IMAGISTICĂ

Examenul ecografic al glandelor perianale

 Ultrasound examination of the perianal glands

First published: 22 noiembrie 2022

Editorial Group: MEDICHUB MEDIA

DOI: 10.26416/PV.38.4.2022.7271

Abstract

The pathology of the perianal glands is among the most frequently encountered diseases in the daily practice of the veterinarian. Visualization of the anal sacs, which are located in distinct places in dogs and cats, is possible through ultrasound examination. Most of the tissue surfaces of the anal sac, occasionally appearing as a thin hyperechoic line, are surrounded by the hypoechoic external sphincter muscle on ultrasonographic examination. 
Transcutaneous perineal/perianal ultrasound represents a noninvasive method to detect perianal inflammatory disease which can be performed using regular ultrasound probes without special patient preparation.

Keywords
ultrasonography, anal sac, perianal gland

Rezumat

Afecţiunile glandelor perianale se numără printre bolile cel mai frecvent întâlnite în practica de zi cu zi a medicului veterinar. Vizualizarea sacilor anali, care sunt localizaţi în locuri distincte la câini şi pisici, este posibilă prin intermediul examenului ecografic. Majoritatea suprafeţelor ţesutului sacului anal apar ocazional ca o linie subţire hiperecogenă şi sunt înconjurate de muşchiul sfincterului extern hipoecogen la examenul ultrasonografic. Ecografia transcutanată perineală/perianală reprezintă o metodă neinvazivă de depistare a bolii inflamatorii perianale care poate fi efectuată cu ajutorul sondelor ecografice obişnuite, fără pregătirea specială în prealabil a pacientului.
 

Câinii au o pereche de glande perianale (saci perianali) poziţionate ventro-lateral de fiecare parte a porţiunii terminale a rectului. Acestea sunt inserate între muşchii sfincterului anal intern şi extern (figurile 1 şi 2)(2,3,6,7) şi sunt prevăzute fiecare cu un conduct excretor care traversează marginea caudală a muşchiului sfincterului intern deschizându-se la aproximativ 2 milimetri de capătul cranian al brazdei care separă părţile laterale şi dorsale ale zonei cutanate interne a anusului, ea însăşi adiacent limitei anocutanate şi zonei intermediare (zona cutanată netedă)(2,3,6,7).

La 10% dintre câini, localizarea joncţiunii canalelor excretoare diferă. Într-adevăr, la aceşti indivizi se reunesc, pe fiecare parte, în depresiunea formată de arcul lateral al liniei anocutanate(6).

Glandele perianale la câine au o formă elipsoidală (formă de alună sau de bob de mazăre). Lungimea lor este variabilă şi cuprinsă între 0,4 şi 4 centimetri, iar diametrul acestora este de 1 centimetru. Canalul excretor are şi el o mărime variabilă de până la 0,5 centimetri lungime şi un diametru de 2 milimetri(2,3,4,6,7).

Figura 1. Secţiune dorsală prin anus(2)
Figura 1. Secţiune dorsală prin anus(2)
Figura 2. Rectul şi canalul anal(2)
Figura 2. Rectul şi canalul anal(2)
Figura 3. Penisul şi vasele prepuţului(2)
Figura 3. Penisul şi vasele prepuţului(2)

Vascularizaţia glandelor perianale este realizată de o ramură a arterei rectale caudale, care la rândul ei provine fie din artera pudendă internă, fie dintr-un trunchi comun al arterei perineale ventrale, care provine din artera pudendă internă. Ramurile dorsale, mijlocii şi ventrale ale arterei rectale caudale formează o anastomoză cu ramurile care provin din artera rectală craniană (figura 3)(2,3). Circulaţia venoasă este realizată de o ramură a venei rectale caudale, care se continuă fie cu vena perineală ventrală, fie cu vena pudendă internă (figura 3)(2,3).

Ganglionii limfatici sacrali, hipogastrici şi iliaci mediali drenează limfa din glandele perianale(6).

