Ion Vianu s-a născut la 15 aprilie 1934, în Bucureşti. Mama sa a fost Elena Irimescu, fiică de medic, iar tatăl, Tudor Vianu, celebrul critic literar, a cărui amprentă l-a umbrit o perioadă precum mărul sub care îşi petreceau împreună serile de vară la reşedinţa din Zamora.

Avântul dat de învăţăturile tatălui şi profesorului său, precum şi pasiunea timpurie pentru lectură, „când descoperă bibliotecile publice”, îl iniţiază de la o vârstă fragedă într-o nişă a intelectualilor pasionaţi. Este educat într-o lume veche, burgheză, cu valorile arhaice azi estompate. Chiuleşte de la şcoală şi fuge să citească pe ascuns. Recunoaşte mai târziu că „educaţia e mereu cu o generaţie în urmă”. Copilăria „privilegiată”, adolescenţa tulbure privită prin ochii unui iniţiat la o vârstă fragedă, participarea la dineurile organizate în casa familială de tatăl său, alături de intelectualii Bucureştiului de odinioară, prietenia cu Matei Călinescu, pe care îl cunoscuse „în ultimul moment când mai poţi să legi prietenii mari” şi care a durat o viaţă, îi marcară viziunea existenţială şi literară.

Ion Vianu studiază întâi Filologia între 1952 şi 1954 la Bucureşti, dar simte că „studiile pur umaniste nu sunt destul de apropiate de viaţă”. Crede într-o continuitate între literatură şi psihiatrie şi, vrând să „practice viaţa practică”, studiază apoi Medicina până în 1960. Contrar sfatului tatălui său că „această specialitate e periferică în raport cu restul medicinei şi că într-o meserie, oricare ar fi ea, e mai bine să te situezi la «centru»” şi concepţiei generale că „psihiatria reprezenta, din punctul de vedere al carierei medicale şi universitare, o soluţie destul de mediocră”, devine psihiatru. Află curând că „mare e grădina lui Bleuler”, devine un psihiatru căutat, meserie pe care o practică dincolo de canoanele rigide ale criteriologiei, prin imixtiunea viziunii filologice în care s-a format şi a celei culturale în care a crescut. În 1963 este numit preparator la clinica de psihiatrie şi participă la cursuri de formare în psihoterapie în Germania şi Franţa. „Psihanalist sălbatic”, recunoaşte că medicina şi psihanaliza l-au „ajutat să nu fie definitiv apăsat de personalitatea tatălui”.

Profesează ca medic psihiatru şi cadru universitar la Bucureşti. Recunoaşte că psihiatria românească dinainte de 1947 era „sublimă, dar lipsea cu desăvârşire”, ea conturându-se abia după 1947, cu viaţă scurtă însă, deoarece în România comunistă este redusă la un instrument politic şi îndreptată împotriva celor ce incomodează regimul. Afirmă că întreaga lui carieră a fost „dominată de demonul politic”. Represiunea psihiatrică, sau „hiperpsihiatria”, cum o numeşte Ion Vianu, a fost sugerată de Nicolae Ceauşescu în discursul de deschidere a anului universitar din 1 octombrie 1968 la Cluj-Napoca: „Oare ar mai putea cineva să gândească că în România ar fi posibil să se găsească forţe sociale în stare să pună în pericol orânduirea noastră socialistă? Eu cred că nu. Sigur că nebuni se vor găsi întotdeauna. Dar, pentru aceşti nebuni, societatea noastră socialistă dispune de mijloacele necesare, inclusiv de cămaşă de forţă, dacă e necesar. Însă, după cum ştiţi, noi dezvoltăm mult medicina, (...) aşa că ne gândim că chiar pe aceşti nebuni să îi tratăm cu mijloace mai moderne şi să nu mai recurgem la cămăşi de forţă”. În 1972, ministrul de interne Ion Stănescu lansează conceptul de „discernământ politic şi juridic”, care a fost utilizat pregnant mai târziu, în special după semnarea Actului Final de la Helsinki în 1975, drept voalare a represiunii în acte antisociale sau de boală psihică. Ion Vianu face parte dintre medicii şi oamenii care nu s-au alăturat acestei psihiatrii devenite auxiliar al miliţiei politice. La început, „trăia încă în iluzia că ţara e reformabilă” şi „nu voia să piardă ocazia să pună umărul”, refuzând de două ori invitaţia lui Eugen Ionesco de a se stabili în Franţa. Afirmă: „Libertatea nu se măsoară prin absenţa constrângerii, ci prin refuzul supunerii”. Refuză să declare bolnavi mintal persoane aduse de miliţie (cunoscute fiind cazul studentului sau al avocatului din Braşov) sau să ia parte la expertize care trebuiau să concludă acest lucru. „Nu numai că eram prizonierul unui stat-monstru, dar eram închis în individualitatea mea”. Încă din articolul publicat în Viaţa Românească în 1976 – „Psihiatria, antipsihiatria şi hiperpsihiatria” – îşi exprimă subtil dezacordul faţă de regimul totalitar, recunoaşte apoi că mişcarea lui Paul Goma, la care aderă, îi dă curajul fluctuant anterior şi „refuză să devină complice prin tăcere” la ceea ce devenise psihiatria românească. După opiniile sale tot mai publice i se înscenează un proces de calomnie şi este dat afară de la universitate. Reuşeşte să părăsească ţara în 1977, la cerere şi prin presiuni externe, emigrând în Elveţia, ţara natală a soţiei sale, Ioana Bolomey. În scrisoarea adresată lui Paul Goma în 1977 recunoaşte că se afla pe „culmile disperării” şi că plecarea sa a fost o „sinucidere simbolică, un harachiri moral”, că „moare ca român, dar rămâne om”.

