IMAGISTICĂ

Aspecte clinice şi radiografice în hernia diafragmatică peritoneopericardică la câine şi pisică

 Clinical and radiographic aspects in peritoneopericardial diaphragmatic hernia in dogs and cats

First published: 31 mai 2023

Editorial Group: MEDICHUB MEDIA

DOI: 10.26416/PV.40.2.2023.8082

Abstract

Peritoneopericardial diaphragmatic hernia is a type of congenital diaphragmatic hernia that consists in the persistence of a communication between the peritoneal cavity and the pericardial sac, affecting dogs and cats. This condition occurs as a result of the defective development of the ventral segment of the diaphragm during embryogenesis. Due to the persistence of communication between the two cavities (peritoneal and pericardial), abdominal organs can protrude into the pericardial sac. The clinical signs are nonspecific, being consistent with the size of the diaphragmatic defect and the herniated organ(s). The afflicted animals can be asymptomatic or show severe clinical signs (cardio-respiratory and/or digestive), which can be life-threatening. The diagnosis is established by radiographic examination, without or after the administration of the contrast medium. In the case of symptomatic patients, the treatment is surgical, and in the case of asymptomatic patients, monitoring of digestive and respiratory functions is recommended.
 

Keywords
congenital anomaly, dog, cat, peritoneopericardial diaphragmatic hernia

Rezumat

Hernia diafragmatică peritoneopericardică este un tip de hernie diafragmatică congenitală care constă în persistenţa unei comunicări între cavitatea peritoneală şi sacul pericardic, întâlnită la câine şi pisică. Apare consecutiv dezvoltării defectuoase a segmentului ventral al diafragmei în timpul embriogenezei. Consecutiv persistenţei comunicării între cele două cavităţi (peritoneală şi pericardică), organele abdominale pot protruza în sacul pericardic. Tabloul clinic este nespecific, fiind în concordanţă cu mărimea defectului diafragmatic şi cu organul/organele herniate. Animalele afectate pot fi asimptomatice sau prezintă semne clinice (cardiorespiratorii şi/sau digestive) severe, care le pot pune viaţa în pericol. Diagnosticul se stabileşte pe baza imaginilor obţinute la examenul radiografic, fără sau după administrarea mediului de contrast. În cazul pacienţilor simptomatici, tratamentul este chirurgical, iar în cazul celor asimptomatici se recomandă monitorizarea funcţiilor digestivă şi respiratorie.
 

Diafragma este o structură musculo-aponevrotică ce separă cavitatea toracică de cea abdominală. Ca atare, închide cutia toracică în partea caudală şi, totodată, reprezintă delimitarea cranială a abdomenului. Are un rol important în desfăşurarea respiraţiei, fiind principalul muşchi inspirator. Diafragma prezintă un centru tendinos (cupola) cu convexitatea orientată cranial şi trei porţiuni musculare periferice (lombară, costală şi sternală), care corespund inserţiilor sale pe structurile care alcătuiesc apertura toracală caudală. În plus, diafragma prezintă trei orificii: aortic (pentru artera aortă, vena azigos şi cisterna lombară a ductului toracic), esofagian (pentru esofag şi nervul vag) şi cav (pentru vena cavă caudală)(12).

Ca urmare a apariţiei unor alterări ale structurii diafragmei, organele abdominale pot să protruzeze în cavitatea toracică, antrenând o paletă largă de semne clinice cardiorespiratorii şi/sau digestive. Aceste alterări structurale pot avea origine traumatică (implicând un eveniment care produce ruperea diafragmei) sau congenitală (un defect apărut în timpul dezvoltării embrionare). Pe lângă alterarea integrităţii diafragmei şi protruzia organelor abdominale în cavitatea toracică, herniile posttraumatice pot fi acompaniate de fracturi (obişnuit costale, dar pot fi afectate şi alte raze osoase) şi leziuni ale ţesuturilor moi de acoperire. Herniile diafragmatice congenitale includ: hernia diafragmatică peritoneopericardică (cea mai întâlnită, atât la câine, cât şi la pisică, dar şi la om), hernia hiatală (clasificată în dinamică/glisantă sau de tip I, statică/paraesofagiană sau de tip II şi mixtă sau de tip III şi IV) şi hernia pleuroperitoneală (hernia diafragmatică adevărată)(15).

