Diagnosticat cu neurastenie de medicii timpului (prof. dr. Gh. Marinescu, prof. dr. I. Cantacuzino, prof. dr. N. Lupu, prof. dr. I.I. Mironescu, prof. dr. Fr. Reiner, prof. dr. C.I. Parhon), Garabet Ibrăileanu (1871-1936) suferea de o tulburare de personalitate evitantă, care s-a manifestat deja la prima adolescenţă (prin 1889).

Trei demoni dostoievskieni îl locuiau pe Ibrăileanu: 1) timiditatea retractilă pe care o regăsim ca o caracteristică a tulburării de personalitate evitantă şi care îl încurcă pe artist în regimul posibilităţilor deschise, printr-o gândire disforică, autocritică şi negativistă; 2) angoasa existenţială care se regăseşte frecvent la cei cu tulburare anxioasă generalizată; 3) trăsăturile anancaste sugerând existenţa unei tulburări obsesiv-compulsive.

Timiditatea retractilă

Pe duduca din Botoşani, un Ibrăileanu de 18 ani, timid şi reticent la culme, a văzut-o în grădina publică din Roman. Avea în mână un trandafir roşu pe care îl ţinea la gură, „parcă să-l muşte!” – ceea ce l-a făcut să se simtă, instantaneu, „al ei”. Se ştia „urât, sărac, stângaci, fără trecere la femei”; pe ea o socotea „o fiinţă mai presus de lume”. Şi-o închipuia regină, iar pe el însuşi se considera „ultimul dintre oameni”. Îl încerca un sentiment că nu încape în el, că ar vrea să fugă din el însuşi. Voia să-i arate cât suferă pentru ea, dar totodată îi era şi ruşine.

Duduca l-a văzut! Îl iubeşte, nu-l iubeşte? „Fireşte” că nu-l iubeşte, „da’ dacă”? S-a uitat la el! O fi „din iubire”, o fi „din curiozitate”? Roşeşte când îl vede! Roşeaţa o fi „răspuns la iubire” sau o fi „jenă”? I-a zâmbit! O fi zâmbit „cu bunătate” ori „cu ironie”? Dacă-l place, ce-i place? El, ori faptul că trăieşte „agăţat de existenţa ei”? Mergea adesea ziua să vadă „banca pe care stătuse ea” şi „nisipul de jos pe care-şi pusese picioarele”. Apărea „de dimineaţă” sub balconul ei şi ea i-a zâmbit „într-un sfârşit”. A fost „de-adevăratelea” sau a fost „o halucinaţie”? Ce-ar fi să-i scrie? Dar în ce limbă să-i scrie, în franţuzeşte? Şi cum să-i trimită scrisoarea? Să i-o zvârle cu o pietricică pe geam? Dar „dacă o surprinde careva”? Oare „scrisoarea poposită prin geam nu o fi vreun „gest vulgar”? Şi ce să-i spună în scrisoare? „Semnele de răspuns” pe care le citeşte în gesturile ei n-or fi ele „o cochetărie”? „Dacă se supără” că i-a scris? „Dacă iese un scandal”? „Nu-i mai bine să amâne”?(1) Avoliţie, neîncredere, îndoială, amânare. Hipersensibilitate la evaluarea negativă, frică de ridicol în relaţiile intime, inhibiţie în situaţii interpersonale noi, sentiment de insuficienţă, declinarea unor riscuri personale.

Eroul acestui „prim amor adevărat” pare să se fi înscris deja pe traiectoria unei tulburări de personalitate evitante, într-un tipar pervaziv de inhibiţie socială, sentiment de inferioritate şi hipersensibilitate la evaluarea negativă – toate acestea debutând precoce. Pe erou îl paşte „boala de a gândi”, cum el însuşi spune altundeva: o disecţie a sentimentelor împinsă aproape de ultimele consecinţe. Un obsesiv care deschide o nouă direcţie de argumente, apoi alta, apoi alta – până acolo încât sentimentului (poate că şi obosit de atâtea şi atâtea obstacole prin care e chemat să răzbată) nu-i rămâne decât să-şi plângă frustrarea. Gândul, sâcâitor şi până la urmă autodevorator, îşi este sieşi duşman, fiecare întrerupere a sa e fragmentată de nenumărate stavile care sfârşesc prin a-l împiedica să se activeze cumva.

