Violenţa domestică naște monștri – femicidul

Din păcate, suicidologia s-a mai îmbogățit în ultimele decenii cu un termen, acela de suicid diadic. Suicidul diadic este o crimă urmată de sinuciderea ucigașului (murder suicide). Prin acest act, o persoană omoară o altă persoană (sau mai multe) înainte de a se anihila şi pe sine. Deși este un fenomen destul de rar, se comunică în prezent atât rate reduse (0,05 la 100000 de locuitori în Scoția), cât și rate în creștere (0,55 la 100000 de locuitori în unele state din SUA și Europa).

Nock şi Marzuk (1999)^[1], într-un studiu epidemiologic din SUA, au constatat că în realizarea secvențială a hetero- şi autoagresiunii, principalii factori de risc sunt: sexul masculin, rasa albă, statutul marital de căsătorit sau concubin, de obicei cu copii, depresia, gelozia, violența domestică, divorțul sau destrămarea cuplului, posesia armelor de foc. Jumătate dintre victimele de sex feminin se aflau în situația de despărțire sau de destrămare a relației de cuplu. Asocierea crimă-sinucidere este o formă specială de violență fatală, prin care făptuitorul își ucide victima și apoi în scurt timp (în general în termen de 24 de ore) se sinucide. Această faptă nu trebuie confundată cu pactul suicidar, unde două persoane convin să se sinucidă împreună.

Femicidul se petrece cel mai adesea în contextul unei relații de cuplu, violența fiind realizată de partenerul intim, care nu întotdeauna este reprezentat de soț. De aceea, femicidul nu se asociază neapărat și cu violența domestică, dar întotdeauna desemnează un asasinat intențional, care vizează exclusiv femei sau fete. O slabă consolare ne oferă datele statistice care inventariază cazurile de femicid urmate de sinuciderea făptuitorului, ca fiind mai puțin frecvente decât cazurile individuale de omucidere sau sinucidere. Deci făptuitorul în femicid este reprezentat în principal de soț – sau fost soț –, de iubit sau de fostul iubit al victimei ori de un potențial partener refuzat de victimă. Uneori se adaugă și faptul că agresorul este mult mai în vârstă decât victima, această diferență agravând tendința homicidară și suicidară a făptașului, pe modelul „dacă nu mai este a mea, nu va fi a altuia”.

Chiar şi în absența unui diagnostic psihiatric stabilit anterior comiterii faptei, profilul agresorului conține trăsături de gelozie, impulsivitate, comportament violent, de dominație și control, consum abuziv de alcool (eventual și de droguri), simptome depresive, la care se adaugă sentimente de disperare, frustrare, ostilitate etc.

Motivația aparentă a ucigașului – verbalizată sau nu – este reprezentată de abandonarea sa prin divorț, prin părăsirea domiciliului comun, găsirea unui alt loc de muncă (chiar în străinătate), întreruperea relațiilor de comunicare sau prin confirmarea (bănuiala) unei alte relații sentimentale a partenerei. Comportamentul de violență domestică nu mai poate fi aplicat astfel soției/partenerei, ideația violentă a agresorului față de victimă dezvoltându-se treptat, până erupe prin actul criminal. 

Totuși, ne întrebăm: oare cineva din familie, anturaj sau comunitate nu a sesizat situația conflictuală ce mocnește de luni sau ani între parteneri? Oare nimănui nu i-a fost milă de suferința și disperarea femeii maltratate și amenințate?

Uneori, într-adevăr, nimeni nu observă nimic. Victima nu mărturisește nimănui violența verbală sau fizică pe care o suportă zilnic. De ce oare? Explicația psihologică cea mai la îndemână constă în frică, în groaza victimei față de partener.

De cele mai multe ori însă, apropiații cunosc situația, dar se fac că nu o observă și în niciun caz nu o raportează instituțiilor. Din păcate, la aceasta se adaugă și mentalitatea de neîncredere în instituțiile statului, covârșitoare la populația românească. Să le încadrăm în așa-zisele cazuri „neobservabile de către radar”. Dar majoritatea cazurilor aparțin situațiilor notorii de violență în familie sau între parteneri, violența agresorului fiind anunțată în mod repetat instituțiilor. Situația a fost deja semnalată de către victimă (și restul familiei), „steagul roșu” a fost ridicat pentru a semnala instituțiilor iminența pericolului, care intervin, ce-i drept, însă de multe ori cu întârziere sau chiar cu menajamente față de agresor, invocând prezumția de nevinovăție și cerând dovezi. Nu puține asemenea cazuri au fost și în România, în care s-a pierdut timpul și a mai pierit o viață, precum cea a Teodorei Marcu (cazul Cosmopolis).

Cu ce putem ajuta noi, profesioniștii din sănătatea mintală, pentru a preveni femicidul? Cred că, în primul rând, prin a șterge cu mijloacele noastre medicale urmele traumei din psihicul zdrobit al victimei rămase în viață, iar ca oameni ai cetății, putem acționa prin lobby și advocacy pentru votarea și implementarea unor legi de prevenire a femicidului.

Dar cu agresorul, cu ofensatorul, cu perpetratorul, cum rămâne?^[2]