Hernia diafragmatică peritoneopericardică este o afecţiune congenitală caracterizată prin existenţa unei comunicări între sacul pericardic şi cavitatea peritoneală(3). Această comunicare permite deplasarea organelor abdominale în sacul pericardic(4). Se consideră că hernia diafragmatică peritoneopericardică este rezultatul embriogenezei defectuoase a porţiunii ventrale a diafragmei(1). În etiopatogeneza acestei dezvoltări defectuoase sunt avansate mai multe teorii, considerându-se a fi rezultatul intervenţiei unor cauze idiopatice prenatale, unor factori genetici sau agenţi teratogeni(10).

Obişnuit, această afecţiune congenitală este acompaniată de un complex de anomalii, cum ar fi modificări ale sternebrelor (agenezie, fuziune, deformare), pectus excavatum, hernie ombilicală, chisturi intrapericardice sau defecte cardiace congenitale (defect septal atrial sau ventricular, stenoză pulmonară, stenoză subaortică etc.)(1,4,10,16).

A fost descrisă mai frecvent la rasele de pisici cu păr lung, incluzând Persană, Himalayană, Maine Coons, Siameză şi metişii cu păr lung(1,2,9). La câine, rasele Weimaraner şi Cocker spaniel par a fi cele mai afectate(10,16), însă afecţiunea poate fi întâlnită şi la alte rase (Boxer, Schnautzer, Labrador retriever, Saluki, Ciobănesc german; Rhodesian Ridgeback)(1,4,6,13,14). În plus, această anomalie poate afecta iepurii, măgarii şi viţeii(7), precum şi omul(11). Majoritatea cazurilor au fost diagnosticate în primul an de viaţă, însă s-a constatat că anomalia poate afecta şi animalele de vârstă înaintată(2,5). Se consideră că media de vârstă la care afecţiunea a fost diagnosticată este de 30 de luni pentru câini (vârste între 20 şi 66 de luni) şi 48 de luni pentru pisici (vârste între 2 şi 138 de luni)(1,10).

Semnele clinice variază foarte mult, de la absenţa lor (Margolis et al., 2018) până la severe, putând produce moartea pacientului, fiind direct influenţate de mărimea defectului şi de organul sau organele herniate în sacul pericardic(1,3). Deşi unele cazuri sunt asimptomatice, fiind depistate incidental cu ocazia evaluării pacientului pentru alte afecţiuni(16), cele mai multe dintre animalele afectate prezintă semne gastrointestinale, circulatorii şi respiratorii, consecutive protruzării şi blocării organelor abdominale în sacul pericardic. Cel mai frecvent herniază ficatul, vezica biliară, intestinul subţire, pancreasul şi epiplonul. Însă, în cazul defectelor mari, pot protruza stomacul, splina sau colonul(1,13,16). Prezenţa unui volum mare de organe în sacul pericardic poate antrena apariţia aderenţelor şi blocarea organelor la acest nivel, complicând tabloul clinic exprimat de pacient(1,10).