Angoasa existenţială se manifestă la scriitor ca o hidră cu mai multe capete

Îngrijorarea nemăsurată. Injecţii pentru „reconfortare” i-a făcut lui Ibrăileanu, într-un rând, o doctoriţă care lua cu stricteţe „toate măsurile antiseptice”, „sub ochii neliniştiţi ai pacientului suspicios şi alarmat”. Acum se pregăteşte de ultima injecţie, a treizecea, când e întâmpinată cu o „întrebare încuietoare”. „Nu-i aşa că douăzeci şi nouă sau treizeci de injecţii sunt totuna? Ce înseamnă o injecţie mai mult sau mai puţin la un tratament atât de lung?” Nu că-i aşa? „Fără îndoială”, răspunse încurcată doctoriţa. „Atunci, uite ce zic eu”, propune „bănuitor” domnu’ profesor. „Am avut noroc să nu mi se întâmple nimic cu douăzeci şi nouă de injecţii. Dar dacă tocmai ultima mi-i fatală? Dar dacă laboranta, zdrobită de o tragedie amoroasă, a pus în fiolă în loc de cocodilat... cianură de potasiu?” Sau, „chiar fiind acelaşi preparat, poate fi alterat”. Apoi, „chiar injecţia ar putea avea vreo meteahnă”. „Eu zic”, propune acum „triumfător” Ibrăileanu, „să nu mai fac ultima injecţie şi să mă liniştesc de azi.”(2) Şi astfel tratamentul se opri la cea de-a douăzeci şi noua injecţie, ilustrându-se impasul unei raţiuni sfâşiate între două opţiuni contrazicătoare. Un act de voinţă care să-l scoată din impas îi este de mult peste putinţă. Dacă raţiunea îi este încă neatinsă, „din punct de vedere afectiv a fost în timpul din urmă şi este încă nebun”. Se străduie să scape din „starea asta” mergând la Agapia, în 1921, ca în fiecare vară, dar i-ar trebui „voinţă”. Dar el e „lipsit prin definiţie tocmai de voinţă”. Mai ales „între atâtea poieţi şi coteţe”, unde „abia de poate fura câte un moment de somn”.(3)

Frământarea dezlănţuită. Din chiar prima zi de sanatoriu, „cum era obiceiul lui”, Ibrăileanu începu „chestia scrisorilor de acasă”.(4) Era foarte trist, „dar mai presus de toate e fata”! Îi era „frică de scarlatină” şi îşi implora soţia „să fie atentă, să nu o ducă nicăieri, să nu lase pe nimeni din cei ce vin de pe drum să se atingă de dânsa, iar la cea mai mică îndoială să pună termometrul”. Dacă soţia nu face întocmai, şi nu-i jură că face, el nu stă aici! „Şi chiar dacă stă, stă degeaba!” Dacă nu e ger, deci „dacă nu e primejdie în tren pentru fată”, pot să vină la el. Dar, dacă vin, pe de altă parte, „ce face mătuşa în lipsă?”. Oare nu o apucă „frica”? Grija de casă nu-l părăseşte nicio clipă, aşadar – îşi roagă soţia să se păzească de frig, de boli, să mănânce mult, iar pe fată „să o ferească nebuneşte, cum ar face el, până la absurd, exagerând chiar!”(4,5) Iar peste „grija de casă”, de parcă n-ar fi îndestul, s-a suprapus şi se suprapune mereu o grijă, să-i spunem „metafizică”, care-l aduce „într-un hal de nervi de neînchipuit”. A ajuns să fie „conştient de toate primejdiile câte înconjoară pe un om – ba şi, desigur, de primejdii imaginabile”. Caută să se scuture de „atâtea prostii” şi nu poate. Nu-l ajută „nici împrejurările”. Se află într-o perpetuă luptă cu marele lui duşman, „adică cu el însuşi”. Şi în fiecare zi descoperă „alte primejdii” – e „teribilă această nebunie lucidă”. Frica lui Paul Zarifopol de „tramvai, tren, gripă, scarlatină” o fi fiind „exagerată”, apreciază nimeni altul decât Ibrăileanu, dar e cumva „raţională”, pentru că băiatul lui e „prins la mijloc”. „Tramvaiul, trenul, gripa nu-s halucinaţii”, sunt realităţi la care, ce-i drept, alţii nu se gândesc. Căci, „odată ce te gândeşti, te-ai dus!” Că „rar deraiază un tren ori cade din tren un om”, că „gripa nu-l apucă pe oricine” – „ce are a face?” „E posibil? Odată ce e posibil!…” „Sănătatea”, îşi încheie Ibrăileanu pledoaria, înseamnă „a nu gândi la ceea ce-i posibil”. Iar „sănătatea asta” el nu o mai are!(3)