Glanda perianală corespunde unei invaginări a pielii. Glandele perianale şi canalul lor excretor sunt delimitate de un epiteliu scuamos stratificat subţire, el însuşi înconjurat de ţesut glandular care conţine numeroase glande apocrine şi sebacee. Acesta din urmă este susţinut de ţesut conjunctiv bogat în ţesut limfatic. Glandele apocrine sunt situate la nivelul fundului sacilor anali, în timp ce glandele sebacee sunt la nivelul gâtului şi al canalului excretor al fiecărui sac (figura 4) (2,3,13).

Glandele perianale produc mai multe substanţe antimicrobiene precum lizozime, IgA, lactoferine şi peptide din grupa ß-defensinei(11).

Glandele pot fi goale sau pline cu un exsudat care cel mai adesea este apos şi cu variaţii de culoare de la maro deschis până la închis. Dar există şi secreţii cremoase până la păstoase care pot fi de culoare albicioasă, verzuie, gălbuie sau chiar negricioasă. Există o mare varietate de culori şi consistenţe între indivizi. Prezenţa particulelor este, de asemenea, foarte variabilă şi pare a fi normală şi nu a fi un factor care ar putea indica deteriorarea glandei. Aceste caracteristici diferite variază de la un individ la altul. De cele mai multe ori, aceleaşi caracteristici se găsesc la ambele glande ale aceluiaşi câine, totuşi, uneori, secreţiile sunt diferite între sacul anal stâng şi cel drept al aceluiaşi individ. Aceste diferenţe pot fi explicate printr-o variaţie a secreţiei diferitelor glande care compun sacii anali ai aceluiaşi câine(5,8,10).

Studiile citologice au demonstrat prezenţa corneocitelor, leucocitelor, în proporţie variabilă de la un individ la altul. Dintre leucocite în mare parte sunt neutrofile şi limfocite. Prezenţa unui număr mare de macrofage sau limfocite este anormală şi poate indica o afectare a glandelor perianale(5,8,10).

Numărul de bacili şi coci găsiţi a fost foarte variabil şi de aceea numărul acestora nu pare a fi un indicator direct al leziunilor glandelor anale.

Glandele perianale se găsesc la majoritatea carnivorelor domestice, inclusiv la câini. Secreţiile diferitelor glande care se găsesc în lumenul sacului anal funcţionează ca un rezervor fiind combinate pentru a forma un lichid mirositor seros până la păstos(2,6).

În timpul defecaţiei, glandele perianale sunt comprimate, permiţând emisia acestui fluid prin canalul excretor. Aceste secreţii par să funcţioneze ca nişte markeri teritoriali pentru a identifica indivizii din cadrul speciei(6).

Patologia cea mai frecventă a glandelor perianale

Obstrucţia şi inflamaţia (saculita)

Aceste semne sunt frecvent întâlnite la câini. Vidarea sistematică a acestora este una din cauzele cele mai frecvente. Rasele cele mai afectate sunt câinii de talie mică (Chihuahua, Poodle), dar pot apărea şi la rasele de talie medie şi mare (de exemplu, Labrador, Cavalier King Charles)(11).

Obstrucţia glandelor perianale se caracterizează prin distensie ca urmare a reţinerii secreţiilor, dar fără semne de inflamaţie. Secreţiile în acest caz pot varia de la o consistenţă lichidă până la o consistenţă păstoasă, iar culoarea variază şi ea de la roşu la maro. Pot apărea unilateral, dar mai frecvent se întâlnesc bilateral(12).

Saculita se caracterizează prin distensie, retenţia anormală a conţinutului şi semne de inflamaţie. Secreţiile au iniţial o consistenţă mai lichidă, după care aceasta devine mai cremoasă, iar culoarea care iniţial este verzuie, poate deveni maronie sau hemoragică(12).

