Despre rost și depresie. Scurte consideraţii lingvistico-medicale

Introducere

Depresivii afirmă deseori: „Viaţa nu mai are rost“. Acest înţeles al cuvântului rost nu există în alte limbi. Traducerea rostului vieţii în limba engleză este „meaning of life“, i.e. „semnificaţia vieţii“. În franceză, este „sens de la vie“, i.e. „sensul vieţii“.

Iată, de exemplu, poziţia unui mare gânditor francez faţă de sensul vieţii şi manifestarea cea mai gravă a depresiei: sinuciderea.

„Il n’y a qu’un problème philosophique vraiment sérieux: c’est le suicide (…) Je vois que beaucoup de gens meurent parce qu’ils estiment que la vie ne vaut pas d’être vécue. J’en vois d’autres qui se font paradoxalement tuer pour les idées ou les illusions qui leur donnent une raison de vivre… Je juge donc que le sens de la vie est la plus pressante des questions“. (Camus, Mitul lui Sisif, 1942).

Traducerea noastră ar fi: „Nu există decât o singură problemă filosofică serioasă (alţii traduc „importantă“): sinuciderea (…) Văd că mulţi oameni mor pentru că ei estimează că viaţa nu merită să fie trăită. Văd că alţii se sinucid, paradoxal, pentru o idee sau pentru iluzii care le dau un motiv de a trăi. Gândesc că sensul vieţii este cea mai presantă întrebare“.

Etimologii

În aceste limbi de mare circulaţie globală (i.e., engleză şi franceză), „rostul“ pare a fi „semnificaţie“, „sens“. Dar de ce ni se pare că în limba română „rostul“ vieţii este altceva decât „sensul“ vieţii?

Pentru a înţelege de ce viaţa are „un rost“ pentru cultura românilor, să trecem la explicarea acestui cuvânt, surprinzător, de origine latină! Rostrum, rostra = cioc. Surprinzător, pentru că în toate limbile neolatine, rostrum a luat-o pe altă cale decât cea originară.

În limba română, cuvântul cioc este de origine albaneză (DEX).

Nici în alte limbi neolatine, înţelesul de cioc al cuvântului latin rostrum nu s-a păstrat, căci „ciocul“ latin a devenit „bec“ în franceză, „becco“ în italiană sau „bico“ în portugheză. Originea acestui „becco/bicco“ este asemănătoare cu a englezului „beak“, astfel că acest cuvânt este de origine celtică, galeză. În spaniolă, rostrum-ul latin „cioc“ a devenit „pico“, de la latinescul „ciocănitoare“ (dar care în limba română este de origine albaneză!).

În evoluţia cuvântului, pentru români, ciocul unei vietăţi, ciocul anatomic (rostrum-ul latin) a luat-o pe două căi.

Prima cale a fost una materială. Rostul a devenit un cioc într-o lucrare sau unealtă mai complexă care permitea agăţarea altor componente ce permiteau apoi o acţiune specifică. Ulterior, rostul a devenit spaţiul lăsat în acea lucrare complexă (de obicei, din lemn) pentru ca părţile componente ale acesteia (DEX, #5 - al cincilea înţeles al cuvântului rost), din care una era apucătoare (precum un cioc), să permită uneltei să poată funcţiona.

Pe calea materială, rostul a devenit „un jgheab săpat în lemn, pe care alunecă o ferestruică, o uşă, un capac“ (DEX, #5). O altă semnificaţie a cuvântului rost este cea de „spaţiu lăsat între două părţi ale unei construcţii, pentru a le permite mişcarea lor relativă sub acţiunea forţelor interioare sau a variaţiilor de temperatură“ (DEX, #5). Iată deci că rostul este acel element care permite părţilor componente să funcţioneze împreună.

Aici iese în evidenţă semnificaţia artifactuală a rostului, acea capacitate de a funcţiona a unui angrenaj complex.

A doua cale a fost o cale spirituală. De la cioc, rostrum-ul a fost transferat spre gură (DEX, #6), iar de la gură a fost transferat spre ceea „ce iese din gură“ (i.e., cuvinte). Prin cuvinte s-a ajuns la vorbire, căci se poate vorbi „pe de rost“ (DEX, expresie). Diferenţa cu franceza şi engleza este, de asemenea, surprinzătoare; acolo, „pe de rost“ are legătură cu inima - „by heart“ (engleză) sau „par coeur“ (franceză).

În final, limba română a închis cercul: semnificaţia funcţionării materiale a rostului s-a cuplat cu semnificaţia spirituală a folosirii vorbirii, astfel că s-a ajuns la sensul cel mai des folosit azi, cel de sens al vieţii (DEX, #1). Nici o legătură cu „ciocul“ sau cu „inima“.

Sensul românesc al rostrum-ului latin este extrem de diferit de cel al altor limbi neolatine, care a deviat şi el de la sensul vechi latin. Sensul vechi, latinesc, se păstrează numai în ştiinţa modernă.

În ştiinţa modernă, cea care foloseşte nume latine vechi pentru explicaţii contemporane, rostrum a rămas ceea ce era, un „cioc“ sau o prelungire (vezi dezambiguizare pe wikipedia). De exemplu, la animale, este ciocul crustaceelor, insectelor, chiar al delfinilor (sursa: wikipedia).

Interesant este cum a evoluat rostrum-ul latin în alte limbi. În franceză, rostrum a devenit „rostre“, ca fiind acea parte avansată a provei unei corăbii, utilizată ca „spin“ pentru atacul asupra altor corăbii. Ulterior, această parte a provei, amplasată sub apă, s-a „ridicat“ şi a devenit locul/ platforma provei, de unde se adresau cuvinte de comandă sau de înflăcărare pentru marinarii corăbiei. În franceză, rostrum şi-a terminat evoluţia aici.