Agitaţia febrilă. Într-un popas de-o zi şi o noapte la Buzău, Ibrăileanu trage la madam Moscu şi, după ce gustă din colţunaşii cu carne, cu lapte acru şi cu usturoi, merge „ascultător” la culcare. Ci nu trece o oră când e „palid, cu fruntea brobonată de sudoare şi întins pe patul nedesfăcut încă”. „Nu mai pot respira, madam Moscu”, se lamentează el, „jenat că a deranjat-o şi că-l vede în postura asta”. N-are putere să se mişte, „pulsul îi este încetinit şi nu poate respira cum trebuie”. Să se dezbrace de haină în faţa unei doamne refuză vehement. Dar la îndemnul gazdei soarbe în grabă „nişte apă de flori” şi, „după multă codeală”, acceptă „o frecţie uscată, pe spate şi pe piept, sticle cu apă fierbinte la picioare şi valeriană”. „Crezi şi mata că-s nervos?”, întreabă el oarecum retoric. A citit undeva că „nervii sunt o pavăză a organismului în contra altor boli” şi acum, că temperatura e normală şi că răul nu vine de la corp, ci de la criza nervoasă, se mai linişteşte. Ba chiar, când vede că madam Moscu stă să-l vegheze, începe a vorbi mai volubil decât înainte, „ca într-o deliberare cu Eul său”.(6) Se vede bine că profesorul nu se teme atât de nervi, cât de beteşugurile trupului. Cu „nervii”, de altfel, s-a obişnuit „ca ţiganul cu scânteia”, căci suferă de douăzeci şi cinci de ani de „neurastenie gravă”, „cum e scris în certificatele emanate de la toţi doctorii de boli nervoase”. „Iată de ce n-a ieşit nimic din mine”, se justifică un Ibrăileanu peste măsură de autocritic. Nu a reuşit „toată viaţa” decât să fure „câte un moment mai puţin rău decât altele”. „O veşnică insomnie, o veşnică oboseală, dese nevralgii – şi anxietăţi teribile.” Acum şi un acces lung de „stenahorie”. „Bătrâneţă şi neurastenie”. De patru luni, îşi încheie el „confesiunea” din iunie 1921, din el n-a rămas „nici măcar restul de mai înainte”.(3)

Oboseală cronică. În februarie 1909, Ibrăileanu l-a căutat acasă pe prof. dr. Gh. Marinescu, care, „epatat de ştiinţa lui asupra simptomelor bolilor nervoase şi a ataxiei”, nu-i găseşte totuşi ataxie, pentru că cele câteva semne ale ei stau pe loc de zece ani şi, în plus, sunt „combătute de alte semne contrare”. Ar fi vorba, mai degrabă, despre „nutriţie, surmenaj, neurastenie gravă – chestiuni vindecabile”, prognozează doctorul şi, cum amicii nu se arată alarmaţi, aşa va fi fiind! Adevărul e că-i „foarte consumat”, „şi-a mâncat muşchii, îl chinuie insomniile şi nu stă locului, fumează ţigară după ţigară” – pentru îngrijire, se cere o internare de zece zile, „cu odihnă, supraalimentare, băi”.(4,5)