Cele mai frecvente semne clinice observate la pacienţii cu hernie diafragmatică peritoneopericardică au fost reprezentate de apatie, vomă intermitentă, diaree, hiporexie, anorexie, scădere în greutate, tuse, tahipnee, dispnee, febră, anemie, paliditatea mucoaselor aparente, durere abdominală, intoleranţă la exerciţii fizice sau colaps(2-4,6,13). Auscultaţia toracelui evidenţiază scăderea intensităţii murmurului vezicular, precum şi reducerea intensităţii zgomotelor cardiace (zgomote înfundate) sau sufluri cardiace ca urmare a prezenţei viscerelor abdominale în sacul pericardic. Pulsul periferic este slab(2,6). Protruzia ficatului, vezicii biliare şi a porţiunii proximale a segmentului gastrointestinal poate antrena obstrucţia căilor biliare şi apariţia coloraţiei icterice a mucoaselor aparente. În plus, se pot înregistra modificări ale parametrilor biochimici sangvini, cum ar fi hiperbilirubinemie, creştere a alanin aminotrasferazei (ALT) sau a aspartat aminotrasferazei (AST)(1-3,14). Literatura descrie cazuri de transformare neoplazică a ţesuturilor încarcerate în sacul pericardic (în special ţesutul hepatic), consecutivă congestiei vasculare şi limfatice care antrenează hipoxie cronică secundară(2,8). Consecutiv compresiunii exercitate de organele abdominale asupra cordului, se poate instala insuficienţa cardiacă dreaptă, urmată de apariţia colecţiilor lichidiene pleurale sau abdominale(16). Deplasarea stomacului poate antrena şi protruzia splinei, ceea ce va determina tracţiune pe mezenter, cu apariţia durerii abdominale exprimate prin adoptarea poziţiei cifozate de către pacient(14).

Diagnosticul se stabileşte pe baza modificărilor constatate pe imaginile radiografice (figura 1). Examenul radiografic al toracelui evidenţiază mărirea siluetei cardiace şi prezenţa organelor abdominale în sacul pericardic, precum şi imposibilitatea diferenţierii imaginii caudale a siluetei cardiace de imaginea diafragmei, modificări decelabile pe ambele incidenţe (latero-laterală şi dorsoventrală). Pe incidenţa latero-laterală se poate constata că traheea este deplasată dorsal, iar silueta cardiacă prezintă o continuitate cu diafragma, în partea ventrocaudală. În plus, se poate constata rotunjirea marginii caudodorsale a siluetei cardiace şi prezenţa unei bandelete cu opacitate de ţesut moale, cu aspect curbiliniu, care se extinde de la marginea caudală a siluetei cardiace la diafragmă, reprezentând o rămăşiţă a mezoteliului peritoneopericardic dorsal(2). Silueta cardiacă prezintă o opacitate eterogenă, iar în cazul în care ansele intestinale conţin gaz, pe aria de proiecţie a siluetei cardiace se pot observa segmente tubulare sau circulare radiotransparente, ceea ce facilitează stabilirea diagnosticului (figura 1a). Prezenţa anselor intestinale în sacul pericardic reprezintă un semn patognomonic pentru hernia diafragmatică peritoneopericardică. Ca urmare a hernierii organelor abdominale în sacul pericardic, abdomenul poate avea un volum mai redus. Pe incidenţa dorsoventrală se constată aspectul rotunjit al siluetei cardiace şi suprapunerea marginii sale caudale peste diafragmă. În urma administrării mediului de contrast se poate evidenţia prezenţa unor segmente gastrointestinale protruzate în sacul pericardic (figura 1, b şi c).

