Va fi înlocuit medicul psihiatru de către IA?

Există o discuție destul de intensă la nivel social despre contribuția pe care o poate avea inteligența artificială (IA) la îmbunătățirea îngrijirilor medicale. Această contribuție poate fi conceptualizată pe două direcții: de cercetare și de practică clinică.

În ceea ce privește domeniul cercetării, IA poate avea contribuții notabile la descoperirea unor ipoteze valide asupra etiopatogenezei unor afecțiuni multifactoriale. Nu trebuie să uităm însă că IA se bazează la momentul actual pe ceea ce se numește modele mari de limbaj (large language models – LLM). Ea este antrenată și își bazează raționamentul pe datele publicate electronic la momentul la care este interogată, realizând, de fapt, un review sistematic al tuturor publicațiilor electronice la care are acces. Se pune, astfel, problema erorilor sistematice de selecție și de informare, pe care inteligența artificială nu le poate evita în momentul de față, nefiind bazată pe algoritmi de inteligență artificială generală, ceea ce conduce la imposibilitatea evaluării validității de concept.

Privitor la implicarea IA în activitatea clinică, situația este similară. Inteligența artificială poate genera ipoteze utile, însă nu poate genera în acest moment interpretările în context clinic ale informațiilor medicale. Cu toate acestea, nu trebuie să ignorăm contribuția pe care o poate avea IA la generarea de ipoteze, în special în cazurile foarte complexe, eventual rezistente la tratament.

Se pune problema dacă modelele de inteligență artificială generală sunt suficient de „umane” pentru  a compensa absența „neuronilor-oglindă”, adică dacă IA va avea și inteligență emoțională, inteligența socială și cea emoțională fiind esențiale practicării medicinei, în special a psihiatriei. Există suficiente motive să credem că inteligența artificială nu va dezvolta vreodată praecox gefühl. Psihiatrul olandez H.C. Rumke a definit acest concept (mai mult o sintagmă) drept acel sentiment pe care îl experimentează psihiatrul încă din primele minute ale întâlnirii cu un pacient cu schizofrenie. Deși termenul este mai puțin luat în considerare în psihiatria actuală, totuși destui susținători ai curentului fenomenologic din psihiatrie agreează existența acestui sentiment. Dar să nu ne ducem atât de departe, până la praecox gefühl, care ajută unii psihiatri să pună diagnosticul de schizofrenie instantaneu (cum ar veni, din ușă), ci să ne concentrăm pe relația terapeutică cu totul specială care trebuie dezvoltată în practica clinică din psihiatrie.

Se știe că, pentru o bună colaborare (complianță terapeutică), este necesară o reală alianță terapeutică, iar aceasta nu numai în psihiatrie, ci în toate specialitățile medicale. În psihiatrie intervine și talentul de comunicator al psihiatrului – „arta conversației” profesionistului de minte și suflet, care trebuie să sesizeze prin empatie și măiestrie (o fi praecox gefühl?) gândurile și sentimentele nemărturisite în conversație de către pacient, cu sau fără voia lui. De asemenea, în psihoterapie, asociată cu tratamentul medicamentos aproape în orice recomandare psihiatrică, primordială este stabilirea relației transferențiale și contratransferențiale optime, acel „eros transterapeutic” (apud Freud), fără de care demersul este inutil.

Să ne mai întrebăm dacă noi, psihiatrii, putem fi înlocuiți de o mașinărie aparent genială, în procesul de tămăduire a suferinței psihice? Dacă pot fi înlocuite sensibilitatea, compasiunea, generozitatea – în ultimă instanță, „umanitatea” omului-psihiatru în lupta de recuperare a minții și sufletului celuilalt?

Eu, personal,  nu întrevăd posibilitatea înlocuirii medicului psihiatru cu modele de IA în următorii ani, cel puțin până la dezvoltarea algoritmilor de inteligență artificială generală.