistita, care este reprezentată printr-o îngroşare parietală uniformă, iar conţinutul vezical poate fi modificat, identificând particule libere în suspensie (hematii, coaguli).

O altă complicaţie secundară litiazei vezicale, cu caracter de urgenţă, este obstrucţia uretrală. Aceasta prezintă o incidenţă crescută în rândul masculilor, la care uretra este îngustă şi scurtă, ceea ce face calculii de dimensiuni mici să se blocheze la nivelul osului penian. Ecografic putem observa destinderea de conţinut a uretrei, anterior obstrucţiei, iar posterior de calcul, calibrul uretrei este nemodificat faţă de cel fiziologic. În cazul obstrucţiei totale, vezica urinară este destinsă de conţinut – glob vezical.

Îndepărtarea uroliţilor nu va schimba condiţiile de bază responsabile pentru formarea acestora. Prin urmare, prevenţia formării uroliţilor presupune strategii terapeutice suplimentare pentru a preveni reapariţia acestora (figura 5 şi figura 6).
 

Nutriţia este un factor-cheie în litiazogeneză, alături de creşterea aportului hirdic. Acestea rămân un subiect de mare interes clinic şi de dezbatere în gestionarea urolitiazei. Pentru unele tipuri de uroliţi, prevenirea nutriţională joacă un rol principal, asemenea struviţilor sterili. Pentru toate tipurile de uroliţi, hrana cu alimente cu un conţinut ridicat de apă este una dintre pietrele de temelie ale strategiilor de prevenire a uroliţilor. Prevenirea cu succes a struviţilor presupune o dietă cu conţinut scăzut de magneziu şi proteine şi care prezintă un conţinut crescut de metionină. În cazul oxalaţilor, dieta trebuie să conţină cantităţi mici de proteine şi se urmăreşte alcalinizarea urinei.

Diagnosticul complex şi complet al litiazei vezicale este important în stabilirea unei abordări terapeutice medicamentoase, dietetice sau chiar chirurgicale. Atât testele paraclinice, cât şi cele imagistice facilitează diagnosticarea etiotropă a litiazei. Ca urmare a semnelor clinice specifice afecţiunilor tractului urinar inferior, ecografia reprezintă cea mai facilă cale de identificare a calculilor, care permite începerea investigaţiilor suplimentare şi stabilirea unui tratament eficient pentru fiecare caz.

Autori pentru corespondenţă: Andrei Codreanu E-mail: andreicod99@gmail.com

CONFLICT OF INTEREST: none declared.

FINANCIAL SUPPORT: none declared.

This work is permanently accessible online free of charge and published under the CC-BY.