Suicide prevention in psychotic disorders and bipolar disorder

Revin la problema stigmatizării pacientului cu tulburări psihice în România, deși am mai scris un editorial pe această temă. De ce? Pentru că stigmatizarea continuă. Este o problemă ce ține mai mult de mentalitatea populației sau este și o problemă de sistem, de abstinență legislativă?
Stigma în România se manifestă față de indivizi din medii variate, cu referire la gen, orientare sexuală sau boală psihică. Mai nou, și la rasă (de pildă, agresarea curierilor asiatici).
Stigma reflectă acele păreri stereotipe, negative, privitoare la o persoană sau un grup de persoane, atunci când aspectul sau comportamentul lor sunt apreciate ca fiind diferite sau chiar inferioare față de normele societății respective.
Pentru bolnavul psihic, stigma creează inferioritate socială, îl discriminează, îi reduce șansele de relaționare, de incluziune profesională conformă cu pregătirea sa, de rezolvare a unor nevoi bazale, îl împinge spre pensionare chiar în stadiile incipiente de boală, îi diminuează calitatea vieții. Separarea și distanța socială, alături de marginalizarea persoanelor cu psihoze, produc efecte în cascadă, începând cu neglijarea autoîngrijirii și ajungând la lipsa accesului la pachetul optim de tratament biopsihosocial. Tulburarea psihică cea mai stigmatizată rămâne schizofrenia. Explicația cea mai la îndemână constă în faptul că schizofrenia, în episoadele floride, are simptome recognoscibile, vizibilitatea bolii psihice devenind o dimensiune a stigmei. Apoi mai există și ideea larg răspândită în populație privitoare la periculozitatea „nebunului”, în speță a psihoticului. Dar, în lipsa acestor două trăsături de manifestare psihopatologică, mă întreb de ce și depresia este stigmatizată în societate. E drept, în mai mică măsură decât schizofrenia. Consecințele acestei atitudini generează dezavantaje concrete, prin accesul îngreunat la serviciile medicale în cazul unor boli somatice cronice sau acute.
Discriminarea socială, dar și cea familială sau profesională, dezvoltă la aceşti pacienţi autostigmatizarea, pe care o internalizează, rezultând de multe ori o atitudine de autodepreciere și neglijare a propriei persoane. Impactul autostigmatizării dăunează în așa măsură persoanei, prin reducerea stimei de sine și a sentimentului de autoeficacitate, încât poate conduce la comportamente de autoliză.
Din păcate, încă există și stigmatizare din partea profesioniștilor, practicată de unii membri ai personalului medical față de unii pacienți, mai frecvent din categoria celor cu tulburări psihice. Tocmai acești pacienți au nevoie de o asistență medicală liberă de concepții stigmatizante, întrucât ei au cea mai mare nevoie de ajutor și empatie din partea specialiștilor.
Deficitele în dispensarizarea activă pentru boli somatice acute sau cronice ale pacientului psihiatric sunt rezultanta stigmatizării bolnavului psihic de către sistemul de sănătate. De ce pacienții cu schizofrenie – sau chiar cu alcoolism cronic – sunt internați cu dificultate în secțiile medicale, chiar și în cazuri de urgență?
Asociația Mondială de Psihiatrie recomandă modificarea atitudinilor de stigmatizare a bolnavilor psihici în primul rând de către personalul medical, lucrătorii din poliție şi jurnaliști.
Un raport al Organizației Mondiale a Sănătății arăta în 2001 că, în situația în care bolile neuropsihiatrice reprezintă 13% din povara globală a maladiilor, bugetele alocate acestora nu depășesc 2% din fondurile repartizate sănătății. Așadar, stigma atinge și nivelul de decizie al guvernelor privind finanțarea anumitor nevoi de sănătate publică, fiind vizate și necesitățile de sănătate mintală. Oare s-a schimbat ceva în acest sens în politica sanitară a țării noastre?
Exersarea unei atitudini antistigma trebuie să pornească din cadrul structurilor medicale, să se extindă la familiile persoanelor cu tulburări psihice, pentru ca, în final, prin campanii susținute de presă, să ajungă la populația generală. Profesioniștii din sănătatea mintală (psihiatri, psihologi clinicieni, asistenți medicali, asistenți sociali) ar trebui să fie primii care să organizeze campanii antistigma, nu doar la nivel medical, ci și la nivel populațional. Odată cu reorganizarea centrelor de sănătate mintală (CSM), coordonate acum de Centrul Național de Sănătate Mintală și Luptă Antidrog (CNSMLA), așteptăm în România schimbări în direcția diminuării stigmei, care să-i vizeze pe suferinzii de afecțiuni psihice.
Vom reveni.