Anxietatea – ce, cum, când şi de ce?

Anxietatea este o emoţie caracterizată de o stare interioară de nelinişte, cu ruminaţii intense şi acompaniată de comportamente relevatoare pentru aceasta. Unul dintre simptomele-cheie care indică existenţa anxietăţii este aprehensiunea – o teamă vagă determinată de presupunerea posibilităţii unui pericol. Deşi seamănă cu frica, cel puţin la suprafaţă, diferenţele sunt foarte bine conturate. Frica este un răspuns cognitiv şi emoţional fiziologic la o ameninţare şi declanşează reacţia de „fight-or-flight” (luptă sau fugi). Anxietatea se aseamănă cu frica, ca percepţie subiectivă şi ca reacţie declanşată, dar obiectul ameninţării nu există sau este exagerat. David Barlow defineşte anxietatea ca o stare emoţională orientată spre viitor în care persoana nu este pregătită să încerce să facă faţă unei situaţii negative⁽¹⁾. Diferenţele dintre frică şi anxietate pot fi grupate pe patru mari domenii – durata, orientarea temporală, specificitatea ameninţării şi comportamentul generat. Frica este o reacţie scurtă, orientată în prezent faţă de o ameninţare bine delimitată şi facilitează evitarea ei, pe când anxietatea are o durată lungă, este orientată în viitor faţă de o ameninţare difuză şi promovează o grijă excesivă care nu permite crearea unui mecanism de „coping” constructiv⁽²⁾.

Adiţional simptomelor subiective trăite de persoanele cu anxietate, aceasta se manifestă şi prin multiple acuze somatice, care de cele mai multe ori obligă la un diagnostic diferenţial cu o multitudine de patologii somatice: parestezii, fasciculaţii, vertij, dureri abdominale, senzaţii de greaţă, diaree, dispnee, palpitaţii, durere precordială, transpiraţii abundente, prurit etc.

Deşi la o primă vedere anxietatea pare un mecanism dezadaptativ, psihologia evoluţionară sugerează că are un rol esenţial în prevenirea pericolelor prin angrenarea în activităţi cu risc redus, căutarea siguranţei şi realizarea corespunzătoare a diferitelor activităţi. Aceasta devine dezadaptativă în momentul în care intervine în buna funcţionare cotidiană. Acest continuum complică problematica anxietăţii şi obligă la plasarea ei atât în contextul social, cât şi cultural⁽³⁾.

Contextul cultural joacă un rol foarte important în anxietate. Deşi anxietatea socială implică o teamă de a nu fi judecat de alţii, în Japonia şi Coreea se manifestă sub forma temerii de a nu jigni sau deranja alte persoane, teama fiind concentrată pe o altă persoană, şi nu pe sine. De asemenea, în cazul persoanelor educate, de cele mai multe ori anxietatea are ca obiect o potenţială patologie (infarct cardiac, accident vascular cerebral etc.)⁽⁴⁾.

Contextul social în anxietate de cele mai multe ori relevă cauza declanşatoare. Acest context poate fi divizat în microsocial şi macrosocial. La nivel microsocial, persoana este pusă în centrul familiei, a cercului de prieteni, dar şi a colectivului de la locul de muncă şi a locului de muncă în sine. Toate acestea pot constitui sursa primară a anxietăţii şi pot fi ţinta aprehensiunii. Macrocosmosul social este reprezentat de locul de reşedinţă, ţara în care trăieşte persoana, evenimentele politice, economice, sociale care se desfăşoară şi care pot sau nu să influenţeze persoana respectivă. Un exemplu de fenomen social care poate genera anxietate este imigraţia masivă spre Europa generată de conflictele din Siria, dar şi conflictul în sine pentru ţările din regiune şi nu numai⁽⁵⁾.

Un alt fenomen, pe care îl experimentăm chiar în clipa de faţă, este pandemia. Întrebarea este: anxietatea legată de pandemie este una adaptativă sau e dezadaptativă? Are impact asupra funcţionalităţii, având în vedere faptul că întreg mediul social şi de muncă este alterat? Probabil, impactul real al acestei probleme mondiale va putea fi observat doar după trecerea acesteia, când reperele după care ne ghidam vor reveni mai aproape de poziţia iniţială.