Figura 1. Câine Caniche, mascul, de 4 săptămâni, cu hernie diafragmatică peritoneopericardică. a)Torace din incidenţă latero-laterală dreaptă, fără mediu de contrast. Se observă mărirea semnificativă a siluetei cardiace, cu opacitate neomogenă, prezentând marginea caudodorsală rotunjită (săgeată neagră), iar în partea caudoventrală se observă continuitatea cu cavitatea abdominală (săgeata albă). Pe aria de proiecţie a siluetei cardiace se observă structuri tubulare cu conţinut gazos (anse intestinale) (cap de săgeată). b)I ncidenţă latero-laterală şi c) incidenţă dorsoventrală după administrarea mediului de contrast. În ambele incidenţe se pot observa ansele intestinale cu mediu de contrast protruzate în sacul pericardic.
Figura 1. Câine Caniche, mascul, de 4 săptămâni, cu hernie diafragmatică peritoneopericardică. a)Torace din incidenţă latero-laterală dreaptă, fără mediu de contrast. Se observă mărirea semnificativă a siluetei cardiace, cu opacitate neomogenă, prezentând marginea caudodorsală rotunjită (săgeată neagră), iar în partea caudoventrală se observă continuitatea cu cavitatea abdominală (săgeata albă). Pe aria de proiecţie a siluetei cardiace se observă structuri tubulare cu conţinut gazos (anse intestinale) (cap de săgeată). b)I ncidenţă latero-laterală şi c) incidenţă dorsoventrală după administrarea mediului de contrast. În ambele incidenţe se pot observa ansele intestinale cu mediu de contrast protruzate în sacul pericardic.

Literatura de specialitate indică utilizarea ultrasonografierii, scanarea CT şi tehnica de imagistică prin rezonanţă magnetică (IRM) ca metode de diagnostic cert pentru hernia diafragmatică peritoneopericardică(8,13). Ultrasonografia poate evidenţia prezenţa ficatului sau splinei în sacul pericardic, precum şi întreruperea liniei diafragmatice(4), iar CT-ul şi IRM-ul ajută la identificarea structurilor herniate, precum şi a altor anomalii congenitale care pot acompania această afecţiune.

În cazul pacienţilor simptomatici, tratamentul este chirurgical, pentru repararea defectului diafragmatic(3,13,14). Înainte de intervenţia chirurgicală se recomandă un tratament preoperatoriu cu antibiotice cu spectru larg, având în vedere posibilitatea acumulării toxinelor şi germenilor bacterieni (consecutivă stazei) în organele herniate şi strangulate în sacul pericardic (cum ar fi ficatul şi intestinul) şi eliberarea lor în circulaţie în timpul intervenţiei chirurgicale(16). În cazul pacienţilor asimptomatici, dar diagnosticaţi cu hernie diafragmatică peritoneopericardică cu ocazia investigării pentru alte afecţiuni, se recomandă monitorizarea lor.

Prognosticul este foarte bun dacă remedierea defectului diafragmatic se realizează în timp util, fiind rezervat pentru cazurile asociate cu alte malformaţii congenitale, în special cu cele localizate la nivel cardiovascular.

 

Conflict de interese: niciunul declarat

Suport financiar: niciunul declarat

Acest articol este accesibil online, fără taxă, fiind publicat sub licenţa CC-BY.
sigla CC-BY

Bibliografie

  1. Banz AC, Gottfried SD. Peritoneopericardial diaphragmatic hernia: a retrospective study of 31 cats and eight dogs. J Am Anim Hosp Assoc. 2010 Nov-Dec;46(6):398-404.

  2. Barge P, Sebastián-Marcos P, Martínez M, Soler M, Gómez S, Buendía A, Agut A. Cholangiocarcinoma and hepatic myelolipoma incarcerated in a peritoneopericardial diaphragmatic hernia with pulmonary metastasis and carcinomatosis in a cat. JFMS Open Rep. 2019 Feb 26;5(1):2055116919835081.

  3. Burns CG, Bergh MS, McLoughlin MA. Surgical and nonsurgical treatment of peritoneopericardial diaphragmatic hernia in dogs and cats: 58 cases (1999-2008). J Am Vet Med Assoc. 2013 Mar 1;242(5):643-50. 

  4. Dębiak P, Łojszczyk-Szczepaniak A, Komsta R. Diagnostics of canine peritoneal-pericardial diaphragmatic hernia (PPDH). Med Weter. 2009;65(3):181-183.

  5. Evans SM, Biery DN. Congenital peritoneopericardial diaphragmatic hernia in the dog and cat: a literature review and 17 additional case histories. Vet Radiol. 1980;21:108-116.