Crispare panicoasă. Prin toamna lui 1903, Ibrăileanu locuia pe Strada Română din Iaşi (azi Lascăr Catargi). Avea şapte camere, „o ogradă mare în faţă şi o grădină mare în dos – cu copaci bătrâni în care cânta cucul”. Vecin îi era naşul de cununie Constantin Stere, care fu trezit într-o noapte, pe la orele trei, de „o bătaie violentă în uşă”. Deschise şi, „la lumina felinarului cu arc voltaic din poartă”, dădu cu ochii peste „servitoarea de alături, buhoasă, sculată intempestiv din somn, cu priviri de groază, bocindu-se ca după mort”. „Moare conaşul! Se zvârcoleşte de asară în pat şi se văicăreşte că moare.” Pe ea a trimis-o coana Lenţa să-l aducă pe sus, „cum poate, cum nu poate”. Stere porneşte în grabă mare şi dă peste „un Ibrăileanu cu ochii măriţi de spaimă şi plângându-se de mama focului că se umflă”. De aseară a început să se umfle, mai întâi câte puţin, apoi din ce în ce mai mult. Şi „pântecele îi este tare ca o darabană”. Într-adevăr, „burta îi este excesiv de balonată”. „Pielea nu rezistă la infinit”, argumentează el, „o să se întindă şi în cele din urmă pântecele are să facă explozie: pielea va plesni de bună seamă!” „Sigur că o să plesnesc şi o să mor! Şi, ceea ce-i mai ridicol, mă prăpădesc într-un mod ruşinos de stupid!” Dacă e să vină doctorul de gardă de la Spitalul Caritatea (azi Spitalul „Sf. Spiridon“), care-i la doi paşi, „să vină numaidecât cu tot ce trebuie pentru un caz grav!” Dar „ce să mai vină? Totu-i pierdut!”, clamează suferindul şi îşi împinge cu vârful degetului arătător pântecele balonat, „pentru a-i verifica duritatea”. „Dacă spune el că moare, aşa e!” De ce să se mai obosească şi să bea paharul de limonadă pe care i-l întinde soţia lui, înfricoşată? Dar uite că vine doctorul, îl cercetează şi-i spune că „nu-i nimic grav: gaze!” Nu-i ia decât vreo zece minute să le suprime şi Ibrăileanu e acum ca nou, flambând cotorul unei ţigări. „Ai văzut? Cât pe ce să mă prăpădesc – dintr-un fleac: pentru un infect proces fiziologic!”(2)

Aritmie circadiană. Nu mai departe decât chiar studenţii lui Ibrăileanu îşi destăinuiau în taină şi cu neprefăcută mâhnire că domnu’ profesor e stăpânit nu doar de ipohondrie şi de fobii, cât de „o insomnie problematică şi neliniştitoare”.(7,8) Cel poreclit „cucuveaua Iaşului” lucra noaptea şi dormea ziua, din zori şi până la trei după-amiaza, „cu storurile ferestrelor trase până la refuz”.(9) Că nu erau astea simple taclale, Profira Sadoveanu(10) se lămureşte cu ochii ei. Porneşte „la vreme de sară, la deal pe Păcurari”, merge pe fundacu’ Buzdugan (mai sus de BCU), traversează o livadă şi ajunge la o casă veche, gospodărească, cu intrarea ascunsă de ochii oamenilor”. Aerul e potolit înăuntru şi „mobila veche aduce aminte de vremuri apuse”. „Vorbeşte încetişor”, că dumnealui doarme, şopteşte coana Lenţa, „o fiinţă subţirică şi ascetică, cu mâni palide, cu chip liniştit şi nobil”. Apare îndată „dulceaţa de cireşe amare şi cafeaua turcească”, după datină. „Doarme spre sară?”, se miră domniţa Profira. „Da”, oftează coana Lenţa, care se mişcă nesimţit, „ca o umbră însufleţită de privirea blajină a unor ochi negri, frumoşi”. „Acum a ajuns cu somnul de la unsprezece dimineaţa până la şase sara. Nu-i vorba că nu se simte bine, dar chiar mai înainte a izbutit să aţipească.” Domnu’ profesor, aşadar, dormea ziua şi se scula doar spre seară – câtă vreme dormea, în casa lui se păstra liniştea cea mai adâncă, soţia ocolind uşa ce scârţâia şi circulând pe fereastră, pe nişte taburete aşezate convenabil. Zilele sale, îşi mărturisea Ibrăileanu suferinţa, sunt „ale unui bolnav”. Numai când se lasă seara regăseşte ceva din „încrederea şi hotărârea de lucru a omului sănătos”. Trăieşte deci „mai mult noaptea”.(11) Dar uneori nici atunci, cum îi mărturiseşte el prietenului I.Al. Brătescu-Voineşti, căci, ca să doarmă măcar cât de cât, îi trebuie „condiţii extraterestre”, ori mai degrabă „extrasociale”: „o linişte, o tăcere, care nu se pot găsi în societăţile omeneşti – să înceteze viaţa împrejurul [lui] pe o rază de un kilometru!“ „Nu numai zgomotele, dar ideea că poate să se producă un zgomot [îl] ţine treaz ceasuri întregi!”(12)