În italiană, rostrum a devenit chiar o „tribună“ în Forumul Roman, care era ornamentată cu rostrum-urile corăbiilor inamice capturate de imperiu.

În italiană, evoluţia cuvântului rostrum a efectuat un salt până în prezent (preluând termenii ştiinţifici din latina veche), unde anumite excrescenţe din inginerie şi mecanică poartă acest nume, ca de exemplu protecţia pentru pilele podurilor de peste ape sau întăriturile exterioare ale barei de protecţie a automobilelor) (http://www.grandidizionari.it/ Dizionario_Italiano/parola/R/ rostro.aspx?query=rostro). 

„Rostre“ francez, ca tribună pentru comandanţii navelor, a fost preluat de corăbierii normanzi şi dus în Anglia, unde engleza „apropiată de latină“ a transformat cuvântul rostrum, ca loc în care se ţin cuvântările comandanţilor de corăbii, probabil şi sub influenţa directă a Romei, unde exista o „tribună“ specifică în For, în locul unde se ţineau cele mai multe cuvântări, şi anume „tribuna“. Este acea tribună de unde noi ne prezentăm lucrările la diferitele simpozioane de specialitate.

Semnificaţia rostului în viaţă

Având în minte aceste interpretări, cred că ar fi necesar să reevaluăm semnificaţia acestui cuvânt în contextul înţelesului său modern. Expresii precum „nu văd rostul acţiunii“ sau „viaţă fără rost“ ori „ce rost au“ capătă o semnificaţie mai profundă, care depăşeşte explicaţiile din dicţionarele actuale.

Lipsa de rost (vorbim despre lucruri complexe) este evident o imposibilitate a persoanei de a vedea unde „se leagă“, „se îmbină“ sau „se întrepătrunde“ acţiunea în cauză cu celelalte acţiuni ale sale.

Viaţa care îşi pierde rostul este momentul în care persoana nu mai „vede“ cum să acţioneze în concordanţă cu faptele sale de până atunci. Este de remarcat că expresii de acest fel sunt utilizate în special în momentul pierderii unei persoane apropiate sau, uneori, a unei fiinţe (în sensul de animal de casă) apropiate. Acţiunile de până atunci erau atât de legate de viaţa şi de acţiunile celui pierdut, încât lipsa interacţiunii cu acesta după aceea creează un gol pe care persoana în cauză nu înţelege cum să-l compenseze.

În româneşte, „lipsa de rost“ este sinonimă cu „a deveni inutil“ (DEX, expresie), şi nu cu a „deveni fără sens“. Sigur că pot exista conexiuni între inutilitate şi sens, dar „inutilitatea“ derivă din analiza lipsei de „funcţionalitate“ (sensul material), în timp ce „sensul“ reprezintă capacitatea de proiecţie a căii de urmat pentru viitor (sensul spiritual).

Evoluţia spre viitor este legată de viziune. Viziunea este legată de un crez, iar aceasta reprezintă o credinţă. Astfel, se poate considera că lipsa „rostului“ este o marcă a lipsei de credinţă în propria persoană.

Cu toate acestea, semnificaţia „lipsei de rost“ la români pare a fi mai mult spre material, adică spre lipsa de „funcţional“, decât spre spiritual, adică spre lipsa de „viziune“.

De aceea, se pot pune următoarele întrebări: Ce este acel „ceva“ care face ca viaţa să nu mai funcţioneze cum trebuie? Care să fie esenţa vieţii: sensul, viziunea sau rostul, funcţionarea?

Astfel, putem admite că între alte culturi şi cea românească este o diferenţă fundamentală, exprimată prin diferenţa dintre sens şi rost.

Rostul şi fericirea

Există o legătură între capacitatea de a construi rosturi (cele artifactuale) şi serotonină, ştiut fiind faptul că serotonina intrasinaptică este un factor important pentru depresie (Meyer, 2007)?

Întrebarea este oarecum retorică, pentru a scoate în evidenţă că cei care construiesc „rosturi“ au serotonină crescută în sinapsele cerebrale. De fapt, corelaţia este indirectă, prin aceea că se ştie faptul că terapiile ocupaţionale sunt extrem de pozitive la depresivi (Nieuwenhuijsen, 2014), ca şi atunci când simptomatologia dispare prin SSRI.

Se poate spune că cei care construiesc muncesc. Şi, dacă muncesc, presupunând că creează şi rosturi (în fotografie - rosturi de automobile), sunt non-depresivi, probabil fericiţi.

Există chiar culturi care sugerează că munca aduce fericire! Astfel, există (au existat) oameni celebri, precum John Burroughs (1837-1921), care a afirmat că „secretul vieţii stă/constă în munca ta“: „I have discovered the secret of happiness – it is work, either with the hands or the head“ sau „The secret of happiness is something to do“ (citat din „Opere“, 1997).

Sau William Bond, care a spus: „The beehive is another popular Freemasonry image. I am sure they will tell you that the beehive is a symbol of people working together industrially for the good of the whole“⁽¹⁾. Traducerea ar fi: „Stupul este o altă imagine populară despre francmasonerie. Sunt sigur că vă vor spune că stupul este simbolul oamenilor care lucrează/ muncesc împreună industrial (creând rosturi, n.n.) pentru binele tuturor“.

Despre relaţia fericirii cu munca ne spune şi Sigmund Freud: „Omul fericit este acela care stăpâneşte şi munca, şi dragostea“.