Diareea cronică, hipersecreţia glandulară sau tonusul muscular redus sunt suspectate ca factori potenţiali în declanşarea obstrucţiei/inflamaţiei glandelor perianale, în special la câinii mici sau obezi. O altă cauză ar fi modificarea substanţelor secretate în glandele perianale(11,12).

Figura 4. Secţiune frontală la nivelul anusului cu vizualizarea glandelor perianale stângă şi dreaptă la câine
Figura 4. Secţiune frontală la nivelul anusului cu vizualizarea glandelor perianale stângă şi dreaptă la câine

Abcesele şi fistulele

Sunt foarte des întâlnite în practica curentă. Iniţial apare abcesul, însoţit de durere extremă, hipertermie, care poate determina şi constipaţie. Dacă nu este tratat, glanda perianală se poate rupe, având ca rezultat apariţia unei fistule lateral de anus(6) şi scurgeri purulente sau secreţii hemoragice(11,12).

La baza apariţiei abceselor stau infecţiile determinate de obstrucţia glandelor perianale care permit dezvoltarea bacteriană în exces(11,12).

Tumorile

Adenocarcinomul glandelor apocrine reprezintă aproximativ 17% din tumorile din regiunea perineală şi 2% din tumorile cutanate şi ale ţesutului subcutanat. Vârsta medie pentru această afecţiune la câini este de 9 până la 11 ani şi nu pare să existe o predispoziţie de gen. Cel mai adesea afectează doar una dintre cele două glande anale, dar este posibilă implicarea bilaterală. În 25-50% din cazuri aceste tumori produc o substanţă asemănătoare parathormonului, care provoacă hipercalcemie malignă(6,11). Este o tumoră agresivă, cu o rată mare de metastazare, care afectează ganglionii limfatici iliaci mai întâi şi apoi ficatul, splina, plămânii, oasele şi alte părţi ale corpului(6,9).

Carcinomul spinocelular care afectează glandele perianale a fost descris la câini cu vârsta cuprinsă între 6,5 şi 14 ani, dar au o incidenţă mai mică decât adenocarcinomul glandelor apocrine. Sunt foarte invazive la nivel local, dar au un potenţial metastatic mai scăzut(1).

Tehnici de examinare a glandelor perineale

Tehnicile imagistice la dispoziţia medicului veterinar sunt examenul radiologic, CT sau RMN. Ultimele două permit vizualizarea cu uşurinţă a glandelor perianale, dar sunt tehnici invazive costisitoare, care necesită anestezia generală a pacientului. Din această cauză, ecografia, ca tehnică minim invazivă, rămâne singura utilizată pe larg, fără a necesita anestezie sau utilizarea substanţelor de contrast.

Examenul radiologic

Glandele perianale sunt înconjurate de multe ţesuturi moi care, având densităţi apropiate, nu pot fi bine diferenţiate. Din această cauză examenul radiologic standard nu permite vizualizarea sacilor anali, decât dacă se folosesc substanţe de contrast. Ca substanţe de contrast se poate folosi aer (contrast negativ) sau un mediu de contrast – substanţe pe bază de iod sau sulfat de bariu (contrast pozitiv). La contrastul negativ, glandele perineale apar transparente (negre), în timp ce la contrastul negativ apar opace (albe) pe radiografie.

Tomografia computerizată (CT)

Această investigaţie este utilizată, în special, în cazul tumorilor, pentru a determina dimensiunea şi localizarea acestora, inclusiv metastazele la distanţă care pornesc de la nivelul ganglionilor sacri-iliaci până la nivel pulmonar.

Imagistica prin rezonanţă magnetică nucleară (RMN)

Este mult mai sensibilă comparativ cu ultrasonografia, mai ales în depistarea adenomegaliei consecutivă carcinomului de glande perianale. Prin această metodă glandele perianale sunt foarte uşor de vizualizat, în plus permite identificarea ganglionilor limfatici sacrali, ceea ce la ecografie nu este posibil, din cauza localizării pelviene a acestora.

