Ce fel de educaţie oferim rezidenţilor în Psihiatrie?

Profesorul Mircea Lăzărescu m-a sunat zilele trecute întrebându-mă de ce este menţinută pe site-ul Ministerului Sănătăţii vechea programă pentru examenul de specialitate, care este însoţită de aceeaşi bibliografie perimată. E relativ greu de înţeles atâta timp cât Asociaţia Română de Psihiatrie şi Psihoterapie (ARPP), precum şi universităţile de medicină şi farmacie din Bucureşti, Craiova, Iaşi, Cluj au elaborat în ultimii 2 ani noi programe de învăţământ. Profesorii români au încercat să se încadreze în normele europene astfel că, în sistemul modulat de pregătire din cadrul Rezidenţiatului de 4 ani se regăsesc: psihiatria comunitară, psihiatria de legătură, psihiatria forensică, psihoterapii, psihiatria copilului şi adolescentului… Din nefericire, în afara ultimei specia­lizări, celelalte oferă prea puţine servicii, astfel că rezidenţii noştri primesc mai mult noţiuni teoretice, uneori aproape imposibil de înţeles de către ei, mai ales atunci când în practică procedăm exact invers.
În consecinţă, este pregătirea tinerilor specialişti satisfăcătoare? Pentru ce tipuri de servicii, pentru ce patologii? Pentru ce populaţii? Pentru ce vârste?

Sistemul medical românesc funcţionează în general doar cu două segmente: unul centrat pe spitale („in patients“), cu o legislaţie încă stângace, e adevărat la început de drum, dar care expune şi stigmatizează fără precedent medicii psihiatri, făcându-i vinovaţi de „sechestrarea“ pacienţilor de către populaţie şi mass media total neinformată despre legislaţia privitoare la psihiatrie, şi altul – serviciile ambulatorii („out patients“), de cele mai multe ori cabinete individuale private, unde se practică un fel de „primary care“ de specialitate.

Învaţă rezidenţii să aplice terapii integrate, atâta timp cât nu există echipă terapeutică şi un program structurat de reabilitare în nici unul din segmentele mai sus menţionate?

Îşi pot face cea mai vagă idee de­spre recuperare, integrare, destigmatizare atâta timp cât ei studiază în cei 4 ani doar în spitale? Puţin probabil.Pentru că medicul rezident român îşi desfăşoară majoritatea stagiilor în spitalele de psihiatrie unde, este adevărat, întâlneşte toată patologia psihiatrică, dar ia contact cu ea în manieră aleatorie, neexistând decât puţine servicii specializate.

Aderarea ARPP la UEMS (Uniunea Europeană a Medicilor specialişti) ne-a adus multe informaţii despre situaţia învăţământului psihiatric din celelalte ţări europene. Sunt diferenţe mari, se poate vorbi chiar despre o criză a educaţiei în domeniu. Unele universităţi pun accentul pe psihoterapii, altele pe intervenţiile sociale, altele pe aspectele pur biologice.

Pe de altă parte, repercusiunile ignorării psihopatologiei par să-şi facă simţite efectele. Simplista preocupare pentru identificarea numărului şi duratei unor criterii în vederea stabilirii diagnosticului conform ICD-ului şi DSM-ului a înlocuit în mod regretabil modelul bio-psiho-social în cadrul căruia educaţia se centra pe psihopatologie. Ar fi recomandabil să nu abandonăm, ci să revenim la acest model şi educaţia să fie predominant orientată spre modelul medical.

Şi atunci, ce să facem? Să continuăm să predăm ceva ce nu aplicăm în practică?

O fostă rezidentă  cu care am avut numeroase colaborări, actualmente psihiatru în Noua Zeelandă, după ce a obţinut cu mare dificultate recunoaşterea specialităţii (fiind singurul psihiatru din Europa de Est care a reuşit acest lucru), îmi spunea: „Ştiţi, ceea ce ne tot povesteaţi dumneavoastră despre echipă, asistenţă la domiciliu, educaţia familiei, intervenţiile sociale de reabilitare, aici nu sunt vorbe, chiar se întâmplă!

Aşa că... să continuăm să povestim… atâta timp cât în realitate nu avem servicii, sau chiar dacă le avem (vezi departamentul de Psihiatrie de legătură din Spitalul Municipal de Urgenţă), nu le permitem rezidenţilor să le folosească.