În România, a promulga o lege fără a stabili normele și condițiile de aplicare a devenit o regulă, așa cum se întâmplă și cu Legea nr. 15/2016.
Ea interzice fumatul în spitalele de psihiatrie începând din data de 1 februarie 2016. Nu contează în care spitale, deoarece specialiștii care au elaborat legea nu cunosc faptul că spitalele de psihiatrie sunt de mai multe feluri – uniprofil, departamente în spitale judeţene cu secții de internare voluntară sau non-voluntară, spitale de maximă siguranță – și că, în afara lor, ar trebui să existe mult mai multe tipuri de servicii de sănătate mintală, care, alături de serviciile de îngrijire primară, să joace un rol important în strategiile terapeutice antifumat.
A te lăsa de fumat însă – ca, de altfel, renunțarea la orice tip de consum de substanţe – implică existența capacității psihice pentru a decide acest lucru, în general încheindu-se în acest sens un protocol de colaborare între pacient şi echipa terapeutică.
De cele mai multe ori, o persoană cu simptomatologie psihotică nu are păstrată această capacitate în perioadele recăderilor acute. Și dacă pentru simptomatologia psihiatrică de urgență, care pune în pericol iminent viața persoanei sau a celor din jur, Legea sănătății mintale prevede internarea persoanei împotriva voinței sale, renunțarea la fumat nu poate fi impusă cu forța. 
Toate ghidurile internaţionale prevăd obiective etapizate – și anume, urmăresc reducerea fumatului și apoi stoparea lui. Ele descriu modalitățile de intervenție și de susținere pentru persoanele cu tulburări psihice internate sau nu. Astfel, de exemplu, se recomandă terapie de substituție a nicotinei, intervenții cognitive și psihosociale la „toți pacienții cu tulburări psihice care doresc să reducă sau să înceteze fumatul“ (recomandările WFSBP - World Federation of Societies of Biological Psychiatry, 2015). Acest lucru presupune ca persoana în cauză să fie aptă de a înțelege gravitatea consecințelor consumului de tutun și să aibă dorinţa de a-l opri.
Nu pledăm pentru încurajarea sau tolerarea fumatului la persoanele suferinde de tulburări psihice, ci din contra, încurajăm politicile de renunţare la fumat, ținând cont de prevalența alarmantă a dependenței de tutun la această categorie de persoane, cu repercusiuni negative asupra calității vieții și a speranței de viață a acestora.
Nu se poate însă să nu ne preocupe modul și momentul în care o facem; să nu ținem cont de particularitățile și intensitatea psihopatologică a tulburărilor, care pot modifica discernământul, de complicațiile generate de fenomenele brutale de sevraj în contextul posibilităților actuale limitate de intervenție terapeutică specifică, farmacologică și non-farmacologică.
De multe ori, doar bunele intenții nu sunt suficiente. 

Prof. dr. Cătălina Tudose
Redactor-șef