Examenul ecografic

Examinarea glandelor perianale se face cu câinele aşezat pe masa de consultaţie în poziţie patrupodală. Proprietarul este de preferat să stea la capul animalului să îl liniştească, în timp ce un asistent va ţine coada ridicată pentru degajarea zonei perineale. În majoritatea cazurilor nu este necesară tunderea acestei zone, deoarece este destul de sensibilă, dar, dacă este nevoie, este de preferat evitarea folosirii foarfecilor sau a lamelor care pişcă pielea. Pentru limitarea pe cât posibil a aerului între sondă şi piele, se umezeşte foarte bine această zonă cu alcool, dar cu evitarea mucoaselor. Înainte de aplicarea sondei se pune pe aceasta gel ecografic. Pentru examinare se poate folosi o sondă liniară sau o sondă microconvexă cu o frecvenţă mai mare de 7,5 MHz.

La examenul ecografic al glandelor perianale se vor lua în considerare următoarele aspecte: forma, aspectul peretelui, omogenitatea conţinutului, ecogenitatea conţinutului şi simetria dintre cele două glande.

Sonda se plasează în dreptul anusului cu markerul orientat spre examinator, în aşa fel încât să se obţină o secţiune frontală cu cele două glande perianale, situate de o parte şi de alta a anusului (figura 4). În schimb, secţiunea sagitală se va obţine pentru fiecare glandă perianală în parte, prin plasarea sondei cu markerul orientat dorsal (figura 5).

În secţiunea frontală, glandele perianale sunt situate ventro-lateral faţă de rect şi au o formă elipsoidală. Ele sunt înconjurate în mare parte de muşchiul sfincterului extern. Măsurătorile care se efectuează la acest nivel sunt: axul latero-medial şi axul cranio-caudal. Focusarea pe o singură glandă perianală permite vizualizarea canalului excretor (figura 6).

Secţiunea sagitală permite vizualizarea unei singure glande perianale, stângă sau dreaptă, în funcţie de locul unde se aplică sonda. Măsurătorile se fac, de asemenea, pe două axe, axul dorso-ventral şi cranio-caudal.

Peretele glandelor este neted şi regulat, iar ca ecogenitate apare sub forma unei linii hiperecogene în comparaţie cu muşchiul sfincterului extern (Jung şi colab., 2016). Grosimea peretelui variază între 0,4 şi 0,7 milimetri. Diametrul canalului excretor variază între 0,5 şi 0,7 milimetri. Grosimea medie a muşchiului sfincter extern care înconjoară glandele perianale este cuprins între 0,6 şi 0,9 milimetri.

Lungimea medie a axei latero-mediale (secţiune frontală) variază între 12 şi 14 milimetri, a axei cranio-caudale (secţiune frontală), între 6 şi 8 milimetri, şi a axei dorso-ventrale (secţiune sagitală), între 14 şi 17 milimetri.

Conţinutul glandelor perianale este variabil, la marea majoritate a câinilor apărând hipoecogen-eterogen, cu prezenţa unor elemente hiperecogene în suspensie(4). În funcţie de patologia glandelor perianale. ecogenitatea conţinutului lor poate varia de la hipoecogen la hiperecogen (figura 7).

Figura 5. Secţiune sagitală la nivelul glandelor perianale stângă şi dreaptă
Figura 5. Secţiune sagitală la nivelul glandelor perianale stângă şi dreaptă
Figura 6. Secţiune frontală prin glanda perineală stângă, cu vizualizarea canalului excretor
Figura 6. Secţiune frontală prin glanda perineală stângă, cu vizualizarea canalului excretor
Figura 7. Diferenţe de ecogenitate între glandele perianale stângă şi dreaptă (secţiune frontală)
Figura 7. Diferenţe de ecogenitate între glandele perianale stângă şi dreaptă (secţiune frontală)




 

Bibliografie

  1. Esplin DG, Wilson SR, Hullinger GA. Squamous cell carcinoma of the anal sac in five dogs. Vet Pathol. 2003 May;40(3):332-4.