Anancastul ritualic

Năpasta nosofobiei, lasă a se înţelege soţia sa, nu l-a trăsnit pe Ibrăileanu chiar din senin. În 1897, la mănăstirea Văratec în timpul boalei ei, n-avea nicicum „frică de microbi ori de contagiune” – cum nu avea nici în 1899, la arhondaricul de la mănăstirea Râşca. Dar deja cu câţiva ani înainte avusese „o gripă rea, când s-a panicat la gândul că va căpăta pneumonie”. A început atunci să se păzească de microbi, dar „se păzea în mod raţional şi logic, nu exagera pe la început”. Totuşi, „după ce fata a avut o scarlatină, dar o păzise ca de gripă, s-a izolat de cei din casă, s-a crezut îndreptăţit să lupte mai intens cu microbii şi a căzut în fobii pe care el singur le recunoştea, dar era mai presus de puterile lui să mai lupte”. Aşa că aceia care l-au cunoscut de aici înainte cunoşteau „un alt Ibrăileanu”, care n-a fost totdeauna astfel. Apoi, prin martie 1920, era tot mai slăbit ca sănătate şi începu mai serios a se îngriji de microbi şi pneumonii. Când mergea la cursuri, îşi lua şi câte o cămaşă să o schimbe, „dacă va transpira”.(5)

Cine din „dulce târgu’ Ieşilor” nu ştia în anii interbelici că domnu’ profesor presimţea „o invazie microbiană în orice mână întinsă”? Ionel Teodoreanu(13) ne spune că vedea „inamicul nevăzut, şi deci cu atât mai perfid”, pe toate cele: „pe mâna prietenilor, pe clanţa uşilor, pe cartonul ţigărilor”. Fumător pasionat, nu-şi fuma ţigara decât după ce-i pârjolea carbonul în flacără, făcând din el un fel de ţigară fierbinte. Aceşti microbi, permanenţi peste tot în jur, îi dădeau „gesturi alegorice parcă”. După ce strângea o mână – politicos fiind, el „nu întorcea spatele celor ce-i întindeau mâna” – scotea dintr-un buzunar „o sticluţă cu sublimat sau cu alcool de peste 40 de grade” şi se dezinfecta. „Microbii îl izolau complet de viaţa din jur. Nimeni nu-i făcea vizită, nimeni nu-i pretindea.”

Nici când mânca nu era Ibrăileanu destins. Când avea în faţă ouă fierte, ne spune Mihail Sevastos(2), le spărgea cu mare grijă, ca „nu cumva un eventual microb de pe coajă să pătrundă în albuş”.(9) Iar de mâncat nu mânca decât după ce coana Lenţa trecea farfuria prin flacăra lumânării – „cu o gravitate sacerdotală” care, comentează Demostene Botez(7), trăda „întreaga tragedie interioară din spatele acestor gesturi”. Mânerele erau înfăşurate în „vată îmbibată cu alcool”, farfuriile şi tacâmurile erau trecute prin flacăra lumânării, mâinile erau mereu stropite cu spirt. Ţigara savurată mai în urmă trecuse înainte prin flacăra chibritului, „cartonul să fie dezinfectat”.