  6. Khan S, Sajik S, Calvo DMR, Phillips A. Novel peritoneopericardial diaphragmatic hernia in a dog. Vet Rec Case Rep. 2019;7(3):e000896. 

  7. Kheirandish R, Saberi M, Vosough D, Askari N. Congenital peritoneopericardial diaphragmatic hernia in a terrier dog. Vet Res Forum. 2014 Spring;5(2):153-5.

  8. Linton M, Tong L, Simon A, Buffa E, McGregor R, Labruyére J, Foster D. Hepatic fibrosarcoma incarcerated in a peritoneopericardial diaphragmatic hernia in a cat. JFMS Open Rep. 2016 Mar 17;2(1):2055116916638681.

  9. Margolis C, Zakošek Pipan M, Demchur J, Or M, Henthorn P, Casal ML. Congenital peritoneopericardial diaphragmatic hernia in a family of Persian cats. JFMS Open Rep. 2018 Oct 9;4(2):2055116918804305.

  10. Nikiphorou X, Chioti R, Patsikas MN, Papazoglou LG. Peritoneopericardial diphragmatic hernia in the dog and cat. J Hell Vet Med. 2016; 67(3): 189-194.

  11. Olearchyk AS. Diaphragmatic defect with peritoneopericardial communication. Tex Heart Inst J. 2003;30(4):328-31.

  12. Predoi G, Georgescu B, Belu C, Dumitrescu I, Roşu P, Şeicaru A. Anatomia animalelor domestice. ExTerraAurum, Bucureşti, 2021.

  13. Scharf VF, Iannettoni M, Anciano C. Laparoscopic peritoneopericardial herniorrhaphy in 2 dogs. Can Vet J. 2022 Sep;63(9):947-952.

  14. Smolec O, Vnuk D, Bottegaro NB, Toholj B, Pećin M, Musulin A, Daraboš N, Kos J. Repair of recurrent peritoneopericardial hernia in a dog, using polypropylene mesh and an autologous pericardial flap - a case report. Vet Arh. 2018; 88 (3): 427-435.

  15. Ţogoe D, Pavel RG, Tudor N. A rare case of paraesophageal hiatal hernia in an eight-month-old dog. Rev Rom Med Vet. 2022; 32 (1): 31-34.

  16. Wilkinson R, Chance A. Treating PPDH in cats and dogs. Vet Times. 2008/https://www.vettimes.co.uk. 

Articole din ediţiile anterioare

ENDOCRINOLOGIE | Ediţia 1 39 / 2023

Hipotiroidismul la câine – prevalenţă, factori de risc şi implicaţii neurologice

Cristina Fernoagă, Raluca Turbatu

Hipotiroidismul reprezintă o endocrinopatie determinată de producţia insuficientă a hormonilor tiroidieni activi, respectiv triiodotironina (T3) şi...

23 martie 2023
BOLI INTERNE | Ediţia 3 28 / 2017

Etapele examenului neurologic

Cristina Fernoagă

Scopul examenului neurologic este de a determina exact localizarea leziunilor (diagnostic neuroanatomic) şi de a detecta semnele neurologice specif...

14 septembrie 2017
ENDOCRINOLOGIE | Ediţia 2 / 2016

Hipotiroidismul - o prezenţă în viaţa câinilor

Raluca Teodora Nae

Hipotiroidismul este cel mai frecvent întâlnită tulburare endocrină (hormonală) la câini și adesea se dezvoltă în jurul vârstei de 4-10 ani.

09 mai 2016
MEDICINA INTERNĂ | Ediţia 1 / 2016

Managementul clinic și de diagnostic al sindromului Cushing la câine

Mario Codreanu, Raluca Teodora Nae

Sindromul Cushing (hiperadrenocorticismul) presupune o secreţie excesivă de cortizol, putând fi hipofizo-dependent (frecvent procese neoplazice de ...

09 ianuarie 2016