În exil, continuă activitatea medicală, redescoperind‑o: „Fiecare societate are psihiatria pe care o merită”. Menţine sub observaţie ţara natală, la care recunoaşte că s-a gândit în fiecare minut al exilului şi continuă lupta împotriva comuniştilor. Este colaborator al Radio Europa Liberă, unde denunţă public şi aduce sub lupa occidentală situaţia Republicii Socialiste România. Se alătură Iniţiativei de la Geneva Împotriva Psihiatriei Politice, devine preşedintele comitetului executiv al Asociaţiei Internaţionale Împotriva Abuzurilor Politice ale Psihiatriei, având sub directă observaţie cazurile de persecuţie psihiatrică din Uniunea Sovietică şi România, precum cel al lui Vasile Paraschiv.

După căderea regimului comunist revine în ţară, devine membru al Asociaţiei Psihiatrilor Liberi şi se implică activ în restaurarea psihiatriei româneşti, pornind demersuri cu finalizări estompate sau fericite. Demersurile din această perioadă îi conturează o imagine mult mai vastă şi mai oripilantă a psihiatriei politice decât îşi imaginase. Locuieşte o perioadă în ţară, apoi revine în Elveţia, de unde vizitează episodic plaiul mioritic.

S-a „pensionat dintr-o profesie, dar a intrat în alta”, dezvoltându-şi cariera literară preponderent după încetarea activităţii ca medic psihiatru. Munca scriitoricească culminează în volumele Introducere în psihoterapie (1975), Stil şi persoană (1975) – distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor în 1976, Amintiri în dialog (1994), Caietele lui Ozias (2004), Paramnezii (2005), Vasiliu, foi volante (2006), Blestem şi binecuvântare (2007), Necredinciosul (2007), Investigaţii mateine (2008), Exerciţii de sinceritate (2009), Amor intellectualis. Romanul unei Educaţii (2010) – roman autobiografic distins cu Premiul pentru Cartea Anului în 2010, Apropieri (2011), Frumuseţea va mântui lumea şi alte eseuri (2015), Arhiva trădării şi a mâniei (2016).

O viaţă încununată de meserie sau o meserie încununată de viaţă, Ion Vianu reuşeşte să iasă de sub umbra tatălui său, dar care rămâne parte integrantă a ceea ce a devenit, având o contribuţie importantă asupra istoriei şi literaturii româneşti de specialitate şi de nonspecialitate. Rămâne fidel crezului său şi, întrebat fiind de directorul Europei Libere, Nöel Bernard, ce boală mintală are Nicolae Ceauşescu, afirmă: „Domnule Bernard, mi-am făgăduit mie însumi să nu folosesc niciodată psihiatria în scopuri politice!”