Tifosul care a făcut atâtea victime în Iaşul refugiului, îşi aminteşte Sandu Teleajen(14), i-a dat lui Ibrăileanu „o teamă aproape fizică de microbi”. Îi vedea ameninţându-l de pretutindeni, „de pe ivărele uşilor” pe care era nevoit să la deschidă – „gest banal pentru care în locul mâinii întrebuinţa cotul” –, „de pe coperta unei cărţi, din plicul unei scrisori, dintre pernele unei trăsuri, dintr-o strângere de mână” pe care n-a putut-o evita şi „mai ales de pe cartonul ţigărilor” de care nu se putea lipsi. Nu avea altă armă pentru toţi aceşti duşmani decât „bucata de postav îmbibată într-o soluţie dezinfectantă şi purtată în batistă”. Dacă era doritor cineva să-l viziteze, precum Ştefana Velisar-Teodoreanu(15), are a porni nu mai devreme de 12 noaptea, „cu felinarul aprins”, pentru că va trece „prin livada dumnealui, cu pomi mari, întunecoşi”, ca apoi să ajungă la „uşa de din dos” – uşa din faţă fiind „totdeauna bine ferecată”. În sufrageria „mică şi monahală” dăinuie încă fumul de răşină, făcut să alunge mirosul tare de tutun. Nu trece mult că intră şi domnul profesor „pe uşa dinspre iatacuri, dar ca venind de la un drum lung de noapte”; „înalt, palid şi obosit, sumbru îmbrăcat, aureolat de părul său sur, aspru, buhos, cu barba deasă, zbârlită, ochii negri clipind şi sclipind la lumină, din cuiburile afunde, de sub bolţile frunţii mari dominatoare”. Pelerina pe care o poartă şi în casă, să-l apere de „curente”, îi atârnă „ca două aripi de beznă, de la umerii ridicaţi până mai jos de genunchi”. Tot încearcă „să-şi disciplineze părul răzvrătit, cu degetele sale lungi şi nervoase, cu extremităţile maronii de nicotină şi de arsul capetelor de carton ale ţigărilor”. Înainte să mănânce varsă spirt pe mâini „dintr‑un şipuşor” şi îşi flutură degetele în aer, să se usuce”, „plin de nerăbdare”, ca un „căpcăun care ar aştepta să mănânce un prunc la frigare”. Ştie foarte bine că nu are „niciun rost”, că „microbii sunt pretutindeni în aer”, „liberi să se aşeze pe ce vor”. Sunt „suverani”! Dar, dacă el e „mai liniştit cu aceste precauţii”, nu face să le ia? Poate cineva ar crede că mănâncă „de plăcere”, bunăoară „o lingură plină cu unt”… Dar el mănâncă să se hrănească! Se ţine de „regimul dat de medici”… „De plăcere” mănâncă doar para pe care soţia i-o ţine „de codiţă”, dar numai după ce-i dată din nou cu spirt şi tăiată „în felioare”.

În concluzie, Ibrăileanu credea cu străşnicie că-i nedreptăţit de „El” („ceva din natură”) cu înverşunare. Depune mărturie într-aici George Topârceanu(16), iar Elena Carp Ibrăileanu(5) îl completează şi recunoaşte că până şi „în lucrurile cele mai mici şi mai neaşteptate” pe soţul ei îl persecută această „forţă” malefică. Astfel, la Sanatoriul Diaconeselor, când era dus în sala de pansamente, ea mergea „mai înainte”, flituia sala şi păzea „să fie închise uşile” până ce „nu se vedeau muşte” înăuntru. „Ei bine, când i se făcea pansamentul trebuia să apară o muscă, care îl teroriza”. De bună seamă că „nu avea şansă la nimic”, se lamentează ea.

E vorba aici despre „fondul melancolic” pe care Ibrăileanu îl socoate „cap al tuturor răutăţilor, ticăloşiilor şi anxietăţilor”, „atât de puternic”, încât îi alungă „toată liniştea”. „Orice oră şi orice întâmplare din trecut, de altfel chiar mizerabile” au „atâta farmec” pentru el încât „amintirea lor” îl face „nenorocit”. Pleacă dintr-un loc unde îl omoară „urâtul şi dezgustul” şi îndată îi pare rău după el, îndată îi vin în cap „atâtea tablouri, atâtea fapte din locul părăsit”. Se sileşte ca „prin dreapta judecată şi răceala cugetării” să alunge „orice sentimentalism” din el, năzuind din toate puterile să fie „rece şi nepăsător ca un bolovan” – dar are o moştenire grea. „Trupul de la tata, intelectul şi o parte din temperament de la un frate al mamei, iar melancolia, plăcerea de a filozofa asupra oricărui lucru, de la bunica dinspre mamă”.(17)