  2. Evans HE, De Lahunta A. Miller’s Anatomy of the dog 4th edition. 2012.

  3. Hermanson JW, De Lahunta A, Evans HE. Miller and Evan’s Anatomy of the dog 5 edition. Elsevier. 2020.

  4. Jung Y, Jeong E, Park S, Jeong J, Choi US, Kim MS, Kim N, Lee K. Diagnostic imaging features of normal anal sacs in dogs and cats. J Vet Sci. 2016 Sep 30;17(3):331-5.

  5. Lake AM, Scott DW, Miller WH Jr, Erb HN. Gross and cytological characteristics of normal canine anal-sac secretions. J Vet Med A Physiol Pathol Clin Med. 2004 Jun;51(5):249-53

  6. Meyers S. Dyce, sack and Wensing’s Textbook of Veterinary Anatomy. 5 th Edition. 2015. pp. 1-13.

  7. Monet JL. Les glandes anale du chien. Anatomie – Pathologie – Chirurgie. 1933.

  8. Pappalardo E, Martino PA, Noli C. Macroscopic, cytological and bacteriological evaluation of anal sac content in normal dogs and in dogs with selected dermatological diseases. Vet Dermatol. 2002 Dec;13(6):315-22

  9. Rassnick KM. Chapter 345: Tumors of the skin. In: Ettinjer SJ, Feldman EC, Cote E. Textbook of Veterinary Internal Medicine: Diseases of the Dog and Cat, 8th Edition. Vol 1 & 2, 2017, pp. 5033-5045.

  10. Robson DC, Burton GG, Lorimer MF. Cytological examination and physical characteristics of the anal sacs in 17 clinically normal dogs. Aust Vet J. 2003 Jan-Feb;81(1-2):36-41.

  11. Unterer S. Chapter 278: Rectoanal Disease. In: Ettinjer SJ, Feldman EC, Cote E. Textbook of Veterinary Internal Medicine: Diseases of the Dog and Cat, 8th Edition. Vol. 1 & 2, 2017, pp. 3893-3923.

  12. Van Duijkeren E. Disease conditions of canine anal sacs. Journal of Small Animal Practice. 1995;36(1):12-16.

  13. Yew DTW, Chuah MI. Microscopic Anatomy. A Laboratory Manual of Neuroanatomy. 1986. pp. 3-5. 

Articole din ediţiile anterioare

IMAGISTICĂ | Ediţia 2 27 / 2017

Ultrasonografia în diagnosticul ileusului intestinal la cabaline

Mircea Mircean

Tehnica ecografică standard utilizată în diagnosticul ileusului intestinal la cal, cunoscută şi sub denumirea de „Fast Localized Abdominal Sonograp...

22 iunie 2017
IMAGISTICĂ | Ediţia 2 36 / 2022

Corelaţii clinico-ultrasonografice şi de diagnostic în chistul pancreatic la animalele de companie

Valerica Preda (Constantinescu), Alexandra Cristian, Mario Codreanu

Chisturile pancreatice au o frecvenţă relativ redusă în patologia medicală veterinară şi pot apărea din cauza proceselor benigne, în principal malf...

25 mai 2022
DIAGNOSTIC PARACLINIC - IMAGISTICĂ | Ediţia 1 34 / 2021

Ecografia pancreasului la pisică

Cristian Dana, Mario Codreanu

Datorită evoluţiei tehnicii ecografice din ultimul deceniu, ecografia pancreasului a devenit mult mai facilă.

22 noiembrie 2021
IMAGISTICĂ | Ediţia 1 26 / 2017

Relevanţa examenului ecografic în urgenţele toracice și abdominale la animalele de companie

Mario Codreanu, Alexandra Mihaela Popa

Ultrasonografia are o utilizare precisă la pacientul critic (din urgență și terapie intensivă), fiind efectuată în întreaga lume, în fiecare depart...

10 aprilie 2017